„Cele mai importante lucrări pe care le facem nu se văd niciodată.” #AlNostru Ion Iachim, expert internațional în fundații pentru tuneluri, baraje și aeroporturi.

Era în Cambodgia când l-am sunat prima dată. Tocmai aterizase. Apoi am vorbit cu el a doua și a treia oară în timp ce se afla în Malaezia, după care în Indonezia. E al doilea moldovean, după Vladimir Palancica, care activează în acest colț de lume și cu care stau de vorbă toamna asta.

Îi spune Ion Iachim și de două decenii lucrează pe șantierele mari ale lumii, în țări despre care citise în enciclopedii când era copil. Își făcuse atunci o listă cu țările pe care visa să le viziteze, iar astăzi le-a bifat cam pe toate.

Ion completează statisticile Organizației Internaționale pentru Migrație, care spun că dintre moldovenii care plecau în Italia, la începutul anilor 2000, trei din zece erau bărbați. El a fost unul dintre ei.

Astăzi, activează ca expert internațional în inginerie geotehnică la Menard, o companie franceză de talie mondială, și contribuie direct la structura de rezistență a lumii. Are în CV proiecte tare diverse: tuneluri alpine dintre Franța și Italia, infrastructură olimpică din Rusia, metroul din Australia, prima centrală nucleară din Bangladesh, aeroporturile sau rivierele din Asia de Sud-Est și multe altele. I-am păstrat vocea în acest articol pentru că nimeni nu va putea reda această experiență mai bine decât el.

EXPERT INTERNAȚIONAL ÎN INGINERIE GEOTEHNICĂ

Vreau să văd lumea

M-am născut în Sireți, Strășeni, în familia unei educatoare și a unui agronom. Tot de acolo, de acasă, au pornit și visurile mele legate de călătorii, pe vremea când granițele erau închise pentru oameni ca noi. De la cinci-șase ani știam că lumea e mai mare decât Sireții și că va veni ziua când o voi vizita… numa să ajung mare (poți să-ți imaginezi ce visuri aveau copiii născuți în Uniunea Sovietică). Întocmisem chiar și o listă cu țările pe care voiam neapărat să le văd. Cum eram pasionat de istorie, primele pe listă erau Italia și Franța, urmate de țările de pe continentul asiatic… asiatic pentru că visam să mănânc pe săturate fructe exotice și astea greu de găsit în anii sovietici. Și vezi cum le aranjează Dumnezeu pe toate? Azi pot spune că am bifat cam toate țările din lista aceea.

Ion Iachim, constructor moldovean, cu cască de protecție, pe un șantier.A trebuit să alegem cine dintre noi doi va face studii superioare

La 18 ani n-am dat la facultate. Era în ‘98, ani grei pentru Moldova, cu o economie la pământ și, respectiv, fără oportunități de a face studii superioare pentru familiile simple. Părinții mei nu erau o excepție. Nu puteau ține doi studenți la facultate în același timp, așa că am decis în favoarea surorii mai mici. Eu voiam să devin jurist, îmi plăceau istoria, politica, eram bine încadrat la liceu, dar a trebuit să iau drumul străinătății.

Mă aștepta în Italia un verișor ajuns cu vreo șase luni înainte. M-am pornit la el, dar n-am ajuns la el din prima.

„Am rămas singur în vamă. Aveam 18 ani.”

Singur în vamă la 18 ani

Pe atunci, ca să treci granița, trebuia să arăți că ai la tine vreo 400 de dolari. Eu aveam cam 150 și aceia împrumutați de la jumătate de sat. Am riscat și am pornit cu o viză deschisă pe o săptămână în Olanda.

La hotarul dintre Ucraina și Polonia, ne-au cerut să coborâm din autobuz pentru controlul pașapoartelor, cum se cerea atunci, și la întrebarea „câți bani ai?”, am scos tot ce aveam. Evident, mi s-a spus că nu pot trece mai departe. La fel, și șoferii mi-au zis că nu mă pot aștepta și au plecat. Am rămas singur în vamă. Aveam 18 ani.

Întâmplarea a făcut ca din Polonia să vină un autobuz care se îndrepta spre Odesa. Am plătit 20 de dolari, am urcat și dimineața eram la destinație. De la Odesa până la Chișinău a fost și mai simplu. Când am sunat-o din capitală pe mama, am lăsat-o fără cuvinte.

A doua oară, înainte de plecare, am mers pe la tot satul ca să pot aduna cei 400 de dolari. Când i-am avut, am riscat din nou. De data asta am ajuns cu bine.

Ion Iachim, constructor moldovean, pe șantier lucrând cu echipa

Între șocul cultural și dorul de casă

Ajuns în Italia, am trăit un șoc cultural și emoțional deopotrivă când am văzut cum trăiesc ai lor în comparație cu ai noștri, ce mănâncă, ce haine poartă și ce stil de viață duc.

Doar  că în primele momente, mie mi s-a părut că noi, acasă, o duceam totuși mai bine. Poate pentru că, fiind printre primii moldoveni emigrați în Italia, trăiam în condiții extrem de dificile…?

În primele luni eram pregătit de plecare în orice moment. Aveam un rucsac pe care, eram gata să-l înhaț, și să mă întorc acasă. A fost o perioadă cumplită. Dar cred că trebuia să trec prin toate astea ca să pot înțelege mai multe și să devin omul de azi.

„Aveam un rucsac pe care, în orice moment, eram gata să-l înhaț și să mă întorc acasă.”

Primele luni am locuit într-o școală părăsită

Locuiam șapte moldoveni într-o școală aflată în reparație. Aveam între 18 și 28 de ani, eu fiind cel mai mic. Am ajuns acolo pentru că ne direcționase un asistent social. Pe atunci, abia începeau să se contureze primele asociații de voluntari și asistență socială care încercau să ajute migranții.

Școala era conectată la apeduct, dar nu avea electricitate. Noi, ca să nu stăm serile degeaba, în sala de sport, care era complet goală, am improvizat niște bare paralele și ne antrenam până se întuneca. Ulterior, când am găsit un apartament și ne-am mutat din școală, datorită faptului că aveam și lumină, ni s-a părut mană cerească.

Ne descurcam și ne susțineam unii pe alții. Cel nou venit era întreținut de ceilalți până își găsea un rost. Ce vreau să zic cu asta? Că și eu am fost ajutat și am mâncat din banii altora.

Ion Iachim, constructor moldovean, stabilit în Cambodgia împreună cu toată echipa pe un șantier.

„Bursa muncii” de sub podul din Roma

În fiecare dimineață, mergeam cu toții sub un pod din Roma. Acolo se forma un fel de „bursă a muncii” neoficială, adică locul unde se întâlneau cei care căutau de lucru cu cei care aveau nevoie de brațe de muncă. Veneau angajatorii și-ți spuneau ce aveai de făcut și cu cât te plăteau. Dacă erai de acord, plecai.

Italienii, în anii aceia, nu știau mai nimic despre Moldova. Dacă le spuneai de unde ești, nu te înțelegeau. Abia după ce le pomeneai despre Uniunea Sovietică, încercau să localizeze Moldova pe hartă. Dar chiar și așa, atitudinea lor era deschisă și binevoitoare.

În primele zile, așa-zișii patroni se uitau sceptic la mine, fiindcă eram slăbuț. Dar, spre nedumerirea multora, am ajuns să-mi găsesc de muncă destul de repede. Comparativ cu alții, care își găseau de lucru abia peste o lună sau două, eu lucram din prima săptămână.

Primul job? Sigur că mi-l amintesc. Acela îți rămâne pe viață. În una din zile, un italian s-a oprit în dreptul meu și m-a întrebat dacă vreau să lucrez în atelierul lui. Se ocupa cu restaurarea frescelor din biserici vechi de sute de ani. Ca să desprinzi o frescă de pe perete fără să o distrugi, se folosește o tehnică specială de detașare numită stacco. Mai exact, se aplică pânză și adezivi pe suprafața picturii, susținute de plăci speciale pe care le fixam împreună. M-a ales pe mine probabil pentru că eram mai firav, dar și mai sprinten decât toți, sau poate pentru că i-a fost pur și simplu milă. Norocul meu a fost că el știa puțină română, soția lui fiind o româncă emigrată prin anii ’70. Am lucrat în acel atelier câteva luni.

În cei doi ani și două luni cât a durat prima mea ședere în Italia, am lucrat practic peste tot unde s-a găsit ceva de făcut: și la grădinărit, și la o grădină zoologică, și în construcții etc.

După doi ani am plecat acasă. Apucasem să câștig și niște bani, dar nu destui încât să pot spune c-am scăpat de probleme. În schimb, m-am întors cu „școala vieții” absolvită. Puteam să-mi dau seama dintr-o privire dacă omul din față mă minte sau nu.

Și da, eu, care plecasem în Italia cu scopul de a aduna bani pentru facultate, la întoarcere mi-am dat seama că acasă situația s-a înrăutățit și că studiile mele superioare din nou se amână. Ca să nu pierd timpul de pomană, m-am înscris la niște cursuri de calculatoare.

Ion Iachim, o poză de grup cu echipa sa pe șantier

Doi italieni la cafenea

Într-o după-amiază am ieșit de la lecții să iau prânzul într-o cafenea. La masa de alături – doi italieni. Pe vremea aceea, să auzi altă limbă la noi acasă era o raritate rară (râde). Ce căutau ei în Moldova? Eram tare curios. Vorbeam italiană, așa că m-am apropiat și i-am întrebat dacă sunt turiști. Au rămas șocați când m-au auzit, dar și destul de reținuți. Mi-au spus doar că au niște afaceri în Moldova. Le-am lăsat numărul de telefon și le-am zis că, dacă au nevoie de un traducător sau de ajutor, să mă sune. Dar nu s-au arătat interesați.

Spre surprinderea mea, unul dintre ei m-a sunat chiar în seara aceea: „Sunt Franco. Dorești să lucrezi cu noi? Vino mâine la Colegiul de Construcții.”

Dimineața următoare, când ne-am întâlnit, mi-au dat mai multe detalii. În Italia, fiecare regiune are câte o asociație a companiilor de construcții, iar aceasta finanțează propria școală profesională. Ei veniseră în Moldova ca să organizeze cursuri de calificare și să-i învețe pe constructorii moldoveni cum se lucrează după standardele italiene.

Proiectul era gândit pentru jumătate de an. A fost organizat un concurs la care au aplicat aproape 300 de candidați, dintre care, în urma examenelor, trebuiau să rămână doar 60. Când au aflat că eu lucrasem pe șantierele din Italia, m-au întrebat dacă nu voiam să particip. Am acceptat și așa, timp de jumătate de an am lucrat cot la cot.

A doua oară am plecat legal

La finalul celor șase luni, italienii au pregătit toate actele. Contractele de muncă s-au semnat în Moldova. Cei 60 de absolvenți au fost repartizați în diferite regiuni din Italia, câte trei-patru oameni per companie.

M-am întors a doua oară în Italia, dar de data asta cu contract de muncă și cu permis de ședere (permesso di soggiorno), făcând parte din prima pleiadă de moldoveni care au căpătat permis de ședere datorită regularizărilor organizate de statul italian.

Ion Iachim impreună cu opt muncitori in proces de lucru

Marea șansă de la Parma – „Fondazioni Speciali”

Am fost direcționat la Parma. M-am dus la o școală de construcții care pregătea tehnicieni. Școlarizarea a durat câteva luni. La scurt timp am fost pus în contact cu o firmă care căuta tineri. De ce tineri? Pentru că aveau nevoie de oameni care să poată pleca în deplasări lungi de serviciu. Am fost de acord și mi s-a spus: „Fii gata în orice moment.”

Firma se numea Fondazioni Speciali, iar profilul lor de muncă era într-adevăr special: lucrau cu infrastructuri mari precum tuneluri, poduri, autostrăzi și multe altele. Mai ales cu tuneluri, care în Italia, țară muntoasă, sunt aproape peste tot.

Fondazioni Speciali a rămas în istoria Italiei drept un jucător de referință în ingineria geotehnică și execuția de lucrări subterane complexe, fiind recunoscut nu doar pentru proiectele sale  majore de infrastructură rutieră, ci și feroviară din nordul Italiei.

Am lucrat în tot nordul Italiei timp de vreo cinci ani. Am făcut tuneluri pentru autostrăzi în zona Torino, Parma. În anii aceia se reconstruiau multe artere, printre care și Autostrada Pedemontana și Autostrada Soarelui.

Prima misiune la 3.000 de metri și „culoarea asfaltului” din Franța

După câțiva ani de șantiere prin Italia, au început să mă trimită în alte țări. Primul proiect peste hotare a fost chiar la granița cu Elveția, sus în munți. Era un tunel pentru o hidrocentrală, de un diametru mic, dar foarte lung, undeva la 11 kilometri. Proiectul capta apa direct din ghețar și o ducea spre hidrocentrală pentru energie.

Apoi a urmat Franța. După Italia, Franța mi s-a părut o altă planetă. Până și culoarea asfaltului părea diferită. A trebuit să mă adaptez din nou la limbă, cultură și chiar la bucătăria franceză.

La început mergeam în Franța doar pentru perioade scurte. Ulterior, m-am relocat pentru aproape doi ani, lucrând la un proiect destul de amplu. E vorba de tunelul Lyon–Torino, dintre Franța și Italia. Tunelul de bază Mont Cenis are 57,5 km și va fi cel mai lung tunel feroviar din lume, depășindu-l pe cel din Gotthard, de 57,1 km.

Noi făceam „ferestrele” suplimentare, adică galeriile de acces prin care se intră în tunelul central. Eu am lucrat acolo în 2005, dar tunelul principal ar trebui terminat abia în jurul anului 2032.

Ion Iachim si Angkor Wat in fundal

Din Europa spre Africa și înapoi

Cu firma din Parma am început să călătoresc tot mai mult. Am fost la Stockholm, în Suedia, la tunelul Södermalm, după care am revenit în Franța, apoi am trecut în Africa, mai întâi în Algeria, la barajul de colectare a apei de la Kef Eddir, și ulterior în Uganda.

Ultimul proiect mare pe care l-am făcut pentru Fondazioni Speciali a fost în Federația Rusă. Era în 2013, înainte de Jocurile Olimpice de la Soci, unde lucram la tunelurile pentru infrastructura olimpică. Perioada aceea a coincis cu moartea directorului companiei. La scurt timp, firma a intrat în faliment.

Eram în Rusia când s-a întâmplat asta, dar partenerii ruși mi-au propus să rămân cu ei ca să terminăm lucrarea. Am acceptat și am mai rămas încă vreo doi ani. Am terminat tunelurile de la Soci, după care m-am mutat la Moscova, tot pentru tuneluri, dar de alt tip. De data asta am făcut galerii subterane pentru cabluri electrice de înaltă tensiune.

Visul asiatic – șocul din Laos și coșmarul din Bangladesh

După ce mi-am încheiat socotelile în Rusia, s-a ivit o nouă oportunitate. Am plecat în Laos, deschizând capitolul asiatic al carierei mele.

Asia era visul meu din copilărie, continentul acela îndepărtat cu fructe exotice pe care mi le dorisem atâta timp. Dar când am ajuns acolo, ceea ce m-a frapat cel mai mult nu au fost fructele, ci oamenii – pâini calde, nu altceva. Chiar dacă nu vorbeau nicio limbă pe care o știam eu, ne-am înțeles.

Acolo printre ei am trăit și primul șoc gastronomic. Muncitorii m-au invitat la ei acasă, într-un sătuc izolat din mijlocul junglei. Fiind unul dintre puținii europeni din zonă, mi s-a părut că a venit tot satul să mă vadă. Localnicii mi-au pus pe masă tot ce aveau mai bun, printre care și supă cu insecte. Din respect, a trebuit să o mănânc. Nu zic că nu era gustoasă, dar am mâncat-o cu ochii închiși!

În Laos am stat un an și jumătate. Am lucrat la construcția unui tunel hidrotehnic pentru o centrală hidroelectrică, un proiect prin care captam apa dintr-un lac și o direcționam prin munte direct spre turbine.

Prin comparație, când am ajuns ulterior în Bangladesh, impactul a fost la polul opus, datorită colapsului ecologic. Spre exemplu, în Dhaka, un oraș uriaș de peste 20 de milioane de locuitori, e un haos teribil și un miros specific care te lovește din clipa în care cobori din avion, încât îți vine să urci înapoi. La periferii, sute de coșuri de fum fumegă non-stop, de zici că ești într-un film horror, un fel de „Mad Max”.

Ion Iachim pe unul din șantierele din Asia in proces de munca cu casca in cap

Începutul erei „Menard”

După experiența din Laos, m-am întors în Moldova. Mă gândeam să iau o pauză, dar acasă n-am stat decât o lună. Domeniul nostru e un cerc unde fiecare se știe cu fiecare. La scurt timp, am fost contactat în 2017 de Menard, o companie internațională franceză care face parte din gigantul VINCI Group, unul dintre liderii mondiali în construcții și infrastructură.

(N.R.: Fondat în Franța de inginerul Louis Ménard, inventatorul presiometrului geotehnic, grupul Menard este specializat exclusiv în consolidarea solului și fundații speciale, pregătind terenurile instabile pentru proiecte globale de anvergură. Astăzi operează în peste 80 de țări, iar în Asia de Sud-Est lucrează de peste 30 de ani.)

La Menard, am intrat direct în ingineria grea. Am făcut alte câteva luni de cursuri de perfecționare, după care am fost trimis în Asia.

Am început cu centralele nucleare din Bangladesh

Primul meu contract cu ei a fost în Bangladesh, o țară cu o densitate uriașă a populației și cu soluri extrem de dificile și mlăștinoase. Am fost trimis să lucrez la fundația pentru prima centrală nucleară din țară – Rooppur, un proiect extrem de complicat, cu un nivel uriaș de responsabilitate și inginerie de precizie. Pentru stabilizarea terenului s-au folosit peste 1,2 milioane de tone de ciment, care au întărit 4,5 milioane de metri cubi de sol.

Din Bangladesh am plecat direct în Australia, la un proiect de infrastructură în transport. E vorba de metroul din Sydney, cu lucrările geotehnice pentru stațiile Waterloo și Barangaroo, precum și West Gate Tunnel și Metro Tunnel din Victoria.

Din Australia m-am întors din nou în Bangladesh, pentru al doilea proiect mare: construcția fundației pentru stația gigantică de tratare și curățare a apei de la Gandharbpur, menită să asigure capitala Dhaka cu apă potabilă. Ulterior, proiectele din Bangladesh au trecut sub filiala companiei din India.

Insula petrolieră din Indonezia și baza din Cambodgia

A urmat Indonezia, unde am lucrat la un proiect de o complexitate tehnică rară. Pe o insulă aflată chiar în fața Singapore-ului se construiesc platformele maritime de extracție a petrolului, care ulterior sunt tractate pe mare. Pentru că aveau un volum uriaș de lucru cu companiile petroliere și spațiul era limitat, trebuia să lărgim zona de pământ și să o întărim. Am consolidat o suprafață imensă de teren ca să nu se surpe sub greutatea monștrilor de oțel. Pe lângă asta, am făcut fundații și pentru hale industriale și depozite mari.

După Indonezia am ajuns în Cambodgia, la extinderea pistei aeroportului din Sihanoukville. Terenul era mlăștinos și trebuia să scoatem apa din el, să turnăm coloane de beton și să-l facem să țină greutatea avioanelor, inclusiv la terminalul cargo de la Aeroportul Takhmao. Lucrurile au evoluat atât de frumos, încât compania a decis să înființeze un branch regional acolo.

Cambodgia a devenit de atunci baza mea operațională, de unde acopăr tot Sud-Estul Asiei: Indonezia, Singapore, Malaezia, Vietnam, Filipine.

Ion Iachim tu toată echipa, iar el are pe piept un tricou cu tricolorul Moldovei

Cum arată munca mea astăzi și cât de sus pot ajunge?

Acum vorbesc cu tine chiar din Cambodgia, unde am ajuns dimineața, după două zile petrecute în Malaezia. La moment coordonez în paralel cinci proiecte. În Cambodgia mă ocup de ranforsarea malului râului pentru viitoarea rivieră; terenul trebuie consolidat masiv ca să poată susține clădiri turn cu multe etaje fără să se surpe malul. În Filipine lucrăm la fundațiile speciale pentru turbinele eoliene, în Indonezia – la fundațiile pentru cisternele gigantice ale unei rafinării de petrol, în Malaezia – la fundațiile pentru un data center de mare capacitate, iar în Vietnam – la fundația pentru o școală.

Sunt Technical Expert Start-up Project și explic în ce constă…După ce se semnează proiectul, mă ocup de organizare, mai exact, pregătesc echipamentele și utilajele speciale împreună cu echipa locală și cea internațională, dau startul muncii pe șantier și ghidez muncitorii sau chiar îi învăț. Dacă totul decurge bine și funcționează ca ceasul elvețian, plec spre următorul proiect, dacă nu, rămân până când sunt puse la punct toate lucrurile.

Dacă mă întrebi de apogeul pe care îl poți atinge în jobul ăsta și de planurile de viitor, cred că am ajuns deja destul de sus. Mai sus nu prea există în cazul meseriei mele. Sigur că nu e o limită pentru mine, dar raportat la proiectele din Asia… la început eram responsabil doar pentru două țări: Cambodgia și Vietnam. Acum am deja cinci țări și cred că avem spațiu să ne lărgim și mai mult în regiune.

Munca mea e și un mix continuu de limbi străine: franceză, engleză, italiană și în atâția ani am ajuns să le vorbesc fluent pe toate. Fiind o companie franceză, noi, tehnicienii francezi, între noi vorbim franceză, cu localnicii comunic în engleză, iar cu tehnicienii, care sunt majoritari italieni, evident că vorbesc în italiană.

Familia și drumul spre casă

În toată nebunia asta, am reușit totuși să-mi fac o familie. Cu soția m-am cunoscut acasă, în Moldova, în perioada în care eu lucram deja în Italia. I-a fost mai greu la început să accepte acest stil de viață, dar ne cunoaștem deja de 20 de ani, suntem căsătoriți de 12 ani și avem o fetiță de zece ani.

Acasă, în Moldova, mă așteaptă ele două. Muncind în ritmul ăsta, două luni și jumătate pe șantiere, urmate de două-trei săptămâni acasă, n-am vrut să-mi iau familia cu mine. Știi cum e cu munca asta, azi aici, mâine dincolo. Deși compania mi-a oferit de multe ori opțiunea de a le aduce și au fost multe propuneri de relocare, am preferat să rămână acasă și să vină la mine doar în vacanțe. În rest, îmi este mult mai ușor să vin eu acasă pentru câteva săptămâni.

Ce rămâne după?

Ce rămâne, de fapt, după douăzeci de ani de șantiere? În meseria noastră, răspunsul e un paradox: cele mai importante lucrări pe care le facem nu se văd niciodată. Oamenii care merg cu metroul în Australia, care aterizează pe aeroporturile din Cambodgia sau care vor locui în blocurile de pe noua rivieră nu se gândesc nicio secundă la ce se află la zeci de metri sub picioarele lor. Și e normal să fie așa. Or, misiunea noastră este tocmai asta: să creăm siguranță și stabilitate acolo unde pământul era inițial mlăștinos, moale sau imprevizibil.

După douăzeci de ani de șantiere pe toate continentele, îmi dau seama că cel mai mare câștig nu sunt tehnologiile pe care le-am stăpânit sau proiectele mamut la care am lucrat, ci capacitatea de a înțelege oamenii. Când lucrezi în medii atât de diferite, înveți să renunți la judecăți de valoare. Vezi că, dincolo de limbi, culturi sau mâncăruri neobișnuite, oamenii caută mereu aceleași lucruri: respect și siguranță. Azi, călătoria mea nu mai este demult despre bifat țări pe hartă, ci a devenit un exercițiu continuu de echilibru între ritmul alert al ingineriei globale și liniștea la care mă întorc de fiecare dată când ajung acasă, în Moldova.

Portrete în Cuvinte există pentru că fiecare moldovean plecat departe are ceva de spus. Dacă tu sau cineva drag are o poveste asemănătoare — despre curaj, eșecuri, reconstrucție și drum găsit departe de casă — scrie-mi. S-ar putea ca următorul portret de pe această platformă să fie chiar al tău.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *