Pe Roman Sorocan l-am cunoscut la trainingul IRI Moldova din Dublin, el fiind unul dintre speakerii principali. „Un moldovean în sediul Google din Dublin?”, m-am întrebat atunci. „Oare cum a ajuns aici?” Evident c-am luat imediat legătura și am stabilit o zi și o oră ca să ne auzim. De facto, așteptam o discuție cu un nou protagonist, de iure am obținut două ore de mastermind a unui tânăr care a conștientizat încă de la 15 ani că lumea e mult mai mare decât Edinețul natal și asta după doar un an de schimb de experiență prin programul școlar FLEX în SUA. Mi-a povestit cu atâta legeritate despre cum spăla geamuri pe insula Nantucket, despre startup-ul eșuat, despre activitatea în Malaezia și oferta de la Google, unde a lucrat aproape un deceniu, încât cu greu am putut comasa cele două ore în acest articol.
Astăzi, Roman este Cloud Director la Searce. Pentru cei neinițiați în domeniul IT (asemeni mie) în cuvinte mai simple asta ar însemna că el este omul la care companiile mari vin atunci când nu mai înțeleg tehnologia și au nevoie de cineva care să le explice „pe limba lor”. El traduce complicatul în simplu, repară ce nu merge și arată echipelor cum să folosească tehnologia ca să le fie mai ușor, nu mai greu. De asta e considerat un „trusted advisor” pentru că oamenii au încredere în el. Și ca să rezum acest început la o singură idee, Roman are o poveste care merită să fie povestită/distribuită tinerilor pasionați de IT. Și nu doar…
Revenirea acasă e tot mai grea…!?
M-am născut la Edineț, dar am petrecut o bună parte din copilăria mea în Trinca, la bunici, de aceea satul acesta rămâne, într-un fel, locul meu de baștină. De acolo cred că se trage legătura mea cu natura și cu viața trăită în ritmul oamenilor de la sate. Adică, știu exact de unde vin și știu că o mare parte a lumii încă trăiește în felul în care am crescut eu.
Ultima dată am fost la Edineț în iunie, anul acesta, vizită de o importanță aparte, pentru că a fost prima călătorie a copilului meu în Moldova. I-am arătat locurile de acasă, care, sincer, nu s-au schimbat aproape deloc. Cu regret, nu pot spune că întoarcerea îmi aduce aceleași emoții ca altădată. O mai fac pentru părinții și bunicii care sunt în viață, pentru că în rest… de fiecare dată mă încearcă și o ușoară dezamăgire și o senzație că sunt privit mai mult ca un turist, decât ca un localnic întors acasă.
Educat mai mult de proiecte, decât de manualele școlare
Ce-am mai luat de acasă? Multe. Sârguința, disciplina, valoarea muncii și curajul de a face față provocărilor, iar pentru asta am avut două modele puternice în copilărie. Atât mama și cât și tata au fost implicați în nenumărate proiecte, multe dintre ele sociale, pe lângă locurile lor de muncă pe care le aveau, adică fiecare avea câte un job principal și încă câte un proiect în care investea tot timpul său liber. Mama, de exemplu, pe lângă activitățile ei profesionale mai avea și un centru, pe care îl coordonează și astăzi.
Eu am crescut practic acolo. De la 11–12 ani, fiecare sâmbătă mi-o petreceam la centru, unde eram instruit alături de alți tineri. Întrucât mama este medic, programul era axat pe educație sexuală, tuberculoză, sănătate mintală și tot ce ține de psihologia omului. Lucram mult în sistem peer-to-peer, adică învățam temele la centru, iar apoi mergeam în școli și le predam colegilor. Or, educația de acest fel fiind blocată în școli de influența bisericii, noi eram parte dintr-o mișcare internațională de tineri care deveneau ambasadori ai informării corecte – transmiteam cunoștințe altor tineri, pentru că informația circulă mai ușor între oameni de aceeași vârstă.
Temele abordate erau „grele” și se încadrau în trafic de ființe umane, consum de droguri, boli cu transmitere sexuală etc. Pentru ca să putem transmite corect aceste informații, la rândul nostru trebuia să fim și noi instruiți în comunicare, psihologie, de aceea deseori la centru veneau diverși specialiști — ginecologi, urologi, terapeuți care țineau seminare în fiecare sâmbătă.
Poate de aceea și școala, în sensul ei clasic, nu m-a atras niciodată. Nu am nici nostalgia profesorilor, nici sentimentul că m-au ghidat spre ceva. Din contra mulți dintre ei mi-au creat o experiență negativă. Chiar dacă părinții mei se implicau în proiecte școlare, profesorii cereau bani pentru note. Eram curios, îmi plăcea să învăț, dar sistemul mi-a stricat atitudinea față de instituția academică. Așa că am învățat lucrând în proiecte și obținând experiență fiind în contact cu oamenii. Și, într-o anumită măsură, mă simt recunoscător pentru asta, pentru că am înțeles că viața nu se reduce la școală, liceu, universitate și apoi „gata”.
Eu am găsit întotdeauna alte oportunități de a învăța. Spre exemplu, prin anii 2000, tata era implicat în diferite proiecte locale. A fost mult timp și la Apă-Canal, iar asta mi-a creat șansa să mă implic în tot ce ține de ecologie. Primul proiect de reciclare a deșeurilor din Moldova, cel puțin primul implementat la Edineț, l-am făcut împreună cu el. Mergeam prin instituții vorbeam cu oamenii și le explicam cum și de ce trebuie reciclat.
Tot eu pe la 14–15 ani organizam concerte, eram prezentator la evenimente și aveam deja încercări în tot ce ține de public speaking. Asta m-a dus în zona de dezbateri și, practic, în tot ce putea însemna activitate extracurriculară. Am făcut și dansuri – nu le mai țin minte pe toate, dar ce-mi amintesc e vibe-ul acelor ani.
Părinții mei au înțeles, la un moment dat, și ei că școala, așa cum era ea, nu îmi oferea un viitor solid. Tata avea încă imaginea școlii sovietice și încerca să mă împună să învăț, dar după ce a răsfoit câteva manuale a realizat că nu mă va duce foarte departe, așa că a acceptat să pun accent pe educația din afara școlii. Am învățat limbi străine, am făcut dezbateri, m-am implicat în evenimentele orașului.
Cred că pe atunci încă nu aveam un vis anume pe care să-l urmăresc. Dar privind înapoi, îmi dau seama că aveam, încă de atunci, o fire antreprenorială. Cât pe ce să uit, pe la 11 ani am început deja să-mi câștig propriii bani, prin tot felul de mici activități și vânzări cu de-amănuntul. De exemplu, am făcut rost de câteva perechi de schiuri și am găsit cumpărători inclusiv în Moldova.
Ajuns în America la 15 ani am înțeles că lumea mea de la Edineț este foarte foarte mică
Am făcut și studii superioare, și masteratul, însă experiența care mi-a schimbat cu adevărat perspectiva asupra educației a fost faptul că am câștigat programul Future Leaders Exchange Program (FLEX), adică posibilitatea de a face un an schimb de experiență în America. Așa că la 15 ani am plecat pentru un an în SUA.
Acolo mi s-a schimbat complet felul în care înțeleg ce înseamnă școală și educație. Am văzut manuale bine făcute, profesori implicați, un nivel diferit de așteptări, un sistem care îți oferă suport și te încurajează să crești. Mi s-a părut uluitor contrastul față de referatele din Moldova, unde scriai o pagină și primeai un zece. Ah, cât de mult pierdem când acceptăm asemenea standarde.
În America am aplicat la un alt proiect, tot în perioada în care locuiam în Colorado, și am câștigat oportunitatea de a merge la Washington. Acolo am participat la un program dedicat democrației și am văzut, pentru prima dată, cum arată un oraș construit pe ideea de responsabilitate civică și implicare, experiență care a fost un salt enorm pentru mine, atât în cultură, cât și în viziune și în felul în care îmi privesc viața. Mi-am dat seama că lumea pe care o cunoșteam la Edineț era foarte, foarte mică.
„Nu-ți pierde timpul. Locurile sunt deja ocupate!”
Singurul scop după întoarcerea în țară a fost să găsesc o universitate peste hotare unde să-mi continui studiile. Dar, paradoxal, chiar statul Republicii Moldova, care se presupune că ar trebui să sprijine tinerii performanți, mi-a pus cele mai mari piedici. Aplicam la diverse programe afișate pe site-ul Ministerului Educației, dar răspunsurile era întârziate sau birocratice. La un moment dat, o funcționară m-a întrebat: „Tu ai pe cineva acolo de-al tău?” Nu aveam. Și atunci femeia m-a „lămurit”: „Nu-ți pierde timpul, pentru că toate locurile „disponibile” sunt deja ocupate.”
Însă norocul a venit de unde nu mă așteptam. Am întâlnit-o pe profesoara de engleză a surorii mele, al cărei fiu studia la Universitatea Americană din Bulgaria (American University – AUBG). De la ea am aflat că acolo la biroul de admitere lucra un moldovean de-al nostru cu care am reușit, într-un final, să iau legătura și care mi-a explicat cum funcționează admiterea în cadrul universității.
M-am apucat de învățat metodic. De două ori pe săptămână nu plecam la școală, ci mergeam direct la bunicii care pe parcursul zilei aveau casa liberă, unde mă pregăteam pentru admitere. Iar în zilele când mergeam la școală, mă așezam în ultima bancă, promițându-le profesorilor că voi povesti ulterior despre materia predată, după care mă concentram pe pregătirea pentru examenele la universitate.
Chiar dacă aveam relații bune cu directorul școlii, acesta, la fel ca mulți profesori, dorea mită pentru note, așa că trebuia să găsesc metode alternative de a învăța și de a mă dezvolta pe cont propriu. La școală am construit clasa de calculatoare. Majoritatea lecțiilor mele treceau între a rezolva probleme pentru școală și a lucra la proiecte tehnologice. Vorbeam cu ministerul pentru documentație, transferam note, redactam proiecte și digitalizam cataloagele, pentru că profesorii nu prea se pricepeau la sisteme computerizate și mă rugau să mă ocup eu de asta, sau eram trimis de director să rezolv diverse probleme administrative: școala avea nevoie de cerneală pentru printere sau alte echipamente și eu mergeam la primărie să mă ocup de toate astea.
În aprilie am mers să dau examenele de admitere la universitate, pe care le-am trecut cu succes și am ales să studiez business și economie. Părinții se așteptau să mă axez pe economie, dar eu am ales business, domeniul care mă interesa cu adevărat. Astfel că atunci când am ajuns să dau bacalaureatul într-a XII-a, acesta era mai mult o formalitate, or, eu eram deja student la Universitatea din Blagoevgrad, un oraș din sudul Bulgariei, aproape de Grecia.
Am început spălând geamuri și am ajuns sous chef pe insula Nantucket
Student fiind, după ce s-a terminat primul an de studii n-am mai venit la Edineț pe timpul verii, ci am început să caut oportunități de muncă peste hotare. Așa am ajuns din nou în SUA prin programul Work&Travel, doar că de data asta pe insula Nantucket la spălat de geamuri.
Insula Nantucket se află în Oceanul Atlantic, lângă Boston. Am spălat geamuri timp de două luni, iar apoi, mânat de pasiune mea pentru bucătărie, mi-am găsit încă un post de muncă la un restaurant și așa am ajuns să fac două job-uri simultan.
Sezonul turistic pe insulă începea în jurul datei de 4 iulie, când americanii veneau în vacanță, astfel că eu lucram de la 6:00 dimineața până la 11:00 seara. În felul acesta nu doar că mă hrăneam fără să cheltui bani, dar învățam ce-mi plăcea și mai câștigam experiență. Am început în bucătăria unui restaurant de la aeroport, apoi am trecut la un restaurant italian, iar anul următor am lucrat la unul francez. În timp, am ajuns să lucrez și la un restaurant situat într-o zonă de golf, unde șeful mă cunoștea deja și mi-a oferit poziția de sous chef.
Au fost experiențe care m-au învățat practic întreaga funcționare a unei bucătării, adică cum se primesc și se prelucrează ingredientele, cum se taie, cum se pregătesc și se aranjează bucatele. Timpul liber îl petreceam adesea citind cărți de gastronomie, pentru că termenii folosiți în bucătăria profesională erau majoritar în franceză, iar eu trebuia să știu exact ce înseamnă fiecare.
Viză pe zece ani și propria afacere în America
În cei câțiva ani, cât am tot venit cu Work&Travel pe insulă, am lucrat în aproximativ șase restaurante diferite. Învățând business, am început să optimizez rapid procedurile în bucătărie și în proiectele mele, dar mi-am dat seama că nu mai vreau să plătesc pentru Work&Travel, căci era destul de costisitor. Norocul m-a conectat cu companie similar de Work&Travel dar se clasa pe locul nouă din zece aflate în oraș. Directorul căuta pe cineva să le traducă website-ul pentru piața din România.
Am trecut prin interviu și până am ajuns acasă, m-au și sunat și anunțat c-am fost angajat. În scurt timp am schimbat mai multe proceduri care nu-mi plăceau și, într-un an, compania a ajuns pe locul trei în nișa lor. A fost prima mea experiență reală pe piața de vânzări și industrie. Pentru fiecare client adus, primeam bani, ceea ce a făcut ca, în următorii doi ani, să nu mai plătesc deloc pentru Work&Travel. Mai mult, compania mi-a obținut o viză pentru o perioadă de zece ani în Statele Unite, pentru că șeful meu era american.
Acea oportunitate mi-a oferit însă o opțiune mai vastă. Imediat explic la ce mă refer. În timpul liber, șeful care m-a angajat la spălat ferestre experimenta băuturi din ceai, combinând yerba mate din Argentina, ceai rooibos, zmeură și maracuja, pe care le transforma ulterior în băuturi răcoritoare cu apă gazoasă. Țin minte că m-am gândit atunci: „Dacă tot învăț business, de ce să nu transformăm această idee asta într-un start-up?”
Zis și făcut. Am construit un business plan, iar apoi m-am întors în America pentru a-l pune în practică, adică lansând o linie de apă carbogazoasă numită Fizzle Blitz. Am aplicat toate cunoștințele dobândite la universitate — business, finanțe, management — direct în acest proiect.
TED Talks, AIESEC și un startup. Universitatea ca laborator de business
Dacă vara faceam business, atunci pe parcursul anului făceam nu doar studii ci și diferite activități extracurriculare. Ca de exemplu, am fost președinte al clubului TED Talks de la universitate, conducând unul dintre cele mai mari chapter-e TED din campus. În primul an am participat ca membru, în al doilea an am fost vicepreședinte pe finanțe, datorită experienței mele în vânzări și contabilitate, iar în al patrulea an am devenit președinte. În paralel, am fost și producător la un canal de știri al universității.
Am făcut parte și din AIESEC (Association Internationale des Étudiants en Sciences Économiques et Commerciales – Asociația Internațională a Studenților în Științe Economice și Comerciale, o organizație globală condusă de studenți și tineri profesioniști), dar și din alte proiecte.
Toate aceste experiențe mi-au permis să aplic imediat tot ce învățam la universitate în mediul real de business, adică tot ce ține de marketing, management și project management, dar și multe alte cunoștințe pe care le-am aplicat mai departe în startup-ul nostru când reveneam în SUA. Fizzle Blitz era inițial o apă carbogazoasă, dar noi o numeam mai mult Organic Energy Drink, pentru că avea ceai mate, o băutură cu cofeină.
Împreună cu Robert, partenerul meu de afaceri, am găsit furnizori de sticle în Mexic, apoi un laborator care ne-a creat trei gusturi și am făcut parteneriate cu berăriile locale pentru cocktailuri. De asemenea, am găsit o uzină care ne-a produs și îmbuteliat sticlele, astfel că într-o zi ne-am trezit cu 20.000 de sticle livrate pe insulă cu feribotul. Le-am transportat personal în depozite și garaje și le-am distribuit ulterior în toată insula.
Când am terminat cu insula, am plecat pentru o săptămână în Boston cu mașină plină de sticle, nu înainte să facem o listă cu toate companiile și restaurantele. Ajunși în Boston am mers personal la fiecare, prezentând produsul. Unii cumpărau pe loc, alții erau interesați, dar evident că erau și dintre cei care ne închideau ușa-n nas. A fost prima experiență de vânzări „de la ușă la ușă”. Am vindut 75% din stock. După această primă încercare, cofondatorul promitea că va găsi investitori bogați din rețeaua lui, dar, într-un final, așa și n-a reușit să obțină următoarea rundă de finanțare.
Mentorat, Mindvalley și visul de a vedea Asia
Tot în acea perioadă, tânăr și necopt cum eram, am avut norocul să întâlnesc o persoană care lucrase anterior la compania Coca-Cola și care se odihnea pe insulă. Se ocupa cu proiecte locale și a acceptat să mă mentoreze, oferindu-mi sfaturi despre cum să gestionez și să dezvolt afacerea cu băutura.
Știam însă că proiectul avea un risc mare și era clar că trebuia să caut inclusiv alte oportunități. Când? Cum? În timp ce spălam ferestre, profitam de fiecare moment liber pentru a învăța. Ascultam constant materiale educaționale de la Mindvalley, o companie din Malaezia focusată pe dezvoltare personală, finanțe și structuri de gândire pentru afaceri și proiecte proprii. Cum am ajuns să am acces la aceste materiale? O colegă de-a mea de la universitate, precum și un prieten din Edineț, se mutaseră în Malaezia unde și-au găsit job-uri. De la ei am avut norocul să primesc acces gratuit la unele cursuri Mindvalley, ceea ce mi-a fost de real ajutor.
Între timp am înțeles că trebuie să învăț să fac și altceva dacă-mi doresc să cresc. Și cum mereu am vrut să văd Asia, dorința mi s-a transformat într-o oportunitate. Am aplicat pentru un job la Mindvalley în Malaezia. Am mers la interviu și acolo (!) am realizat că experiența acumulată în proiectele mele, dar și cursurile lor m-au făcut să știu mai multe decât persoana care mă intervievase.
Conexiunile și efortul propriu deschid uși imposibil de deschis. Așa am ajuns la Google.
Am fost angajat în echipa de vânzări și client support. Am lucrat aproape un an, dar am realizat încă din primele săptămâni diferența de atitudine față de muncă. Colegii veneau la birou pe la 10-11 dimineața și plecau lejer pe la 3-4 după-amiazaă. Deși erau foarte bine plătiți, nu se dedicau cu adevărat, așa că în prima lună am realizat singur aproximativ 25% din toate eforturile echipei.
Și atunci am decis să-mi organizez timpul un pic altfel. Luni și marți lucram la target-urile companiei, iar de miercuri până vineri mă închideam într-o cameră și studiam întreaga bibliotecă disponibilă, aprofunzând-mi cunoștințele în business.
În acest răstimp, un prieten de universitate, care terminase un internship la Google în Polonia, m-a contactat și mi-a spus: „Se caută oameni care vorbesc rusă și engleză și pot veni să lucreze la Google. Aplică!” Era o oportunitate rară, pentru că aplicațiile directe la Google sunt dificile și, de obicei, se fac prin recomandări.
Am primit o recomandare de la o altă colegă de universitate, stabilită acum în Singapore, și am fost chemat la interviu. Tot ea a făcut referințe și pentru colegul meu, dar și pentru altă cunoștință de-a noastră. Toți trei eram colegi din aceeași universitate și toți trei am început munca în aceeași zi la Google.
Mini-universitatea Google. Chrome în română și proiecte paralele
Din Malaezia, am zburat în Polonia pentru câteva zile, unde am susținut aproximativ șase interviuri. Dar abia după un an de documente și formalități, am început să lucrez efectiv în Polonia, unde am petrecut următorii zece ani concentrându-mă pe piața post-sovietică, inclusiv Moldova, Belarus și Ucraina.
În prima lună de la angajare, am fost trimis cu încă doi colegi în Irlanda, la Dublin, pentru a trece academia Google, unde am învățat cum să gestionăm procesele și cum să vindem produsele companiei. Atunci am înțeles că Google reprezenta o oportunitate uriașă și ne-am dedicat complet, lucrând șapte zile pe săptămână. Google permitea implicarea în proiecte paralele, așa că, pe lângă jobul principal, am gestionat încă patru proiecte diferite. Unul din ele era Chrome Enterprise – proiect pentru educație disponibil în engleză. Atunci m-am conectat cu echipa din România și am tradus sistemul pentru profesori, facilitând astfel utilizarea lui în școlile românești. În paralel, am lucrat la alte aplicații și proiecte de marketing educațional.
Practic, experiența mea la Google a fost echivalentă cu un masterat aplicat: de luni până vineri lucram, iar în weekend-uri studiam și aprofundam tot ce ținea de marketing, management de proiect și tehnologie.
Întors în Polonia după academie, am descoperit o echipă tânără, energică și foarte ambițioasă, formată din aproximativ 50 de persoane din țări post-sovietice — Rusia, Ucraina, Republica Moldova, Azerbaidjan, Armenia și altele. Atmosfera era ca într-o mini-universitate. Mulți colegi, toți pasionați, implicați, dornici să învețe și să construiască proiecte. În plus, mediul Google era plin de evenimente, activități extra-profesionale și oportunități de socializare, ceea ce a facilitat și mai mult conexiunile și integrarea mea.
Customer service + vânzări + strategie = Jobul meu la Google
Munca propriu-zisă nu era foarte complicată, dar combina mai multe abilități și mă ținea mereu provocat. Practic, mă ocupam de proiecte de marketing, traduceri, implementarea produselor pentru piețe noi și adaptarea materialelor pentru diferite țări. Rolul meu îmbina abilități tehnice, comunicare și strategie, astfel că nici o zi nu era plictisitoare.
Comunicam cu clienții în trei moduri principale: chat, email și apeluri telefonice. Aproximativ 90% dintre aceștia erau din Rusia și foloseau platforma Google Ads pentru reclame online. Rolul meu era dublu: pe de o parte rezolvam problemele clienților, ca un fel de customer service, iar pe de altă parte aveam scopul să vând cât mai multe formate de reclamă și gestionam portofoliul lor de campanii, ajutându-i să utilizeze platforma cât mai eficient.
Piața din Rusia era extrem de competitivă, chiar dacă Yandex, care controla aproximativ 60% din piață. De exemplu, dacă o companie de flori ne contacta, discutam strategia lor de promovare: cum împart bugetele între Yandex, Google și Facebook, cum integraează campaniile pe toate platformele și ce ajustări pot face pentru rezultate mai bune.
La job, lucram cu o varietate de produse: YouTube, reclame digitale de diferite formate, reclame pe website-uri, remarketing și altele. Rolul nostru principal era să fim alături de clienți, să-i motivăm să crească bugetele pentru anumite produse și să rezolvăm problemele legate de campaniile lor. Uneori, aceste probleme erau tehnice sau administrative: reclame blocate pentru produse sensibile, dispozitive medicale fără permisiunile necesare sau nerespectarea unor criterii legale. În astfel de cazuri, colaboram cu echipa tehnică pentru a remedia situația. Astfel, jobul combina trei aspecte principale: suport pentru clienți, vânzări și cross-sell. De asemenea, eram punctul principal de contact pentru echipa rusă, care, de obicei, avea o atitudine mai negativă și dificilă.
Un exemplu concret al impactului meu: atunci când am început, piața site-urilor mobile-friendly în Rusia avea doar 26%, iar într-un an și jumătate am crescut acest procent la 78% prin proiectele și interacțiunea cu clienții.
În paralel, am coordonat proiecte pentru Google Chrome Enterprise pentru educație, în special pentru școli și Chromebookuri și am fost implicat în programul „Present with Charisma”. Acolo am fost antrenat ca public speaker să instruiesc echipe în utilizarea corectă a platformelor digitale de prezentare, precum Google Meet, explicând cum să-și poziționeze camera, ecranul și cum să comunice eficient online. Un alt proiect era legat de app marketing, o aplicație pentru învățarea rapidă a Google Ads. Multe dintre aceste proiecte au dispărut ulterior, dar experiența m-a dus mai departe către Google Cloud.
Google Cloud și competiția globală
În ecosistemul Google am lucrat aproape zece ani, deși n-am activat propriu-zis doar „la Google”. Patru ani și ceva am fost direct în Google, iar restul timpului am fost implicat în proiecte și parteneriate care se desfășurau în jurul platformelor lor.
Am evoluat în Google Cloud, unul dintre marii competitori pe piața de cloud, alături de Microsoft Azure și Amazon Web Services. Practic, majoritatea website-urilor, aplicațiilor și serviciilor pe care le folosim zilnic sunt construite pe aceste trei platforme. Între ele există o competiție constantă pentru clienți, de la produse și aplicații, până la inteligență artificială, productivitate și optimizare.
Ceea ce face ecosistemul Google cu adevărat interesant este că produsul nu se oprește doar la dezvoltare. Chiar dacă Google creează tehnologia, cineva trebuie să o implementeze la client. Aici intră în scenă serviciile profesionale – proiectare, project management, infrastructură și consultanță – astfel încât clientul să poată folosi produsul eficient. Unele companii spun: „Nu vreau Microsoft, vreau Google.” Atunci tot acest proces de implementare și adaptare devine esențial și complex.
Am plecat de la Google în momentul promovării. Am trecut de la angajat la partener de încredere
La un moment dat mi-am dat seama c-aș putea deveni un partener valoros pentru Google, cunoscând ecosistemul lor în detaliu. Ironia e că am plecat chiar săptămâna în care ar am fost promovat în Google. Decizia n-a fost simplă, dar au contat mai mulți factori. Voiam să evoluez într-un rol mai senior, să am mai multă autonomie și să-mi pot implementa ideile.
La Google am avut 12 manageri în șase ani. Creșterea nu se întâmpla ușor; de cele mai multe ori, avansai doar dacă aveai un manager care te susținea și te promova. De aceea am considerat că pot face față mult mai bine într-o lume de parteneri, unde aș putea să construiesc și să conduc un proiect de la zero.
Mi s-a oferit oportunitatea să dezvolt un parteneriat care s-a extins în America și India, tot în ecosistemul Google Cloud. Noi vindeam produsele Google, dar eram responsabili de implementare, iar eu veneam „din cealaltă parte a baricadei”, dar le știam problemele și cum funcționează procesele interne. Astfel am continuat să colaborez cu manageri Google, devenind practic, un trusted advisor atât pentru clienți, cât și pentru Googleri.
Astăzi sunt Cloud Director, Workspace și AI la compania la Searce. Rolul meu combină experiența de la Google Cloud, Workspace și Inteligență Artificială cu partea de servicii, optimizări și suport produse. Continuu să activez în ecosistemul Google Cloud: ofer consultanță și implementare în cloud, AI și infrastructură pentru clienți enterprise. Practic, ceea ce făceam la Google — suport, vânzări, optimizări — acum îl fac la un alt nivel, integrând servicii și strategii personalizate pentru proiecte mari, în diverse industrii.
De ce Londra?
După ce m-am mutat în Dublin pentru Google Cloud, am trăit acolo trei ani. Lucram pentru piața din UK și Irlanda, ceea ce însemna că-mi petreceam viața între zboruri. Dar! Când am aterizat prima dată la Londra am înțeles că anume acolo este locul meu. Deși anterior, creadeam c-o să lucrez în California, pentru că America mi-a plăcut întotdeauna datorită oamenilor de acolo care adoptă rapid tehnologiile și ideile noi. În Europa, lucrurile se mișcă mai greu, dar există cultura, arhitectura, mâncarea, diversitatea — puncte de reper care chiar contează pentru mine. Londra, mai ales, e un mix interesant între viteza și antreprenoriatul american, dar păstrează farmecul și rafinamentul european. Într-o oră sau două poți fi în Paris, Barcelona sau Milano. Aici nu e vorba doar de locul de muncă, ci și de viață, de cum vrei să trăiești, să explorezi, să fii conectat. Și pentru mine, Londra a devenit acel echilibru între profesional și personal, între libertate și cultură, între tehnologie și lifestyle.
Un pic din privat.
Cu soția m-am cunoscut înainte de pandemie, iar COVID-ul a accelerat relația. Ne-am aliniat rapid în privința priorităților: familie, carieră și casă. Nu, n-a fost ușor s-o cuceresc, dar faptul că gătesc gustos, cred c-a fost un avantaj.
După ce m-am mutat la Londra, ne-am căsătorit, am devenit părinți, și ne-am cumpărat și renovat o locuință. Soția e de mai mult timp Marea Britanie, are la activ câteva masterate și un Doctorat în literatura aplicată și psihanaliză. Ea fiind din Moldova, și tot de la nord, știe rostul lucrurilor, de aceea majoritatea lucrărilor în gospodărie le-am făcut singuri – vopsit, schimbat, amenajat spații etc. Am construit chiar și o saună.
Acum, când copilul nostru are doi ani, noi ne simțim mai mult ca niciodată complet acasă aici la Londra. Nu ne gândim să ne mutăm pentru că orașul ăstă cu toate oportunitățile lui ne oferă echilibrul perfect între toate domeniile.
Weekendurile sunt relaxare pură pentru mine. Le dedic familiei, treburilor casnice și pasiunilor personale. Cariera mea se împletește foarte armonios cu hobby-urile mele legate de cei dragi, pasiunea pentru tehnologie și AI, care, chiar și pentru mine, sunt un proces de învățare continuă.
Bucătăria ca stil de viață?
Ceva mai devreme ți-am povestit despre faptul că am activat timp de câțiva ani în gastronomie. Să știi că mi-am asumat același rol și în familie întru-cât aproximativ 90% din mâncare o gătesc eu. Experiența mea ca șef în restaurante cu specific italian, francez, asiatic, japonez sau thailandez m-a învățat să combin gusturile și să dau un „spin” tradiționalelor moldovenești. De exemplu, mămăliga nu o fac simplă, ci cu unt și parmezan. Iar dimineața o tai cuburi și o coc în air fryer. Servită cu avocado și ou posat e un deliciu.
Fiul nostru are un meniu aparte. Gătesc sănătos și echilibrat, pentru a-i asigura o dietă completă și variată. În același timp, încerc să păstrăm tradițiile și să le combinăm cu influențe internaționale: franceze, asiatice sau japoneze. Plus că primim și noi câte un colet din Moldova, în care găsești și o găină de casă ori o nutrie, miere, fructe, nuci și ceai de la mănăstire, pentru că restul le găsim și aici.
Vinul mi-a plăcut întotdeauna, dar după ce am devenit părinte am redus mult consumul. Cafeaua, însă, rămâne ritual meu sfânt. Beau trei-patru cafele pe zi, pe care mi le pregătesc singur la mașina espresso manuală.
Carieră sau pasiune?
Pentru mine, cariera nu e separată de viața personală sau de hobby-uri. Munca pe care o aleg trebuie să fie inspiratoare, să-mi alimenteze curiozitatea și să-mi permită să cresc continuu, deoarece mă inspira să fiu pregătit pentru schimbările sociale și mă motiveza sp fiu mai bun pentru familia mea. Fiind informat și în pas cu cele mai recente inovări pot fi un punct de reper pentru soție și fiu. Deci am abilitate să-i ghidez în decizii și pașii următori. De fapt, asta e și misiunea fiecărui bărbat, să fie stâlpul casei, de folos pentru cei apropiați.
Ce ține de inteligența artificială și viitorul care-i mâine – impactul e inevitabil, dar nimeni nu știe exact când și cum ne va afecta. Principala recomandare e să stați informați și curioși. Fie AI de la Google, Microsoft sau ChatGPT — explorați, testați, fiți priceput în domeniu. Acum, fără abilitatea de a folosi internetul și computerul, nu poți obține un job de calitate. AI va deveni la fel de important în următorii ani.
