Victoria Donu, lider al comunității moldovenilor din Cehia și inițiatoarea ansamblului „Kodrianka”: „Identitatea nu este o ruptură, ci o continuitate.”

Atunci când mă gândesc la #ainostri din Cehia, automat fac conexiunea cu Victoria Donu – fondatoarea Moldoveni.cz, o platformă dedicată promovării culturii și tradițiilor Republicii Moldova în Cehia, tot ea inițiatoarea ansamblului etnofolcloric „Kodrianka” și, mai nou, artista care și-a lansat propriul album, Unfolding. Cum a ajuns Victoria să se stabilească în Cehia? Ce stă la baza creării comunității de moldoveni în țara de adopție și care a fost, pas cu pas, parcursul ei profesional și artistic, mi-a povestit chiar ea cu mult dor de timpurile de atunci. În acest articol încă un portret de lider, încă cineva dintr-ai noștri cu care ne mândrim. 

Primele trei și cele mai puternice repere ale mele 

Cine este Victoria Donu? O persoană care încă crește, pentru că are niște rădăcini puternice și care a luat tot ce a fost mai bun de la familie, de la țară, de la oamenii care au format-o. Această temelie o face deschisă spre lumea, pe care o explorează cu curiozitate, curaj și recunoștință. Este, prin tot ceea ce face, un ambasador cultural al Moldovei în lume. Dar ca să mă înțelegi mai bine pe mine trebuie să vorbesc mai întâi despre rădăcinile mele: mama, tata și sora Diana.

M-am născut la Chișinău, dar viața la țară nu mi-e străină pentru că mama este din Stolniceni, Hîncești, iar tata din Chetrosu, Drochia. Mama era inima casei noastre. A fost un model de echilibru între minte, inimă și vocație. A ales fizica ca profesie și a continuat toată viața pe acest drum, construind o carieră la Academia de Științe a Moldovei, după care și-a continuat studiile până la doctorat, devenind cercetătoare în cadrul academiei. În afară de știință, muzica a fost spațiul ei de respirație. Ani la rând a cântat în corul Academiei de Științe, sub conducerea lui Victor Creangă. Astfel că corul și turneele i-au adus echilibru în cariera de cercetător. Mamă de fete a reușit să mențină căldura casei, inima casei, mereu creativă, cu zâmbetul pe buze și pricepută în a face cele mai bune bucate. Ne-a inspirat prin generozitatea și devotamentul pe care le-a arătat de-a lungul anilor. Pentru mine, rămâne un exemplu de feminitate și de iubire necondiționată.

Tata, la rândul lui, a fost un om al disciplinei. Era energia solară a familiei — carismatic, inteligent și muncitor. A absolvit și el fizica și acolo s-a cunoscut cu mama. A susținut doctorantura și a avansat rapid în funcții de conducere în instituțiile de specialitate din Moldova. Pentru mine, el a fost și rămâne simbolul perseverenței. Mi-a transmis puterea de a-mi urma visurile, disciplina de a munci pentru ele și încrederea că pot să mă reinventez oriunde în lume. 

Sora mea, Diana, cu 15 ani mai mare decât mine, a fost o prezență extraordinar de luminoasă a copilăriei mele. A crescut frumos – elevă de nota 10, absolventă cu medalie de aur a Școlii Medii nr. 39 și sportivă de performanță. Gimnastica artistică i-a adus titlul de Maestru în Sport al URSS și ani întregi în selecționata republicii. A urmat apoi Facultatea de Medicină, și-a întemeiat o familie, a devenit mama lui Gheorghe, iar mai târziu și-a continuat drumul în cercetare la Academia de Științe a Moldovei, susținând o teză de doctorat în domeniul medicinei sociale. Vorbesc despre ea la trecut pentru că am pierdut-o la 37 de ani, la fel cum i-am pierdut pe rând și pe ambii părinți. 

Așa sau altfel, toți trei au avut un aport imens asupra mea. Am luat de la ei tot ce a fost mai bun, și nu exagerez când spun asta. Recunoștința mea nu are limite. Chiar dacă nu-i mai am în plan fizic alături, dragostea mea pentru tot ce-am trăit în patru ca familie îmi dă putere să le duc mai departe amintirea. De aceea am ales să fac o introducere atât de complexă despre mine cea de altădată, care în fond înseamnă și despre ei.

Folclor, pian și într-un final jazz. 

Am fost activă și artistică de mic copil, așa că ai mei m-au dus la gimnastică pe când aveam vreo patru ani. M-am reținut acolo până pe la opt ani, dar am simțit că nu-i de mine, deci am făcut trecerea spre dansul popular, unde m-am regăsit cu adevărat. Am fost parte din ansamblul folcloric „Miorița”, condus de Valentina Cocea, datorită căreia am mers în turnee, la festivaluri și competiții. Îmi amintesc și azi cu drag de prima călătorie peste hotare. Festivalul era în Georgia, iar cheltuielile de drum depășeau posibilitățile noastre. Totuși, mama a mers la comitetul sindical al Academiei de Științe și a obținut sprijinul necesar, doar ca eu să pot merge. 

Mi-am făcut studiile la Liceul „Spiru Haret”, și tot atunci, pe la șapte ani am început Școala de Muzică Nr. 5, azi „Eugen Doga”. Am insistat pe lângă mama să mă ducă la audiție și am fost acceptată la secția pian. Pe lângă pian, era obligatoriu și corul. Am fost invitată să fac parte din corul școlii de muzică. Conducătoarea de atunci Natalia Barabanscikova era și dirijorul la Teatrului Național de Operă și Balet, din care, ulterior am fost invitată să fac parte și eu. Am fost o membră activă timp de 16 ani. 

Făcând parte din corul de copii, am avut șansa să lucrez cu profesioniști adevărați. Doamna Natalia activa și la teatru-studio muzical-coral „Rapsodia”. Evident că m-am înscris și acolo în 2000, și datorită participării am călătorit mult la diferite festivaluri europene. Pe mine perioada respectivă m-a ajutat enorm să-mi dezvolt vocea și să experimentez stiluri vocale diferite. De aceea, parcursul firesc acestei etape a fost ca în 2008 să fac parte din trupa acustică de jazz – „JJ Jazz”, alături de care am participat inclusiv la selecția națională Eurovision din 2010. 

Bilet doar dus spre Praga

2010 a fost anul când am pierdut-o pe sora mea dragă Diana, și tot atunci am câștigat o bursă de master în Cehia. Și nu, nu eram sigură că ar fi potrivit să-mi las părinții singuri. Mama, însă, a insistat să plec, pentru că știa cât de important este asta pentru viitorul meu. Mi-a oferit curajul de care aveam nevoie exact când ea avea cel mai mult nevoie de sprijinul meu. Studiile de licență le-am făcut la USM, la Protecția Mediului, Facultatea de Chimie. Și în acel moment al vieții doream să experimentez viața într-o altă țară. Nu neapărat să rămân acolo pe termen lung, ci doar să învăț ceva nou.

Aplicasem pentru bursă de ceva timp în cinci țări, printre care și Cehia. Pentru mine era esențial să fie o bursă completă, pentru că nu doream să-mi pun părinții într-o situație dificilă din punct de vedere financiar. Erau fizicieni, cu salarii modeste și dacă plecam, atunci doar așa. 

Eram conștientă că exista o concurență foarte mare. La programul de Economie la care aplicasem în Cehia, în anul respectiv au fost admiși doar șapte studenți, iar candidații au fost câteva sute. Înțelegeam realist că șansele erau mici și că era posibil să nu reușesc. De fapt, am aplicat doi ani la diverse programe până mi-a reușit. 

Și cum ziceam mai devreme. Răspunsul a venit din Cehia, unde am reușit să obțin o bursă  la Universitatea Carolina, pentru o perioadă de doi ani. Doi ani – așa am crezut eu atunci.  Precum vezi sunt și azi tot aici.

Ce-mi aduc aminte din prima lună? Am fost mai degrabă entuziasmată decât copleșită. Praga mi s-a părut un oraș superb. Mă documentasem înainte, citisem mult despre el, dar când l-am trecut prin lentila ochilor, am fost surprinsă de câtă istorie are, de cât de mare este și de atmosfera lui. Cel mai mult m-a impresionat arhitectura, era atât de impunătoare, plină de detalii și cu o eleganță pe care n-o mai văzusem până atunci. Și nu, nu am avut niciun moment în care să vreau să renunț și să mă întorc acasă. Eram permanent în contact cu părinții, cărora le povesteam despre universitate, despre metodele de predare, despre cum e să fii student acolo. Iar prin mine, cumva, și ei descopereau lumea. 

La universitate, programul era internațional. Erau studenți din toată lumea, iar fiecare venea cu ceva al lui — cultură, experiență, perspectivă. Locuiam în cămin, unde ne întâlneam des, discutam mult și exista mereu o curiozitate de genul: „Cum e la voi?”. Am cunoscut colegi din programe de studii diferite, din orașe diferite, și tocmai diversitatea aceasta m-a făcut să mă simt parte dintr-o lume mai mare.

Acei doi ani au fost intenși și riguroși, pentru că sistemul de învățământ este diferit. Este mai lejer ca structură, dar te motivează prin rezultate. Ai programul, însă îți poți face singură orarul, depinde doar de tine cum reușești să le gestionezi pe toate, or la lecții nu se face prezența, fiind un sistem democratic și european.

De la Data Analyst la Moody’s la Novartis, or despre cum îți câștigi locul într-un mediu competitiv

Sincer, începutul nu a fost ușor. Eram mulți ca mine — ambițioși, cu facultatea terminată, toți dornici să-și găsească un loc sub soare. Ne încercam norocul peste tot. Nici nu mai țin minte la câte poziții am aplicat. Îmi stabilisem chiar și niște deadline-uri personale, ca să pot evalua realist cum evoluează lucrurile și unde mă situez.

Primul job l-am obținut la Moody’s, o companie cunoscută la nivel internațional pentru ratingurile financiare. Am aplicat pentru poziția de Data Analyst. Procesul de recrutare a fost extrem de minuțios. Am trecut prin aproximativ șase interviuri, cu echipe diferite, cu manageri diferiți. Au fost săptămâni întregi de discuții, evaluări și teste. Știam că sunt și alți candidați foarte bine pregătiț, chiar dacă unii dintre ei nu vor trece mai departe.

M-am concentrat pe ideea că trebuie să arăt că merit. Unul dintre avantajele mele a fost faptul că vorbeam mai multe limbi străine, inclusiv rusă, ceea ce m-a ajutat. În același timp, pe angajatori îi interesa cât de repede pot învăța, cum reacționez în situații de criză, cum mă adaptez, cât de bine pot lua decizii rapide. 

La moment lucrez la Novartis, una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume, cu sediul în Basel, Elveția. Compania activează în domeniul cercetării, dezvoltării și producerii de medicamente inovatoare — în special pentru boli oncologice, afecțiuni cardiovasculare, neurologice, boli rare și terapii avansate. Activez în domeniul IT, în planificare strategică și engagement. 

Scena mea nu are granițe. Despre arta ca misiune

Imediat după master m-am dedicat mai intens activității artistice. Astfel în 2012 a apărut „Kodrianka”, ansamblu de dans. De fapt, totul a pornit încă din 2010 când împreună cu alți colegi am organizat o serată de Crăciun pentru comunitate, cu colinde tradiționale. În anul următor am fost invitată la un festival mare, unde am reprezentat Moldova, respectiv a trebuit să pun în scenă dansuri pentru fete și atunci am înțeles cu toții că trebuie să instituționalizăm acest ansamblu. L-am fondat împreună cu Rodica Moscovciuc și el există până în prezent. Este un proiect foarte drag mie. Avem membri noi, creștem și ne bucurăm că oamenii rezonează cu activitatea noastră.

În 2020 am fondat Moldoveni.cz, o platformă pentru moldovenii din Cehia, inițiat ca un spațiu de networking pentru comunitate. Nevoia de a construi comunitate a apărut aproape imediat ce am ajuns în Cehia, dar ideea de Moldoveni.cz nu a fost declanșată de un singur moment, ci a fost un proces firesc. Am cunoscut moldoveni pasionați de cultură și tradiții și am simțit că trebuie să continuăm această energie împreună. Cum ziceam, încă din primele luni am organizat o seară cu tradiții, o șezătoare în care am adus muzica, obiceiurile și poveștile noastre mai aproape de noi. În al doilea an am fondat un ansamblul și deja devenisem vizibili. Proiectul în forma lui clară s-a conturat însă în pandemie, când eram izolați și am avut timp să reflectez la ce vreau să construiesc pe termen lung. Atunci am decis să instituționalizez lucrurile pe care le făceam deja, sub o umbrelă oficială, și așa a apărut ONG-ul.

La moment, structura asociație este bine definită, cu o echipă solidă în spate. La început proiectul a fost unul jurnalistic, dar a evoluat și acum celebrăm identitatea moldovenilor, promovăm cultura, oferim resurse pentru conectare și sprijinim comunitatea cu informații, promovând valorile democratice. Întrucât lucrăm cot la cot și cu Ambasada Moldovei din Cehia, ne dorim să construim o punte solidă între diaspora moldovenească din Cehia și Moldova, precum și cu diferite instituții din Cehia.

Din 2022, după declanșarea războiului din Ucraina, m-am implicat în proiectul „Sing for Hope” destinat comunităților de refugiați ucraineni din Europa. Acesta este un program artistic global care creează piane proiectate de artiști, amplasate în spații publice pentru ca toată lumea să se poată bucura de ele, și care apoi sunt transportate în școli, spitale și centre comunitare din întreaga lume. Eu cânt cu vocea și la pian, colegul meu este pictor, iar simbolul nostru este pianul — pe care îl desenăm și îl pictăm pentru a susține creativitatea și solidaritatea. Astfel, am organizat ateliere creative desfășurate în peste 15 țări și am ajuns la mii de copii și familii. Primul pian pe care l-am pictat a fost în 2022, la București, în cadrul unui mini-turneu de zece zile, în incinta unei organizații care găzduia familii din Ucraina. Țin minte ca azi – era o zi frumoasă de toamnă, iar în jurul nostru peste 50 de copii s-au implicat și s-au bucurat alături de noi.

Orice-aș fi făcut, niciodată nu m-am lăsat de muzică. Până în prezent ea este terapie pentru mine. Și sunt multe piese care m-au sprijinit în momente dificile, dar una dintre ele rămâne specială. Piesa lui Ion și Doina de Teodorovici – Te iubesc este un balsam pentru sufletul meu, pentru că îmi amintește de părinții mei și de sora mea, de rădăcinile și de căldura familiei.

În 2012 am creat „Desafinado Duo”, împreună cu chitaristul sicilian Davide Messana Schisano. Este un proiect acustic care a crescut organic timp de peste un deceniu.  Acest proiect m-a dus în săli mari, m-a purtat pe la diferite festivaluri, dar și la evenimente mici. Iar în 2018, după mulți ani, m-am întors la dragostea mea pentru arta corală, care s-a realizat prin proiectul „International Choir of Prague”. 

În 2022 am lansat primul meu single original, „Rise Again”, care a deschis un capitol complet nou pentru mine și a însemnat începutul drumului meu ca artistă solo. Iar anul trecut am fost invitată la sediul central din Basel pentru spectacol, unde am avut ocazia să evoluez în fața companiei împreuna cu artiști ca Mika și Nemo, câștigătorul Eurovision din 2025. Tot anul trecut am lansat albumul „Unfolding”, primul meu EP, un proiect matur, în care am așezat emoții, povești și viziuni. „Unfolding” reprezintă exact ceea ce trăiesc la moment – deschidere, evoluție, identitate care prinde formă.

Când urc pe scenă, simt cum totul se transformă în mine. La început, aveam emoții mari și frică, mai ales când știam că oamenii mă privesc și trebuie să cânt. Cu timpul am reușit să mă relaxez și să înțeleg că pe scenă devin eu cea autentică. Emoția mea devine mesajul pe care vreau să-l transmit. La lansarea albumului, am invitat un număr restrâns de oameni. Mi-am dorit un moment intim, în care să pot povesti prin muzică și să fi deschisă și autentică. Și mi-a reușit. Cei prezenți mi-au spus că abia atunci m-au cunoscut pe mine prin ceea ce am pus în acele piese. 

Nu am plecat din Moldova. Am dus-o peste tot cu mine.

Cred că unul dintre motivele pentru care am reușit să construiesc lucruri frumoase este faptul că m-am poziționat mereu ca o moldoveancă mândră. Vorbesc despre Moldova cu drag — despre oameni, despre tradiții, despre ceea ce avem valoros. Desigur, nu ignor provocările, dar aleg conștient să nu rămân blocată în ele. Putem să ne asumăm realitatea și, în același timp, să punem în lumină ceea ce ne definește frumos.

Nu m-am simțit niciodată între două lumi. Am plecat, dar nu mi-am luat sufletul din Moldova. Inima mea este acolo. În același timp, aici mi-am construit o bază, o viață, o casă. Pot să creez, să muncesc și să iubesc în ambele spații fără să simt că trebuie să aleg între ele. Pentru mine, identitatea nu este o ruptură, ci o continuitate.

A fi „ambasador cultural” fără un titlu oficial înseamnă responsabilitate asumată. Înseamnă să reprezinți țara ta prin ceea ce faci, prin felul în care vorbești, prin proiectele pe care le inițiezi. Nu ai nevoie de o funcție ca să promovezi cultura din care vii — ai nevoie de convingere, coerență și dorința sinceră de a construi punți între oameni.

În prezent nu am realizat tot ce îmi doresc, dar știu că sunt pe drum. Proiectele pe care le-am pus pe roate funcționează și fără mine, iar asta îmi dă încredere în oamenii alături de care construiesc. Am plecat singură în Cehia și m-am pus pe picioare prin determinare și ambiție. Nu a fost nimic magic. A fost muncă, disciplină și perseverență — valori pe care le-am moștenit din familie. Nu am crescut într-un mediu al răsfățului, ci într-unul al seriozității și al responsabilității. Și tocmai asta m-a format.

Rădăcinile mele sunt parte din mine. Oriunde aș merge, revenirea acasă, în Moldova, rămâne un moment de reîncărcare. Acolo este esența. Acolo găsesc energie, recunoștință și claritate. Nu mă gândesc la o viață fără întoarceri. Drumul meu este global, dar prezența mea va fi mereu și acasă.

Dacă ar fi să rămână ceva despre mine, mi-ar plăcea să fie simplu: că am încercat să fiu un om bun și că am avut curajul să fac lucruri care contează. Nu am căutat recunoaștere, ci impact. Mi-am dorit să las în urmă ceva care să inspire, ceva care să adune oamenii, nu să-i separe.

Unei fete de 20 de ani care vrea să plece din Moldova i-aș spune să creadă în ea. Curiozitatea și deschiderea sunt mai puternice decât frica. Să fie flexibilă, să înțeleagă diferențele culturale, să învețe să se adapteze — dar fără să-și piardă esența. Lumea este mare, dar identitatea ta este ancora.

Pentru mine, succesul înseamnă liniște sufletească. Să știu că am făcut ceva frumos. Că bucuria rezultatului nu este doar în exterior, ci și în interior, în sufletul meu.

Dacă ar fi să rezum tot drumul meu într-o propoziție, ar fi aceasta:

Am mers înainte cu încredere.