Pe Veronica Gutu-Serdța o cunosc încă de pe vremea când primii noștri copii erau bebeluși (adică acum vreo 15 ani). Ne întâlneam des și cu diferite ocazii – la ședințe foto cu copii, la centre de dezvoltare, la evenimente pentru mame… Ulterior, drumurile noastre nu s-au mai intersectat, dar am rămas în contact pe rețelele de socializare. Veronica a fost mereu o femeie frumoasă și inteligentă, care a întors priviri (inclusiv ale femeilor), dar pasiunea pe care a descoperit-o acum câțiva ani, și anume, alergatul, iar odată cu asta, și participarea la maratoane, m-a făcut s-o urmăresc cu și mai mult interes.
De curând, am văzut-o implicată într-un proiect social tare frumos, „Femei și Roluri” (Radar Club, care apropo a adunat mai multe femei de talia Veronicăi), care a lansat o campanie caritabilă de strângere de fonduri pentru un copilaș de doi ani bolnav de cancer, pe nume Zidan Perebinos. Iar Veronica, deja maratonistă cu experiență, va alerga (din nou) pentru această cauză nobilă, pe data de 27 octombrie la Valencia. Când am aflat asta am știut că a venit momentul să discut cu ea, ca să povestim așa ca între două vechi cunoștințe cum a decurs viața ei de când nu ne-am mai întâlnit, cum a ajuns o maratonistă atât de „înrăită”, de ce Zidan Perebinos, dar și multe alte lucruri interesante. Când i-am scris, tocmai încheiase încă un semimaraton. Se afla în orașul Cardiff care face parte din acest circuit și se pregătea să revină acasă. Pentru mine, ea a fost o (re)descoperire frumoasă. Sper că și pentru voi!
Într-adevăr, noi două ne cunoaștem de ceva ani, dar comunitatea ta mai puțin, așa că voi începe cu începutul. Până să devin maratonistă, am fost mai întâi o copilă, născută și crescută într-o familie frumoasă cu patru copii în satul Gura Galbenei, raionul Cimișlia. Primul și cel mai bun exemplu de ambiție, de hărnicie și de omenie l-am luat de acasă, de la părinții mei. Cu aceste valori am pornit în lume. Și când zic „în lume” mă refer la primul popas și anume la Academia de Studii Economice din Chișinău, Facultatea de Finanțe, acolo unde mi-am făcut studiile. Azi dacă privesc în urmă cred cu certitudine că aceasta a fost o etapă importantă în viața mea, care mi-a deschis uși și mi-a conturat viitorul.
Probabil mulți se întreabă dacă în acea perioadă sportul era deja o vocație pentru mine. Nu, nu era, iar ieșirile cu prietenele în parc erau mai mult un motiv de socializare, decât de alergare. Toate astea au durat până când mi-a cunoscut soțul, sportiv de performanță, or anume el a fost persoana care mi-a insuflat cu adevărat pasiunea pentru mișcare. Vorbesc de mișcarea sănătoasă care aduce acel echilibrul în relația corp – minte.
Am început leger, din curiozitate, cu obiective modeste, cu pași mici, dar siguri. Niciodată nu m-am gândit să ating performanțe sau să obțin medalii, mai ales că, la început, mergeam la sala de forță. Îmi doream să simt adrenalina care vine din efortul fizic. Acela a fost un angajament față de antrenorul meu, dar, în timp, am descoperit o stare de bine, atât mental, cât și fizic.
Apoi a venit momentul când am decis să mă implic serios în sesiunile de alergare, pentru că aveam alături sprijinul necondiționat al celor apropiați, în special al soțului și al copiilor. Iar când îi ai pe cei dragi alături, nimic nu pare imposibil. Am un soț și doi copii minunați care sunt adevăratul motiv pentru care îmbin atât de abil rolul de soție, mamă și maratonistă, or anume ei sunt este echipa mea de suport.
Mă trezesc zilnic la ora cinci dimineața. Pe la șase jumătate ies din casă pentru o oră – oră și jumătate de alergare. În timp am înțeles că alergarea nu e doar rutină, e ceva mult mai mult. Când alerg, am suficient timp să-mi ascult gândurile, să mă auto-descopăr în diferite situații. E timpul meu cu mine și asta am învățat datorită sportului.
Este adevărat că mulți alergători visează să devină maratoniști. Apropo, pentru cei care folosesc cuvântul maraton vreau să aduc o clarificare – un maraton înseamnă 42 de kilometri, iar un semimaraton înseamnă 21 de kilometri. Pentru mine, maratonul a devenit un simbol al rezistenței fizice și mentale, un test suprem al disciplinei. Vreau să spun că dorința de a deveni maratonistă a venit din ambiția de a face parte dintr-o comunitate de oameni care își depășesc limitele, își testează voința și sunt capabili să înfrunte provocări.
E adevărat că azi maratoanele au devenit un fel de o modă pe care toți încearcă s-o urmeze. Acum cinci ani nu erau atât de multe curse. Este alergatul pentru toată lumea? Nu știu. Este individual. Dacă mie cinci km îmi oferă o stare de bine, asta nu înseamnă că altcuiva îi vor aduce același sentiment.
Am participat la multe maratoane, iar primul a fost cel din Amsterdam, în 2021. Recunosc, la început am fost influențată mult de oamenii din jurul meu. Când devii alergător, toți îți spun că trebuie să devii maratonist. Într-adevăr, cochetam cu ideea, dar aveam nevoie de antrenamente pentru a-mi face un timp de calificare. Eu, însă, aveam dubii c-aș putea să mă calific, darămite să termin cursa. Le-am bifat pe ambele. Așa am descoperit o Veronica de existența căreia încă nu știam.
La vremea ceea făceam parte dintr-un club cu antrenor, iar el, văzând că am potențial și că am tendința de a deveni mai bună de la o zi la alta, m-a susținut. La început, aveam multe accidentări și făceam pauze în antrenament, dar acum alerg mai mult după cum simt… Alerg zilnic. Chiar dacă alerg cu alții, eu îmi ascult picioarele. Dacă mă simt bine, alerg tare, dacă nu, alerg cum pot. Cred că alergarea m-a învățat să nu mă las influențată de trenduri, ci să pun accent pe ceea ce simt.
Este o mare împlinire pentru mine să știu că la moment sunt să fiu singura femeie din Moldova care a alergat toate cele șase maratoane mondiale – Six Major Marathons. Acestea sunt printre cele mai mari maratoane din lume, cu istorie, și printre cele mai râvnite, la care aplică peste un milion de oameni și dar doar 41 de mii sunt selectați. Eu am fost unul dintre ei.
Totul a început de la o poză cu o medalie pe care un prieten din comunitatea de alergători mi-a arătat-o și mi-a povestit despre existența acestor maratoane. A fost o provocare reală să analizez cum aș putea ajunge la Boston, Chicago, New York, Tokyo, Berlin și Londra. Participarea la fiecare din ele a fost o experiență care m-a schimbat la propriu, mai ales la primul maraton din acest circuit, cel din Boston, a fost cel care m-a testat cel mai mult. Dar de fiecare dată când treceam de linia de finiș, simțeam că mi-am câștigat dreptul de a-mi stabili noi priorități.
Despre cheltuieli. Niciodată nu am calculat care ar fi costurile. Depinde cu cât timp înainte mă înscriu, care e prețul biletelor și a cazării. Dar cred că participarea la maratoanele din America a fost foarte costisitoare. Cel mai scump a fost cel din Boston, pentru că toate cheltuielile au fost planificate chiar înainte de zbor. Iar eu dacă plec undeva nu o fac doar pentru o zi sau două, ci transform cursa într-o mică vacanță, împreună cu soțul meu. Toate costurile le acopăr singură. Nu am sponsori, respectiv nu am obligații financiare față de nimeni.
Despre medalii. Spre exemplu, la Cardiff, am participat la un circuit alcătuit din șase maratoane mondiale, iar la final, am primit o medalie suplimentară, ceea ce înseamnă că sunt un „finisher” de circuit. Acum fac un circuit de semimaratoane în cinci orașe, și una dintre curse este în Valencia, la competiția “Super Halfs”. Când ajungi la linia de finiș și primești medalia este o satisfacție aparte, pe care nu o poți compara cu nimic. Deși am strâns multe medalii (nu le-am numărat niciodată), să știi că am fost selectivă și n-am participat la toate cursele. Le aleg doar cele care mă atrag cu adevărat.
Despre Everest. După ce închei acest circuit de semimaratoane, următorul pas va fi să mă înscriu la Everest Marathon, care va fi unul de coborâre. Am fost deja în Nepal într-o drumeție și mi-a plăcut foarte mult. Acum vreau să fac același traseu în alergare. Nepalul are o energie aparte, iar eu mi-am promis că voi reveni. Este o experiență care te face să prețuiești multe lucruri. La noi, societatea se concentrează pe ideea că materialul aduce fericirea, dar acolo vezi exact opusul.
Fiecare maraton are semnificație aparte pentru mine. Voi enumera câteva:
- Boston a fost despre fratele meu stabilit în SUA pe care nu l-am văzut de mai bine de șapte ani. La Boston am bifat doi în unu, precum și despre oceanul iarna.
- Chicago a fost despre copiii mei care m-au însoțit și mi-au fost alături la maraton, precum și despre faptul că am putut s-o aduc pe mama să-l vadă și ea pe fiul ei.
- Cardiff – primul maraton la care am plecat pentru prima dată singură.
- New York – despre milioane de oameni ca și public.
- Beduinul mi-a demonstrat că pot să depășesc orice provocare, pentru că mă simțeam extrem de slăbită înainte de cursă.
- Tokyo a fost ca „aterizarea mea” pe o altă planetă, pe care locuiește o altă societate – oameni mereu prezenți și gata să te ajute.
- Copenhaga a fost cea mai dificilă cursă, care mi-a născut ideea de a renunța definitiv la alergat, ca într-un final să reușesc să-mi înving slăbiciunea.
Alergarea m-a schimbat nu doar pe plan fizic, ci și mental. Am adoptat un stil de viață mai sănătos, fiind conștientă de impactul pe termen lung al alegerilor mele alimentare. M-a învățat să fiu atentă la ceea ce introduc în corpul meu și să pună preț pe sănătate. Am devenit mai disciplinată, mai responsabilă, nu doar în ceea ce privește alimentația sau rutina zilnică, ci și în relațiile cu cei din jur. Am învățat să apreciez lucrurile esențiale și să nu pierd timpul cu cele care nu-mi aduc valoare. De asemenea, mi-a dezvoltat abilități de comunicare și m-a ajutat să gestionez mai bine stresul. Dacă mă trezesc iritată, după o oră de alergare sunt complet schimbată, iar interacțiunile mele cu ceilalți devin mult mai pozitive.
Sigur, fiecare percepe succesul în mod diferit, dar pentru mine, cheia stă în a menține dorința de a fi activă. Când îmi amintesc de începuturile mele în alergare, înțeleg că cel mai mare succes este că reușesc să-mi păstrez dragostea pentru sport pe termen lung.
De-a lungul timpului, am realizat că alergarea este mai mult decât o simplă activitate fizică. Este, fără îndoială, o pasiune, o provocare și un stil de viață. Fără alergare, nu aș fi eu! De când am descoperit dragostea pentru sport, am simțit curiozitatea de a mă testa. Alergarea, tenisul și fitnessul sunt domeniile care îmi aduc cea mai mare împlinire în prezent, dar sunt mereu dispus să explorez și alte sporturi. Iar când mă gândesc la viitor, mă văd alergând chiar și la 90 de ani! Alergarea se trăiește cu inima. Iar maratoanele oferă oportunitatea de a călători și de a te cunoaște mai bine.
În primăvara acestui an, am cunoscut-o pe Mariana (inițiatoarea proiectului „Radar Club”), mătușa lui Zidan, un băiețel care se află în America pentru tratament. Azi știu cu certitudine că această întâlnire n-a fost întâmplătoare. De fapt cum a început totul? Ea m-a invitat la un eveniment de leadership pentru a le povesti femeilor din cadrul proiectului despre experiența mea în alergare. Deși la început am crezut că este o glumă, am acceptat invitația. Mariana lansase, între timp, campania pentru a-l susține pe nepoțelul ei Zidan, care are nevoie de o sumă colosală – 400 mii de dolari, de aceea, mi-am dorit să închei circuitul celor cinci semimaratoane, cu ceva special.
Deși nu-l cunosc personal nici pe copil și nici pe mama lui, am interacționat cu ei doar online, sunt convinsă c-am făcut o alegere corectă. Un lucru e cert – alergarea nu este doar despre kilometri și competiții. În cazul dar este ceva mai profund. Totdeauna am fost deschisă să ajut oamenii care au nevoie de suport. De-a lungul timpului, am participat la diverse activități caritabile și la diferite licitații, iar banii obținuți au fost direcționați către persoane mai nevoiașe sau către terapii pentru copii cu dizabilități. Spre exemplu, după ce am finalizat circuitul de maratoane mondiale, am organizat o petrecere cu o cină caritabilă pentru a sărbători victoria împreună cu prietenii și susținătorii mei. În aceeași seară, i-am încurajat pe toți cei prezenți să dozeze. Banii obținuți au fost donați unui centru pentru copii cu autism.
Revin la cazul lui Zidan. Povestea acestui copil m-a cutremurat și m-a copleșit, mai ales că este vorba de o sumă colosală – 400.000 de dolari. Am ales să alerg la semimaratonul din Valencia, sub lozinca „Alerg pentru Zidan” în ie și fustă națională, simbolizând solidaritatea și sacrificiul pentru acest copilaș. Această alegere este importantă pentru mine, deoarece vreau să-i fac și mai cunoscută povestea și să-i aduc o rază de speranță. Vă îndemn și pe voi să fiți alături de mine și să sprijiniți această cauză. Cu această ocazie vreau să le mulțumesc celor care au aflat despre inițiativa mea și au susținut financiar cauza, fapt pentru care le sunt recunoscătoare.
Pentru toată lumea care vrea să facă un bine donând pentru acest copilaș o poate face prin:
Revolut: @zidan2223
PayPal: https://www.paypal.com/paypalme/perebinos?country.x=US&fbclid=IwY2xjawFP0QNleHRuA2FlbQIxMAABHSgA3N4L1GrM-EYIJJI5QGk1L2PXJaU0qds0fSVwXZJuiFv23KuKHhF20A_aem_pSj88ZeO2oJJK-r3ogDtLw
Cont bancar:
IBAN:MD84AG000000022596110270
SWIFT: AGRNMD2X
Beneficiar: Ecaterina Perebinos
Banca: IBC “MAIB” S.A.
BRANCH Sucursala Stefan Voda
Nr. card: 5397020062892078
Nr. contact: Ecaterina Perebinos, 060881527
