Protagonista acestui articol activează în psihiatrie forensică, aici în Germania, un domeniu despre care, cel puțin eu, am aflat pentru prima dată. Drumul până la conștientizarea faptului că „sunt emigrant, am valoare” s-a dat cu multe provocări, din care Tatiana Braguța, a ieșit mereu învingătoare. Și poate că n-ar fi reușit, dacă nu avea curajul, dar și încăpățânarea de a trimite peste o sută de CV-uri la instituții unde se căutau psihologi, educatori sau alte profesii aleatorii psihologiei.
N-a fost un drum ușor și liniar, dar a fost necesar, pentru c-a învățat-o să se adune după fiecare „nu”. Și cred că aici începe, de fapt, povestea miracolului ei, în punctul în care Tatiana alege să creadă că undeva, în tot haosul ăsta Universul o ascultă și-i pregătește locul…
Ce face azi Tatiana? Este psiholog pentru oameni cu destine frânte, în una din cele mai complexe și puțin cunoscute ramuri ale psihologiei – psihiatria forensică. Și tot ea psiholog și coach pentru familiile de migranți, stabiliți în Germania. Un articol scris pe nerăsuflate.
M-am programat pentru viața pe care o trăiesc azi, fără să știu.
Cine este Tatiana Braguța? Pare o întrebare mai simplă decât simplul, dar nu e… Evaluându-mă la această etapă, înclin să cred că încă sunt o persoană în căutare, chiar dacă teoretic sunt o femeie împlinită în rol de fiică, soră, soție, mamă, psiholog și coach. Da, mă simt împlinită, pentru că mi-am construit familia pe care mi-am vizualizat-o de mică, am adus pe lume trei copii minunați și locuiesc în Germania.
Mă simt echilibrată pentru că, fără să-mi dau seama, mi-am programat psihologic viața, încă din copilărie, înainte să știu ce înseamnă asta. Îmi doream să am trei copii și să trăiesc în Germania. Nu pot să explic logic de unde venea această convingere, dar la nivel de simțire era foarte puternică.
Țin minte că aveam o vecină care locuia în Germania și ne aducea reviste. Eu și sora le răsfoiam cu ochii mari cât cepele. Erau cataloage din alea groase de modă, pline cu haine și diferite lucruri care nouă ne păreau greu de atins. Îi spuneam surorii: „tot ce e pe pagina asta e al tău, iar ce e pe pagina asta e al meu.” Erau anii ’90, grei pentru toată lumea, dar imaginația de copil m-a făcut să cred că Germania e țara unde „este bine” și unde eu într-o bună zi mă voi stabili.
M-am dus să mă vindec…
Dar înainte să ajung în Germania, am ajuns la psihologie. De ce? Experiența din copilărie m-a dus spre această cale. Am înțeles mai târziu că foarte mulți studenți care ajung aici (cam 70 la sută) poartă în ei diferite traume. Eu nu sunt o excepție.
Situația prin care au trecut părinții mei m-a marcat, inclusiv, pe mine. Familia mea a trecut printr-o provocare enormă, atunci când și-au construit propria casă. Situația a fost de așa o natură încât ei au fost nevoiți să o împartă cu fratele mamei, conjunctură care s-a lăsat cu mare conflicte și judecăți prin tribunale, ce durează până în prezent. Țin minte cum am fost amenințați cu pușca de vânătoare și obligați să împărțim casa cu fratele mamei. Pentru mine, copilul de atunci, toate acestea au fost greu de digerat. Așteptam susținere din partea părinților, susținere pe care ei n-aveau puterea să mi-o ofere, pentru că și ei aveau nevoie de ea. Atunci, a trebuit să găsesc în mine resurse ca să merg mai departe, deși nu știam cum. Intuitiv, am ajuns la psihologie. Mai târziu, mama mi-a spus că eu am fost cea care i-a oferit ei susținere atunci când avea nevoie. Cred că acesta a fost primul meu rol de „psiholog”.
Am studiat psihologia timp de cinci ani, la Universitatea „Ion Creangă” din Chișinău. Am fost ultima generație pe vechiul sistem, înainte ca studiile să treacă la formatul 3+1. Facultatea a fost pentru mine o gură de aer. După toate tensiunile din familie, legate de fratele mamei, acolo am început să înfloresc.
Psihologia a fost, înainte de toate, și un proces de vindecare personală. Părinții mei au plecat să muncească în Portugalia ca eu să pot continua studiile. Am rămas acasă cu sora, iar eu, fiind cea mai mare, a trebuit să mă descurc. Psihologia m-a ajutat să fac ordine în interior și, treptat, schimbarea s-a văzut și în exterior, de mă opreau și vecinele ca să mă întrebe ce sfat le-aș da pentru copiii lor.
Pe parcursul studiilor, situația cu casa și problemele familiei au continuat, dar la universitate am găsit cadrul necesar ca să fiu ascultată și am prins curaj să-mi pun pe masă rănile. Aveam o rușine mare de a trăi această dramă, mai ales că vecinii erau și colegii mei. Dar atunci când am întâlnit atâția oameni minunați, am început să capăt încredere și să înțeleg de ce aveam uneori comportamente impulsiv-agresive. Eram un copil rănit — agresivă în familie și arogantă cu sora mea, dar în esență timidă și complexată și abia la universitate, pentru prima dată, m-am simțit văzută și acceptată.
Drumul meu spre psihologie nu a fost lin, dar a fost necesar.
După absolvirea facultății am continuat formarea profesională printr-o serie de cursuri complementare. Am urmat, printre altele, un curs de art-terapie susținut de două specialiste cu pregătire în Federația Rusă, după care m-am angajat ca psiholog la Școala „Pas cu Pas” din Chișinău.
După ce l-am născut pe primul băiat Gabriel, am ales să îl cresc și educ, stând acasă. A fost o alegere asumată, pentru că mie mi-a lipsit figura mamei, femeia care a crescut 11 copii (ai ei doi, dar și pe proprii frații și surori mai mici). După această pauză am revenit în cadrul școlii și, pentru scurt timp, la un centru de dezvoltare numit Ingenium, unde am activat până când am rămas din nou însărcinată cu Alexandru, al doilea fiu al nostru.
Pe lângă activitatea în instituții, am început să lucrez și într-un cabinet privat cu adolescenții. Părinții elevilor mă contactau frecvent și astfel am desfășurat multe ședințe individuale, ceea ce mi-a permis să aplic formările complementare în lucrul direct cu tinerii și familiile lor.
Experiențe profesionale în cadrul job-urile avute, au fost multe și utile. Am învățat că există foarte multă birocrație, dar și că fără ea nu-i posibil. La școală făceam teste inutile. Mie îmi era mai greu să lucrez cu părinții, decât cu copiii. Îmi spuneau: „De ce faci teste, copilul meu e sănătos?” Atunci am înțeles că nu vreau să rămân în sistemul pedagogic. La fel de „utile” mi-au fost și obstacolele financiare de care m-am ciocnit. Aveam un salariu de cam 2500 de lei.
Pe lângă salariul mic, în Modova mă deranja și mentalitatea celor din jur. Simțeam lipsa crasă a inteligenței emoționale. Vedeam zilnic fețe supărate și reci prin policlinici, magazine, pe străzi și asta mă descărca și mai mult de energie.
Momentul plecării a venit atunci când ne-am confruntat cu birocrația în forma cea mai pură. Or, trebuia să cerem permisiuni la fiecare pas, iar situațiile cu grădinița copilului mai mare au devenit insuportabile. La un moment dat, trebuia să schimbăm grădinița pentru că copilul a fost agresat de educatoare, apoi, a trebuit să discutăm din nou cu directoarea când a trebuit să înceapă clasa întâi. Ne-am simțit atât de neputincioși. Soțul meu avea deja un business legat de Germania și atunci i-am spus: „dacă plecăm, o facem acum, când Gabriel urmează să meargă în clasa întâi sau riscăm să nu plecăm niciodată.” Am luat decizia asta în 2016. Aveam 30 de ani când am întors fila. Nici prea devreme, nici prea târziu.
Respinsă cu un replica „ești prea calificată”.
Am ajuns în Germania pe 21 iulie 2016 și m-am stabilit lângă Stuttgart, într-un orășel provincial. Tot ce știam atunci e că vreau să învăț germana și să mă integrez cât mai curând. Dar, fiind însărcinată cu Melisa, procesul de adaptare a devenit mult mai dificil și abia câțiva ani mai târziu după naștere am început să caut un loc de muncă în domeniul psihologiei. Primele răspunsuri au fost: „Sunteți prea calificată”, „ați lucrat pe alt nivel”, „nu putem să vă angajăm aici”. Doamne, cât de inutilă și descurajată am început să mă simt.
Perioada ceea a fost foarte dificilă, inclusiv, din punct de vedere emoțional. Eram departe de Moldova, cu trei copii mici, dintre care unul nou-născut, iar viața era diferită de tot ce știam. Am început să mă confrunt cu o depresie care a durat aproximativ cinci ani și doar terapia cu alți psihologi m-a ajutat să gestionez frustrarea, sentimentul de neacceptare și neintegrare și să găsesc resursele pentru a merge mai departe.
Nu-mi amintesc viața de dinaintea plecării, pentru că aveam gândurile amestecate. Dar, paradoxal, abia după stabilirea în țara de adopție mi-am dat seama că nu m-am simțit niciodată cu adevărat mai moldoveancă decât abia când am emigrat, or anume atunci am început să simt o identitate cu adevărat puternică despre rădăcinile pe care le-am ignorat când eram în țară. Acasă renegam multe lucruri: nunți, sărbători, sistemul nostru de viață, și abia atunci când dorul de casă a început să-mi dea târcoale, l-am ogoit învățând a face plăcinte și sarmale.
Tot începând cu vârsta de 30 de ani mi s-a aprofundat întrebarea „cine sunt eu?” Cu alte cuvinte a apărut o criză de identitate. Acasă eram psiholog și aveam statut, aici trebuia să o iau de la zero. E greu în calitate de emigrant să depășești asta, pentru că uneori pornești de la minus zero, într-o societate unde trebuie să câștigi încredere și respect.
În această criză am început un nou proces de vindecare. Mintea mea s-a deschis în mod diferit și am început să văd lucrurile altfel — felul cum pot să muncesc și cum pot să ajut oamenii de aici. Am trecut printr-o depresie a emigrației, care s-a combinat cu dureri și probleme aduse de acasă.
„Sunt imigrant, dar am valoare.”
În ciuda mai multor refuzuri profesionale, am decis că trebuie să merg mai departe. Așa am descoperit Coachingul!
Timp de doi ani am studiat intens, combinând teoria cu practica și am simțit cum înfloresc profesional și personal. Coachingul nu lucra direct cu traumele, dar m-a ajutat să-mi clarific valorile, obiectivele și direcția în viață. În acea perioadă îmi repetam constant „Sunt imigrant, dar am valoare. Vreau să împart ce știu cu oamenii, să nu cedez și să lucrez ca psiholog în Germania.”.
La finalul studiilor am obținut o diplomă recunoscută la nivel internațional. Am devenit life și executive Coach, iar între timp, combinând psihologia cu coachingul, am construit o practică proprie.
Peste 100 de refuzuri
După ce mi-am echivalat diploma, am început să caut intens un job în Germania. Au fost momente când mi-era atât de greu, încât doream să renunț: „Merg la fabrică, acolo va fi mai bine.” Când spuneam că vreau să lucrez ca psiholog, primeam „încurajări” de genul că trebuie să mai studiez sau că e prea complicat, că mentalitatea germană e diferită de a noastră. Într-un cuvânt, „susținerea” venea din toate părțile.
Am mers înainte, chiar dacă am primit peste o sută de refuzuri. Erau zile când trimiteam și câte șapte CV-uri, rămase până azi fără răspuns. Mă simțeam complet ignorată, chiar dacă eram calificată. Ultimul refuz care m-a marcat a fost pentru un post de educator sau asistent într-o școală. Motivul? Actele mele fuseseră expediate de cei de la resurse umane către angajator după termenul limită. Am izbucnit în plâns, pentru că efectiv nu aveam un răspuns de ce mi se întâmplă tocmai mie astea.
Și cred că Universul m-a auzit, or clinica în care lucrez acum a venit ca o oportunitate neașteptată. O cunoscusem pe Liliana Durnea la școala de coaching și de la ea am aflat că în zona Singen se desfășoară proiecte pentru migranți și refugiați. Am aplicat și am obținut un loc chiar, dacă pentru asta trebuia să fac zilnic 100 km într-o singură direcție ca să pot participa.
Noțiunea despre care am aflat pentru prima dată – psihologia forensică
Acolo am întâlnit-o pe mentora mea, care m-a ghidat în lucrul cu refugiații și m-a invitat să vin să lucrez la clinica unde activează și ea. Este vorba de „Zentrum für Psychiatrie Reichenau” un spital psihiatric, afiliat Universității din Konstanz, situat pe malul lacului Bodensee și care are o secție de psihiatrie forensică (termen folosit atunci când psihologia, medicina sau alte științe sunt aplicate în contexte legale, adică atunci când specialiștii lucrează cu persoane, situații sau decizii care țin de instanțe, procuratură, poliție, infracțiuni, expertize, măsuri de siguranță, evaluarea riscului și a responsabilității penale n.r.).
Când am auzit de această propunere, poți să-ți dai seama cât de mult m-am emoționat, deși nu mi-am făcut mari așteptări?! Am mers la interviu și am încercat să fiu eu însămi, chiar dacă germana mea nu era perfectă. Șefa m-a încurajat spunându-mi că totul va fi bine! După interviu am primit postul de muncă și, iată-mă aici, activez în secția de psihiatrie forensică, unde mă ocup de persoane care au comis infracțiuni, în contextul unor tulburări psihice.
Ca să fiu mai explicită – lucrez într-o echipă multidisciplinară împreună cu alți psihologi, medici, asistenți sociali. Colaborăm cu justiția pentru a evalua riscurile pacienților și șansele lor de reintegrare. Scopul nostru este să pregătim pacienții pentru a se reintegra în societate, iar rolul meu de psiholog forensic este esențial în acest proces: evaluez, consiliez și susțin pacienții pentru a preveni recidivele.
Lucrez cu pacienți care au comis delicte mari și mici — de la omor până la agresiuni sau atacuri violente. Important de înțeles este faptul că toți acești oameni sunt bolnavi psihic. Avem pacienți cu schizofrenie, tulburări de personalitate, inclusiv borderline. Apropo, în toată Europa, doar Germania tratează pacienți cu tulburare borderline în regim staționar, în cadrul psihiatriei forensice.
Unul dintre pacienții mei actuali este un rus care a ajuns în Germania în 2015, într-un moment de criză severă. Nu fusese tratat corespunzător cu medicație în țara lui, iar simptomele s-au agravat până în punctul cânda început să aibă halucinații și să audă voci. În contextul acestor tulburări psihotice, a comis o crimă și a ajuns în psihiatria forensică. Istoria lui este complicată. Consuma droguri de la o vârstă foarte fragedă, iar lipsa tratamentului psihiatric a dus la deteriorare continuă. Acum are aproape zece ani de când este în sistem, iar mama lui vine periodic să-l vadă. Eu lupt pentru el. Cred că are dreptul să se întoarcă acasă, într-un mediu familiar, unde poate reîncepe viața. Sistemul german este foarte rigid în astfel de cazuri și prea puțini specialiști își asumă să lupte pentru reintegrarea lor. Eu lucrez la stabilizarea lor și încerc să le redau demnitatea și șansa la o viață normală.
Unii pacienți nu vor mai fi niciodată ce-au fost cândva. Dar asta nu înseamnă că nu există speranță. Cu excepția cazurilor cu tulburări cronice foarte severe, există posibilitatea ca mulți dintre ei să revină în societate, atâta timp cât nu mai reprezintă un pericol și sunt sprijiniți în procesul de reintegrare.
Nu e doar coaching și nici doar psihologie. E combinația care funcționează.
Acum combin jobul la clinică cu consilierea individuală. Clienții mei fac parte din diaspora moldovenească și îi ajut să se integreze mai ușor, combinând psihologia cu coachingul.
Mulți vin la mine cu probleme diferite, dar la bază stă faptul că le este greu să se integreze și să accepte regulile nemțești. Mentalitatea post-sovietică face dificilă adaptarea. Îi înțeleg pentru că și mie mi-a fost greu să mă integrez, când mă ciocneam de reguli care mi se păreau stupide. Problemele provin adesea dintr-un fond emoțional puternic – te simți pierdut, nu te mai regăsești și nu mai știi cine ești. E greu să fii emigrant și să nu te simți complet acceptat.
Sunt atât psiholog, cât și coach, și pentru mine este esențial să clarific, încă de la început, limitele și natura fiecărui tip de colaborare cu clientul. Coachingul și consilierea psihologică se intersectează doar parțial, iar înțelegerea diferenței este cheia pentru rezultate reale. În sesiunile de coaching, ne concentrăm pe prezent și viitor – nu explorăm trecutul. În schimb, consilierea psihologică presupune să mergem în profunzimea experiențelor trecute, pentru a le înțelege și integra.
Rolul meu este să ajut oamenii să înțeleagă și să gestioneze problemele lor emoționale, psihologice și comportamentale, folosind cunoștințe științifice și tehnici validate. Cum definesc eu această activitate? Pentru mine, a fi psiholog înseamnă a avea curajul și responsabilitatea de a pătrunde în universul interior al unui om. Nu oricine are acces la psihicul celuilalt, pentru că e nevoie de încredere și deschidere. Rolul meu este să creez acel spațiu de siguranță în care omul se poate deschide, iar atunci apar și rezultatele — uneori vizibile imediat, alteori mai subtile, invizibile la început, dar transformatoare. Esențial este să vezi omul, înainte de toate. Ce ține de păstrarea echilibrul interior, asta n-a venit de la bun început. La primele ședințe plecam cu dureri de cap și încărcată de emoții. Apoi am învățat treptat că psihologii sunt și ei oameni. Diferența e că ei le vindecă, nu le acoperă cu plasturi. La fel stă treaba și cu clienții. Durerea există, dar cu timpul înveți să trăiești cu ea. Iar atunci când se vindecă, rămâne o cicatrice, drept dovadă că ai prelucrat durerea și ți-ai învăț lecția!.
În calitate de life și executive coach, focusul se mută către obiective concrete, creșterea performanței și claritatea direcției în viață sau carieră. Psihologia stă la baza coachingului meu: folosesc instrumentele psihologice pentru a înțelege mai profund clientul și, totodată, aplic tehnici de coaching și întrebări deschise pentru a-l ajuta să acționeze concret și să-și atingă obiectivele.
Există momente când este nevoie doar de psihologie sau doar de coaching, dar deseori, pentru a obține rezultate durabile, le combin pe ambele. Îmi amintesc de o clientă care venise la sesiunea de coaching cu focusul pe carieră. La prima vedere, obiectivul ei era să își clarifice direcția profesională, dar pe măsură ce am discutat, am realizat că dilema profesională era doar un paravan, ea de desubt se ascundea oboseala, lipsa de energie și provocările de a fi o mamă tânără prinsă între rutina vieții și responsabilități. Doar după ce am lucrat împreună la echilibrul ei emoțional, prin consiliere psihologică, am putut trece la sesiuni de coaching și să stabilim planuri concrete de carieră.
Transform tauma refugiaților în povești de succes. Și fac asta zi de zi.
Abordarea mea este întotdeauna individualizată. Mă las ghidată de intuiție, dar și de nivelul de pregătire și disponibilitate al clientului. Folosesc o varietate de metode – trauma-coaching, abordări narative, art-terapie – și aleg împreună cu clientul direcția care servește cel mai bine obiectivele și nevoile lui. Este un proces în care descoperim împreună blocajele esențiale și povestea reală care se ascunde în spatele simptomelor sau dilemelor.
În ceea ce privește proiectele de care sunt cea mai mândră – sunt psiholog clinician la clinica Gesundheit Coach, în cadrul proiectului Bw-Schutz, și masterandă la psihologie. BW-Schutz, un program social în desfășurare în landul în care trăiesc. Este un proiect creat după modelul mentorilor mei de la Universitatea Konstanz și are ca scop oferirea de suport psiho-emoțional refugiaților care au trecut prin experiența războiului, folosind metode de Narrative Trauma Coaching. Totodată, sunt ambasador Coaching și Lider Support Grup Stuttgart la una dintre cele mai prestigioase școli de coaching din lume. Prin acest rol, promovez coachingul ca instrument de creștere personală și profesională, ajutând oamenii să treacă de la limitări și blocaje la acțiune, responsabilitate și rezultate concrete.
Am cunoscut numeroase femei-emigrante care și-au recâștigat statutul social pe care îl aveau acasă – profesoare, medici, mame care au început afaceri proprii – și care, prin coaching, au reușit să se reinventeze în Germania. Fiecare poveste de succes este un motiv de inspirație pentru mine și mă ajută să înțeleg impactul real al muncii mele.
Desigur, drumul nu a fost lipsit de provocări. Au existat momente când m-am simțit copleșită sau când am făcut greșeli. Învățarea continuă face parte din profesia mea. Pentru a preveni burnout-ul, merg regulat la supervizare, particip la terapie personală și aplic tehnici de autoreglare emoțională. Este un proces constant de echilibrare între implicarea profesională și grija față de mine însămi.
Pe termen lung, mă văd practicând cu aceeași pasiune, în echilibru și cu o stare de bine cu mine însămi. Mi-aș dori ca pacienții, clienții și oamenii apropiați să vorbească despre mine ca despre un om și un specialist de încredere. Noi toți suntem, sau ar trebui să ne considerăm, de succes, nu prin obiecte materiale sau statut social, ci prin libertate, siguranță și conexiunea autentică cu ceilalți. Pentru mine, succesul este și în momentele în care oamenii își deschid sufletul, acceptă că suferința este parte din viață și încep să acționeze pentru propria transformare. În clinica unde lucrez, succesul se măsoară în a ajuta oamenii de la zero, să-și recâștige viața și să își transforme destinul.
Acasă e locul unde starea de bine e cu tine însuți.
Viața personală și familia rămân centrul meu de echilibru. Păstrez legătura cu Moldova prin tradiții, prin povești despre copilărie și prin bucate gătite împreună cu copiii mei. „Acasă” pentru mine este un sentiment de bine cu sine, mai mult decât o poziție geografică. Prioritizarea și organizarea sunt cheia pentru a împăca rolul de profesionist cu cel de soție și mamă. Copiii mei sunt lecții de viață, oglinzi care îmi reflectă valorile și emoțiile.
Rutinele mele zilnice includ plimbări în natură, timp de calitate cu copiii, lectură, gătit împreună și conexiunea cu oameni valoroși. În această profesie, care cere prezență emoțională constantă, este vital să-ți acorzi timp pentru tine, iar eu mă asigur că ritualurile mele personale sunt respectate și integrate în viața de zi cu zi.
Valorile pe care le transmit copiilor mei și celor dragi sunt omenia, corectitudinea și credința în Dumnezeu. Dacă aș lăsa un mesaj familiei mele, acesta ar fi să-și trăiască viața conform propriilor viziuni și valori, să-și asculte intuiția, pentru că ea nu greșește niciodată.
Dacă faci parte din diasporă și ai provocări de integrare, poți apela la serviciile Tatianei. Mai multe despre activitatea ei găsești accesând următoarele linkuri:
Despre Liliana, un alt om de valoare din diasporă, cea care i-a fost Tatianei sprijin în momente importante, am scris un alt articol, pe care îl poți citi aici:
