„Pedagog. Lifecoach. Îndrumător pentru părinți. Cu mine integrarea în Germania este mai ușoară” Aceste cuvinte sunt cartea de vizită ale Lilianei Durnea și sunt adresate părinților și copiilor migranți, care au nevoie de suport în procesul de adaptare în noua țară.
Eu am avut deosebita plăcere s-o cunosc inițial din live-urile pe care le face frecvent pe rețelele de socializare despre activitatea ei legată de integrarea părinților și copiilor migranți, despre oportunități și provocări despre care povestește fără perdea, iar apoi s-o cunosc personal. E un om soare, empatic și foarte deschis la diferite colaborări. Ideea unui articol cu ea, Liliana, în rol principal i-a surâs. Ea a povestit cu multe detalii nu doar despre activitatea pe care o practică în prezent ca și educatoare și consilieră a părinților, ci și despre drumul pe care l-a parcurs ca să ajungă în acest punct de activitate profesională. Gândul ei de final a fost că experiența ei poate servi un bun exemplu pentru cei cu studii pedagogice și cu un dram de ambiție. Sunteți de aceeași părere?
„Casa este acolo unde sunt eu” este mentalitatea cu care am părăsit casa părintească la 17 ani pentru a pleca la facultate. Pe atunci în 1999, 120 km distanță de casă era tot atât de mult ca și acum 1000 km. Îmi vizitam părinții destul de rar și la telefon vorbeam, la fel, foarte rar (pentru cei care au fost studenți în anii 2000 sigur își amintesc criza de transport). Am făcut Facultatea de Litere la Universitatea de Stat din Tiraspol, cu sediul la Chișinău. Apropo, noi am fost ultimii studenți care au mers gratuit cu transportul public, doar cu carnetul de student. Am avut parte de o studenție plină cu de toate, dar fără bani. În 2004 când am absolvit facultatea, m-am angajat la un colegiu privat ca profesoară de limba română unde am activat timp de nouă luni.
Mama mea pe atunci era plecată în Italia, așa că eu am rugat-o să mă ia și pe mine peste hotare. Ea era total împotrivă. Replica ei de atunci – „cum tu cu studii superioare, profesoară să vii aici la curățenie și la îngrijit bătrâni?” O înțeleg că-și făcea griji, mai ales că în vremea ceea drumul spre Italia era destul de greu. Ea a trebuit să meargă două săptămâni pe jos până acolo. Până la urmă am convins-o și în iunie 2005 am pornit spre Italia. Am avut norocul ca în două zile să fiu în orașul Udine. Am călătorit peste 30 de oameni într-un camion plin cu anvelope. Eu, nu eram singură ci împreună cu o persoană, cu care am rămas în relații de prietenie până astăzi. De la Udine am luat trenul spre Parma, unde mă aștepta mama.
Pe 2 iunie 2005 a început viața mea în diasporă. În Italia. Primii cinci ani am trăit cu statut de „clandestină”. Interesant statut. Mi s-a spus de la bun început că n-am voie să „mă alint”. Sunt „stranieră”, fără acte și trebuie să lucrez acolo unde este, cât mi se cere și s-o fac fără mofturi. Înțelegeam că acestea erau niște strategii folosite de cei veniți înaintea mea, doar că nu au funcționat în cazul meu.
Eu am plecat de acasă pentru că așa am simțit că vreau să cunosc această lume. Am îndrăznit să aleg, să înfrunt, să refuz, să schimb. Am lucrat la început la un job 24/24 la Milano. Nu a fost pentru mine. Mă stingeam acolo. Atunci mi-a devenit clar că făcutul banilor nu era prioritatea mea. Aveam nevoie de libertate. După, am găsit un job mai lejer la Firenze. Acolo era ca în filme. Casă mare cu trei etaje, în care locuiau patru persoane și un câine. Eu trebuia să le fac mâncare și curățenie. Am lucrat acolo trei luni. După care am decis să mă întorc la Parma, unde am și rămas până în 2013. Cât am fost fără acte, am lucrat la curățenie și am îngrijit de bătrâni. Dar am avut curajul să aleg. De aceea mergeam la orele de curățenie acolo unde munca mea era respectată. Am îngrijit de bătrâni de la care am primit multă recunoștință. Când am reușit să primesc permisul de ședere, am început să lucrez la un restaurant în Parma. Acolo am trăit o experiență culinară deosebită. Am văzut ce înseamnă să faci cu pasiune mâncare pentru clienți fideli. Restaurantul era din 1982, exact de-o vârstă cu mine. La fel erau și o parte de clienți. A fost ceva unic, ceva ce m-a făcut să apreciez altfel mâncarea.
În Italia n-am avut parte de vreun program de integrare, curs de limbă sau altceva, dar am învățat limba la un nivel destul de avansat. Era important pentru mine să nu fiu recunoscută din prima că sunt străină și în fiecare zi lucram asupra mea ca să ascund acest lucru. Atât de tare am vrut să mă prefac, încât într-o zi m-am trezit într-o depresie profundă, însoțită cu atacuri de panică. Atunci a început adevărata mea viață(dar acesta este subiect pentru un alt articol). De un lucru eram sigură – la ai mei 26 ani nu doream să-mi trăiesc viața depinzând de niște pastile, așa că m-am apucat de treabă. Am schimbat locul de muncă, am mi-am făcut carnet de șofer, am plecat pentru prima dată acasă în Moldova…
În 2011 am făcut cunoștință cu soțul meu, iar doi ani mai târziu am devenit părinți. Atunci am decis că e timpul să schimbăm țara. Direcția Germania. Așa că în iunie 2013 am încărcat mașina cu o parte din lucrurile noastre și am pornit la drum spre Singen. Fetița noastră avea atunci cinci luni și era încă perioada când cetățenii români nu aveau drept de muncă, respectiv a durat cam patru luni până am rezolvat și asta. Pe mine, însă, m-a impresionat faptul că noi doi oameni care n-am făcut nimic pentru această țară, au primit imediat alocație pentru copil (Kindergeld) și bani pentru părinți (Elterngeld). La început comunicam doar în engleză. Asta știa foarte bine soțul meu. Eu nici asta. Dar mă încânta faptul că sunt atâtea instituții – Beratungsstelle, unde putem primi toată informația de care avem nevoie. Primul sentiment pe care l-am avut în Germania a fost liniște și siguranță.
În septembrie 2013 soțul a găsit un job la fabrică. Asta pentru că o doamnă de la Diakonie l-a recomandat direct. Soțul mergea dimineața la cursul de limba germană, iar după-amiază la muncă până la 22.00. Eu rămâneam acasă cu fetița. La un moment, am realizat c-o iau razna. Și relația noastră de cuplu era tensionată. Trebuia urgent să fac ceva. Copilul nostru nu avea încă un loc la grădiniță, or asta însemna că trebuie să-mi ocup timpul cu ceva de-acasă. Am început să învăț cum se face cosmetică în condiții de casă. Făceam creme pentru față, mâini, emulsii și alte minunății din cosmetice. După, am început să fac lumânări pentru masaj. Mai târziu mi-am luat un curs de făcut unghii. Plus la toate, experimentam mult și în bucătărie. Așa am învățat să fac diferite dulciuri și mâncare delicioasă. Toată această auto-cunoaștere a durat cam un an. În 2014 am trecut cu traiul în orașul Singen, pentru că până atunci am locuit în satul de alături într-o casă de vacanță (Ferienwohnung).
Tot în 2014 am primit un loc la grădiniță pentru fetița noastră. Peste trei luni, după acomodare, în sfârșit am putut să merg la un curs de limbă germană, dar a trebuit să întrerup cursul pentru că eram însărcinată cu al doilea copil. În 2015 s-a născut a doua fetiță a noastră, iar la zece luni după naștere, a mers la creșă. A fost cea mai bună alegere pentru mine. Acomodarea a fost rapidă și fără dificultăți. Copii mei au mers la aceeași grădiniță, mai bine zis la Familienzentrum (centru pentru familii). Asta însemna că se făceau multe activități și pentru părinți, pe care eu le-am frecventat și m-am bucurat de ele. Atunci am decis – nu voi lucra la curățenie și nici la fabrică. Eu vreau să lucrez la grădiniță. Zis și făcut.
Am mers la Agentur für Arbeit (Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă) unde m-am înregistrat ca și Arbeitssuchend (șomeră). Le-am cerut să-mi finanțeze cursul de B2 și să-mi plătească procedura de recunoaștere a actelor de studii din țară. La începutul mi s-a spus că nu îmi pot da asta. Dar când le-am cerut să-mi dea explicații în scris, retorica li s-a schimbat și am primit tot ce am cerut. Am trimis actele la Stuttgart, de unde am primit răspuns cam în șase luni, unde se menționa că ei recunosc faptul că eu am studii superioare făcute în Republica Moldova. Doar atât. Aici la grădiniță nu pot lucra ca și educator. Trebuie să fac Ausbildung (școlarizare).
Ausbildungul durează trei ani, dar eu eram gata să-l fac. Anii oricum trec. Am căutat o formă de Ausbildung potrivită pentru mine. Având în vedere faptul că aveam copii mici acasă, am optat pentru școlarizare la o școală privată, care costa 10000€ și care putea fi finanțată de Agentur für Arbeit. La aceasta școală orarul era perfect pentru mine – lecții zilnice de la 8.00 la 13.00, plus vacanța. Deci școala perfectă a găsită, statul mă finanțează, pentru că educatori trebuiesc mereu în Germania. Se părea că ce poți să mai vrei de la viață…?
Am mers la Agentur entuziasmată să le cer susținere. Un domn m-a întâmpinat zâmbind și m-a invitat să-i povestesc… Eu, încântată, i-am spus ce vreau, la care, el, în continuare zâmbind, mi-a zis „doamna Durnea pentru acolo sus unde vrei să ajungi, trebuie să mai înveți limba germană. Cu limba pe care o cunoști la moment „du kannst nur Brötchen verkaufen”. Bum!!! Ok am înțeles. I-am mulțumit pentru primire și am plecat. Nu știu ce am simțit la moment, dar știu că în următoarea secundă m-am gândit care este planul B? Ca și alternativă era PIA Ausbildung (Praxisintegrierte – integrat în activitate practică), care însemna trei ani angajată cu un program de opt ore pe zi, dintre care trei zile la școală și două la muncă. Când școala avea vacanță, eu mergeam la muncă. Concediu pe an de 30 zile. Era o provocare destul de mare, pentru că aveam doi copii mici acasă și un soț care, la fel, muncea opt ore pe zi. Până la urmă, am hotărât că risc.
Am găsit o grădiniță în satul vecin, care avea loc și pentru mine. Am mers la interviu și am primit locul foarte ușor. Problema era că copiii erau la grădiniță până la ora 14.00, iar eu încheiam treaba la ora 15.00 Am găsit pe cineva care să ia copiii de la grădiniță și să stea cu ei o oră. Următorul an, am decis ca soțul să treacă la un job cu program redus și să aibă grijă de fete.
După primele lucrări scrise la școală, am fost chemată de dirigintă la o discuție. Sugestia ei a fost să întrerup studiile, pentru că fac foarte multe greșeli. Își făcea griji că nu voi lua examenul final și că voi pierde trei ani în zadar. Eu am privit-o zâmbind și am întrebat-o care e nota de trecere. Nota patru. I-am răspuns că sunt sigură că voi reuși. Șocată, cu ochii mari, mi-a zâmbit și m-a felicitat pentru optimism. Adevărul este că eu chiar eram sigură că voi reuși. În timp ce la școală eram criticată pentru greșelile făcute la lucrări, la grădiniță eram apreciată ca un pedagog cu experiență.
În ultimul an de studii, am decis să mai fac o specializare care îmi permite să lucrez specific cu părinții, astfel am îmbrățișat încă un rol – cel de Elternbegleiterin (consilier al părinților). Astfel, în anul 2021, am devenit Erzieherin (educatoare) și Elternbegleiterin. Am primit imediat un contract de muncă pe perioadă nedeterminată. Am fost angajată așa cum mi-am dorit, cu program redus și flexibil. Doar că în scurt timp mi-am dat seama că nu îmi pot îndeplini misiunea. Dorința mea era să susțin și alți părinți în procesul lor de integrare în Germania. La grădinița unde lucram, erau 95% nemți, fiind o singură grădiniță în sat. Respectiv, era prea simplu și lejer pentru mine. Așa că, într-o zi, am decis să schimb ceva. Știam că vreau să lucrez în orașul în care locuiesc, unde avem foarte mulți migranți.
Am început să trimit Bewerbung-uri (cereri de angajare) la mai multe instituții. În scurt timp, am primit o ofertă interesantă: să amenajez o locație pentru a o transforma într-o mini grădiniță. Aceasta era destinată copiilor familiilor refugiaților care vin în orașul nostru din diferite țări. Zis și făcut. Nu știam cum trebuie să arate acest proiect, dar știam că, dacă a apărut în calea mea – EU POT. Am construit această grupă de la zero. Acum avem 20 de copii împărțiți în două grupe, care vin la noi de luni până joi. Rolul meu este să ghidez procesul de integrare și acomodare a copiilor, și să lucrez cu părinții lor.
Alt proiect din care fac parte este acela în care rolul meu de Elternbegleiterin este în focus. Aici mă ocup de părinții care sunt în faza de trecere de la grădiniță la școală. Susțin părinții în această fază de tranziție până când se descurcă singuri și nu mai au nevoie de mine.
Pentru că iubesc oamenii și îmi doresc o abordare mai profesională, am decis în 2022 să-mi fac cadou de ziua mea – un curs la o școală de coaching. Așa am ajuns să fac studii la școala de coaching Noble Manhattan, care are și în Moldova o filială. Studiile au durat 18 luni și le-am făcut în limba mea maternă. A fost un proces fantastic de autocunoaștere și transformare personală. Desigur, această diplomă a avut influență și asupra carierei mele, pentru că am primit invitația de a face traininguri persoanelor care doresc să se implice în proiecte de voluntariat. În plus, sunt activă pe platformele de socializare unde împărtășesc informații utile pentru părinții vorbitori de limba română.
Cum arată viața mea în acest moment? Eu mă simt copilul lumii. Nu mă simt legată de Germania, dar îi sunt recunoscătoare fiecărui om care a crezut și care nu a crezut în mine. Fiecare persoană a fost la locul și la momentul potrivit din viața mea. Dacă aș schimba această țară, aș alege Elveția, care este la 3 km. În acest moment, jobul meu mă satisface pentru că îmi oferă provocări și posibilitatea de creștere continuă. Eu am învățat foarte devreme că omul sfințește locul. Acesta a fost și motto-ul meu în orice situație nouă. Atâta timp cât nu depindem de nimeni și nimic, suntem liberi să ne bucurăm de frumusețea lumii.
Sunt angajată la AWO. Aici sunt implicată în mai multe proiecte și îndeplinesc mai multe roluri. În prezent, muncesc de luni până joi. Luni și marți sunt la Spielgruppe. Aici avem 10 copii care vin la noi trei ore pe zi. Rolul meu este de pedagog, și eu desfășor diferite activități cu copiii. Împreună cu alte două colege, facem planul săptămânal sau lunar. Copiii se schimbă destul de des, ceea ce înseamnă că suntem într-un proces continuu de acomodare. Interacționez și cu instituțiile externe, atunci când este necesar, de exemplu, școala primară sau Frühförderstelle (în caz că avem copii cu nevoi speciale). Eu am responsabilitatea de a înscrie copiii noi și de a purta convorbirile cu părinții. Asta înseamnă că interacționez cu diferite familii de diferite naționalități. Majoritatea părinților care vin la noi sunt migranți. Acest proiect este destinat migranților. Cea mai mare provocare aici este să am înțelepciunea să primesc fiecare părinte așa cum este, indiferent de cultură și naționalitate, și să îl ajut să se integreze în Germania.
Miercuri și joi îmi îndeplinesc rolul de Elternbegleiterin. Asta înseamnă că am diferite programări cu părinți care au nevoie de ghidare și susținere în procesul de integrare. Îi însoțesc la convorbiri la școală cu profesorii, dacă este nevoie, sau îi pun în legătură cu alte instituții cu care colaborăm. În plus, în fiecare miercuri conduc un curs de limba germană și dezvoltare personală pentru mame. Ne întâlnim de la 8-12 și petrecem timp împreună.
Tot pentru părinții din orașul nostru organizăm diferite activități care să le ofere părinților interacțiune și instruire, dar și timp petrecut fără copii și familie. Organizăm evenimente în colaborare cu alte instituții. Ultima a fost o prezentare de carte a unei autoare din Republica Moldova. Am avut doar mame vorbitoare de limba română, cartea fiind în limba română.
Scopul proiectului este susținerea și instruirea părinților migranți în procesul de integrare în Germania. Orașul nostru are un procent mare de migranți, de aceea există multe proiecte de acest gen. Participarea la eveniment este gratuită pentru părinți.
Provocările mele rămân aceleași cum au fost la început: limba germană. De fiecare dată când încep un proiect nou, primul gând este că nu mă voi descurca din cauza limbii germane. Chiar dacă am făcut cursuri de limbă până la nivelul C1, continui să am dificultăți. Și asta este ok. Am învățat să spun că nu știu, să întreb când nu înțeleg, să recunosc că nu am înțeles din prima. Îmi dau voie să greșesc. Asta a fost cel mai greu să învăț.
Ca și sfat pentru cei care citesc acest articol. Dacă aveți studii în pedagogie făcute în țara ta, aveți mari șanse să activați în acest domeniu în Germania. Germania are nevoie de educatori. Este o mare criză.
- Totul începe cu învățarea limbii germane. Cursurile de limbă sunt importante pentru că limba germană este complexă.Diploma de studii însoțită de fișa cu toate notele și obiectele studiate trebuie traduse.
- În Germania, există multe Beratungsstelle de la AWO, Caritas, Diakonie și Agentur für Arbeit. Aici există specialiști în domeniul recunoașterii actelor. În funcție de land, există și alte instituții, create sunt făcute pentru noi, oamenii de rând, care avem nevoie de informare și susținere. Importantă este informarea doar din surse demne de încredere, nu de la cunoscuți. Procesul de recunoaștere a actelor și rezultatul depind mult de studii, dar și de experiența de muncă.
Concluzia mea după acești zece ani în Germania:
- Nu limba germană este un impediment pentru creștere, ci convingerea că nu suntem îndeajuns de nemți pentru a face x sau y.
- De multe ori, nemții știu mult mai puțin decât migranții în ceea ce privește legile și informațiile.
- Nemții apreciază și susțin perseverența și îndrăzneala și chiar se lasă motivați și inspirați. Așa că îndrăzniți.
- Dacă simțiți că puteți, nu vă lăsați intimidați de părerea altuia, mergeți înainte.
- Dacă vă adresați la o instituție cu o cerere și vi se dă refuz, insistați să vi se dea în scris, ca să vă puteți adresa în altă parte.
- Cea mai greșită, dar foarte comună convingere este „suntem migranți, nu vom fi tratați ca nemții.” Eu cred că în această țară fiecare om care dorește poate să ajungă unde vrea. Perseverența și atitudinea sănătoasă contează.
