Mariana Popovschi, mama lui Renat de la The Voice Kids: „Eu mă rugam să se întoarcă măcar un scaun. S-au întors toate patru”

Despre familia Popovschi am auzit prima dată la știri. Mai exact, era vorba despre Renat, un copil talentat, adică unul dintre ai noștri, stabilit în Germania, care urma să participe la concursul The Voice Kids. În timp ce citeam știrea, țin minte că mă întrebam: în afară de copilul care urma să urce pe scenă, cu toate emoțiile și dorința firească de a întoarce cele patru scaune, cine este persoana care l-a călăuzit să ajungă până în acel punct? Sigur (mi-a trecut fulgerător prin minte) că stă o mamă care-l încurajează, copleșită, probabil, de și mai multe emoții, care a bătut drumuri, a căutat posibilități, a insistat, a avut îndoieli (sau poate nu) și care a ajuns, într-un final, să-și admire și să se mândrească cu odorul de pe scenă. Am căutat-o, am găsit-o și când i-am propus să scriem un articol, a acceptat. Așa am ajuns să v-o prezint azi pe Mariana Popovschi, mama lui Renat. 

Lucram la acest articol și mă gândeam că, de multe ori, noi, părinții, alegem conștient să ne implicăm și să ne dedicăm realizării viselor copiilor noștri, pentru că, fără să ne dăm seama, reparăm prin ei ceva din propria noastră copilărie, fie dăruim ceea ce am primit, fie ceea ce ne-a lipsit. Până să-i citiți povestea, spuneți-mi dacă am sau nu dreptate…?

Când ai libertatea de a alege, alegi să renunți

M-am născut în Chișinău și sunt sora mai mare într-o familie cu doi copii, în care mama a fost contabilă, iar tata – pictor, inclusiv de icoane și iconostase. Eu nu cred că am moștenit talentul lui în ale picturii, ce-am luat, în schimb, a fost pasiunea pentru muzică. 

Ai mei au observat pe când aveam vreo cinci-șase ani că am voce și ureche muzicală, de aceea au încercat să mă înscrie la Școala de Muzică „Ciprian Porumbescu” din capitală, dar nu am trecut concursul. Am mers la un gimnaziu obișnuit, însă din clasa a treia am început, în paralel, școala muzicală „Valeriu Poleacov”, unde am studiat pianul și am cântat în cor. Doar că eu sunt copilul anilor ’80, cu părinți mereu la serviciu, și într-un fel, m-am dezvoltat mai mult pe cont propriu, pentru că nu prea a avut cine să mă îndrume așa cum o fac eu astăzi cu copiii noștri.

Pe când aveam vreo 15 ani, când ne-am mutat într-un alt sector al capitalei, respectiv, a trebuit să schimb și școala muzicală. Și atunci n-am mai vrut să continui. Probabil intrasem în perioada pubertății, probabil altul a fost motivul; nu mai țin minte exact… Iar părinții mi-au dat libertatea să aleg, ceea ce eu am și făcut, adică am renunțat. Nu am mai terminat ultimul an de școală muzicală, lucru pe care îl regret amarnic până azi. Tocmai de aceea, copiilor mei le spun des că, după majorat, pot face orice își doresc, dar cât sunt sub aripa noastră, să ne lase să-i îndrumăm, căci noi, părinții, le dorim doar binele. Nu vreau să-mi pară rău într-o zi că aș fi putut face ceva pentru ei și n-am acționat, și nici lor, c-ar fi trebuit să continue, dar nu a fost nimeni care să-i ghideze la momentul potrivit. 

După nouă clase de gimnaziu am mers la Colegiul de Informatică, unde am studiat trei ani și am susținut bacalaureatul, iar apoi am continuat la Academia de Studii Economice. Cum ziceam mai devreme, mama era contabilă, iar contabilitatea era pe atunci o profesie destul de căutată. Am luat-o pe urmele ei. Am început să lucrez de la 18 ani, iar facultatea am terminat-o la fără frecvență, în paralel cu jobul. O perioadă chiar mi s-a părut interesant acest domeniu, abia cu anii am înțeles că nu e vocația mea.

De la un copil timid, la primele Grand Prix-uri

Am continuat să lucrez în contabilitate după căsătorie și după ce am devenit mamă, doar că, odată cu apariția copiilor, prioritățile au început, ușor să se schimbe. Iar muzica, de care eu mă îndepărtasem, avea să revină în viața mea prin Patricia, primul nostru copil.

Era în clasa întâi când, în cadrul unei tabere de vară organizate de școală, o profesoară de muzică a remarcat-o și m-a contactat ulterior. Mi-a spus că Patricia are talent și ne-a îndemnat să continuăm în această direcție. O perioadă am mers la un centru de creație, iar mai târziu am ajuns la doamna Rodica Roșioru, profesoară de canto, cu care Patricia a început să lucreze la un nivel profesionist și care are o conexiune foarte frumoasă cu copiii. Avea atunci în jur de nouă ani și noi nu pornisem la drum cu gândul că trebuie neapărat să devină artistă. Muzica era la vremea ceea, ceva ce îi plăcea și se dezvolta.

Patricia era un copil timid și la început avea emoții foarte mari când ieșea în fața publicului, dar, cu fiecare apariție, parcă se deschidea tot mai mult. Au urmat concursurile, primele premii și încurajările celor din jur, care ne spuneau că fata noastră ar trebui să continue. A obținut și două Grand Prix-uri: unul la concursul „Radiant Ray of Music” organizat de profesoara ei, iar celălalt la Silver Yantra, în Veliko Târnovo, Bulgaria. 

Doar că drumul unui copil în acest domeniu nu merge întotdeauna în linie dreaptă. Odată cu adolescența, Patricia a intrat într-o altă etapă. A devenit mai retrasă și nu mai simțea nevoia de scenă și de ritmul în care evoluase până atunci. Poate pentru că îmi aminteam de mine la vârsta ei și de cât de ușor renunțasem la muzică, a trebuit să găsesc un echilibru între dorința mea de a o vedea continuând și dreptul ei de a-și găsi singură drumul. N-am vrut nici să o împing spre scenă cu orice preț, dar nici să închid ușa muzicii pentru ea.

Mutarea noastră în Germania a venit într-o perioadă în care Patricia era în această căutare. Muzica, însă, nu a dispărut din viața ei. După ce a învățat limba și a început să-și găsească locul în noua școală, a apărut o nouă oportunitate. O profesoară a auzit-o cântând la un eveniment, a remarcat-o și a recomandat-o mai departe, așa Patricia a ajuns să cânte în bandul școlii. 

Astăzi, fata noastră are 17 ani, este în clasa a zecea și muzica continuă să facă parte din viața ei, chiar dacă nu mai știe dacă își dorește scena în forma în care și-o imagina când era mai mică. Se gândește că s-ar putea să se regăsească mai degrabă ca profesoară de canto decât ca artistă. Noi ne dorim să termine școala, să-și ia bacalaureatul și să meargă la facultate, iar în privința muzicii, o lăsăm să vadă singură în ce direcție vrea să meargă. 

Muzica a venit în viața lui Renat prin Patricia

Renat a apărut în familia noastră la patru ani după Patricia și a fost o surpriză frumoasă. De mic, a fost foarte deschis către lume și, în același timp, surprinzător de matur pentru vârsta lui. 

Muzica a intrat în viața lui prin Patricia. Ea cânta prin casă, iar Renat, fiind mereu prin preajmă, încerca s-o imite. La noi televizorul era mereu setat pe Noroc TV sau Busuioc TV, așa că știa o mulțime de cântece, dar eu nu m-am gândit să caut un talent muzical și la el. 

Până într-o zi, când Patricia asculta „Earth Song” de Michael Jackson. Renat a început și el să cânte refrenul și, din copilul mic care era atunci, a ieșit o voce atât de puternică, încât am rămas cu toții surprinși. L-am filmat și i-am trimis filmulețul Rodicei Roșioru, spunându-i mai mult în glumă: „Ia ascultați aici viitorul cântăreț! Nu vreți să-l luați și pe el la lecții?” Numai că doamna Rodica a luat gluma în serios și ne-a spus că Renat are o voce bună și că ar merita să lucrăm cu el.

Peste câteva luni a început și el lecțiile de canto, iar pe la șase ani a avut primul examen. Era foarte mic atunci, dar a luat totul în serios. Țin minte cum înainte de examen, încercam să-l liniștesc și îi spuneam că totul o să fie bine. La care el: „Nu am emoții, doar că inimioara îmi bate foarte tare.” 

Tot în perioada aceea a început să cânte și „The Show Must Go On” de Queen. Era foarte mic pentru o asemenea piesă, dar a devenit una dintre piesele de care s-a atașat foarte mult și la care avea să revină peste ani. Au urmat primele concursuri și primele locuri întâi, participări în România, inclusiv la Sibiu, la Festivalul „Hermannstadt Fest”, cu piesa „I feel good”, dar și în Bulgaria, unde a cântat inclusiv în duet cu Patricia piesa „Stumblin in”. 

Începutul lui în muzică a coincis aproape perfect cu începutul pandemiei. Lecțiile de canto au fost trecute online și am făcut muzică atât cât ne-a permis situația. Însă ocaziile de a cânta în fața publicului au devenit foarte rare. 

Eram convinsă sută la sută că nu voi pleca niciodată din Moldova

Între timp, și viața mea profesională se schimbase. După nașterea Patriciei, am început, treptat, să lucrez mai puțin. Făceam mare parte din contabilitate de acasă, mergeam cam o dată pe săptămână la birou,, pentru că eu mă ocupam din ce în ce mai mult de copii.

Soțul, între timp, emigrase în Germania. Eu, însă, nu mă vedeam deloc plecată din Moldova, chiar dacă el mai aducea în discuție posibilitatea de a ne muta. Până în momentul în care am venit cu copiii în Germania, într-o vacanță de o lună. Bineînțeles că mi-a plăcut, dar nici măcar atunci nu mi-a trecut prin cap că aș vrea să mă mut. După o lună ne-am întors în țară. Și chiar în prima zi după revenire… copiii se jucau afară, eu despachetam valizele când o ușă mare din sticlă a căzut peste Patricia și i-a fracturat coloana. Nici nu vreau să-mi amintesc acel moment. Anul care a urmat a presupus multă reabilitare, iar eu am avut senzația că accidentul ne-a împărțit viața în două: până la și după. Nu știu nici astăzi să spun exact în cuvinte ce s-a întâmplat, dar știu că pentru prima dată am simțit foarte puternic că vreau să schimb ceva… Acel ceva a fost Germania. În noiembrie 2020 am plecat și ne-am stabilit în Solingen. 

Dacă scena nu venea spre el, am început eu să o caut

În Germania, Renat a continuat lecțiile de canto online cu doamna Rodica Roșioru, profesoara noastră din Moldova. Dacă Patricia fusese remarcată la școală și ajunsese să cânte în band, pentru el lucrurile nu s-au legat la fel de repede. Poate că îl mai auziseră cântând la unele evenimente, dar nu fusese remarcat în mod special și nici nu apăruseră alte oportunități prin care să poată reveni pe scenă. Au trecut astfel câțiva ani în care el continua să facă muzică. Am avut și momente în care m-am întrebat dacă mutarea noastră în Germania fusese o alegere bună și pentru copii.

Până am înțeles că, dacă aștept să apară singure oportunitățile, s-ar putea să dureze cam mult. Așa că am început eu să caut pe internet concursuri, festivaluri, adică orice eveniment la care Renat ar fi putut participa. În 2024 am găsit festivalul  KinderKulturTage pentru copii în Düsseldorf și l-am înscris. 

Acolo a cântat „New York, New York” de Frank Sinatra și a obținut locul întâi la categoria lui de vârstă. Ce-mi amintesc foarte bine este reacția publicului. Renat este mai micuț de statură și, când îl vezi, nu te aștepți neapărat să iasă din el o voce atât de puternică. La finalul zilei, mulți au venit personal să-l felicite. Tot acolo l-a remarcat și o doamnă care organiza un alt festival. Mi-a spus că este un copil deosebit și l-a invitat să participe direct, fără preselecție, la un alt eveniment. 

Tot în perioada aceea revenise în atenția noastră și emisiunea muzicală The Voice Kids. La o adică, eu o urmăream încă din Moldova pentru că era o sursă de inspirație, până mi-a venit gândul ce-ar fi să încercăm și noi. I-am spus și lui Renat. La care el: „De ce nu? Că doar nu aveam nimic de pierdut.”

Îl duci până la ușă, mai departe trebuie să se descurce singur

În august 2025 eram în vacanță în Moldova când am decis să-l înscriem. Pentru prima etapă trebuia să trimitem două înregistrări video, iar noi am ales „New York, New York” de Frank Sinatra, piesa cu care revenise pe scenă la Düsseldorf, și „The Show Must Go On” de Queen. Dar înscrierea, care, în fond, este destul de simplă, s-a transformat într-o mică aventură. Materialele nu se încărcau, site-ul nu funcționa, termenul-limită se apropia, iar Renat era și răcit exact în perioada aceea. Am încercat într-o zi, apoi în alta și, până la urmă, am reușit să trimitem totul chiar în ultima zi. După ce am expediat totul, mi-am zis: „Fie ce-o fi. Dacă trecem, bine; dacă nu, mai încercăm la anul.”

Cam peste o săptămână am primit răspunsul. Renat era invitat la preselecția din Köln. Abia acolo am înțeles cât de amplu este, de fapt, procesul din spatele unei emisiuni pe care noi, până atunci, o văzuserăm doar la televizor. Se trecea prin mai multe etape. Copiii intrau în grupuri mici, cântau mai întâi în fața unor profesori, iar cei selectați mergeau mai departe, inclusiv în fața producătorilor și a camerelor. A fost din nou selectat. 

După Köln am plecat acasă fără să știm dacă va fi chemat mai departe. Și cred că tocmai așteptarea a fost una dintre cele mai grele părți ale întregului proiect. Treci o etapă, mergi acasă și nu știi dacă mai urmează ceva… Aștepți. După aproximativ două săptămâni, am primit vestea că Renat fusese selectat pentru etapa următoare, la Berlin, ultima preselecție înainte de Blind Auditions.

Pentru Berlin, lucrurile au devenit și mai serioase. Am primit din partea producției o listă foarte mare, de aproximativ 80 de piese, din care trebuia să alegem 15 variante diferite. Exista și posibilitatea unui „Joker”, adică o piesă propusă de noi, care nu se afla pe lista lor. „The Show Must Go On” nu era acolo, așa că am ales-o, pentru că o considera cumva piesa lui de suflet. 

Din toate variantele au rămas trei piese pe care trebuia să le pregătească pentru Berlin: „The Show Must Go On”, „Beautiful Things” și încă o piesă dintr-un film de animație, în stil K-pop. 

Mi-au dat ochii în lacrimi. Noi șase ani doar privisem copiii aceia la televizor

După Berlin am plecat din nou acasă și, ca de fiecare dată, a început așteptarea. Din nou, nu știam dacă drumul nostru spre The Voice Kids continua sau se oprea acolo. Renat aproape că în fiecare seară mă întreba: „Mamă, au sunat?” Până într-o sâmbătă când am fost anunțată că Renat fusese selectat pentru Blind Auditions.

Mi-au dat ochii în lacrimi. Nu știu cum să descriu bucuria aceea. Noi de șase ani urmăream fiecare sezon, ne uitam la copiii care urcau pe scenă și trăiam odată cu ei fiecare emoție. Și, dintr-odată… Cred că, în clipa aceea, s-au bucurat nu doar mama din mine, ci poate și copilul meu interior, cel care iubise muzica, dar care renunțase.

Până la filmări a mai trecut aproximativ o lună și jumătate. În perioada aceea am primit din nou variante de repertoriu, iar noi am indicat câteva piese pe care Renat și-ar fi dorit să le cânte. Decizia finală însă nu ne aparținea nouă, ci producției și echipei artistice. Până la urmă au ales chiar „The Show Must Go On”, lucru care l-a bucurat foarte mult pe Renat.

La Berlin am mers doar eu cu el, pentru că în perioada filmărilor copiii erau însoțiți de un singur părinte. Am stat acolo câteva zile și totul era atât de bine organizat, până la cel mai mic detaliu: fiecare copil avea propriul program, ore pentru styling și machiaj, interviuri, filmări și repetiții. 

Ziua Blind Auditions a fost, pentru mine, una dintre cele mai intense. Copiii urmăreau de sus, pe ecrane, evoluțiile celorlalți și vedeau cine se întoarce după ce un scaun s-a întors și cine revine după ce nu s-a întors niciunul. Era multă tensiune, dar m-a impresionat foarte tare felul în care se susțineau între ei. Deși teoretic erau concurenți, se felicitau, se încurajau și trăiau împreună atât bucuriile, cât și dezamăgirile. 

Eu mă rugam măcar ca un scaun să se întoarcă. S-au întors toate patru”

Sezonul 14 al The Voice Kids Germania, din care a făcut parte și Renat, a fost difuzat în perioada 14 februarie – 3 aprilie 2026. În acel an, în scaunele antrenorilor s-au aflat Álvaro Soler, duo-ul HE/RO – frații Heiko și Roman Lochmann –, Leony și Michael Patrick Kelly. Renat a fost primul copil care a ieșit pe scenă la filmările acelui sezon. Eu, sincer, mă rugam să se întoarcă măcar un scaun, doar cât să știm că merge mai departe. El însă părea mai sigur decât mine. Mi-a spus după aceea că simțea că o să întoarcă cel puțin unul, dar la toate patru nu se așteptase nici el. Se vede și în filmare: când se întoarce ultimul scaun, face niște ochi mari și pentru o secundă nici nu realizează că asta i se întâmplă tocmai lui. 

După Blind Auditions, Renat a ales echipa lui Michael Patrick Kelly. Am plecat din nou acasă și, cum deja devenise obișnuință în proiect, a început o nouă perioadă de așteptare și pregătire. Am rămas în contact cu producția, am discutat despre următoarele filmări, despre haine și despre ce urma să vină, iar după Anul Nou ne-am întors pentru Battles. De data aceasta am stat în jur de zece zile.

Renat a fost pus într-un grup de patru băieți, iar piesa aleasă pentru ei a fost „Bring Me to Life” de Evanescence. Când am auzit ce trebuie să cânte, primul meu gând a fost că este o piesă foarte grea. La prima repetiție, când i-am auzit încercând singuri la hotel, chiar mă întrebam cum vor reuși să o ducă până la capăt. Erau patru voci total diferite, dar, după zilele de lucru și repetiții, rezultatul m-a surprins. A ieșit ceva foarte frumos și, din punctul meu de vedere, foarte interesant.

La finalul Battle-ului, Michael Patrick Kelly l-a ales pe Renat dintre cei patru și el a mers mai departe. Iarăși bucurie, iarăși emoții, dar și aceeași senzație pe care am avut-o pe tot parcursul proiectului: abia apuci să te bucuri de o etapă și deja începi să te gândești la următoarea. Pleci, te pregătești, aștepți, dar nu știi niciodată până unde va continua drumul.

Pentru finală am revenit cu aproximativ o săptămână înainte. Și aici repertoriul era ales împreună cu echipa, dar decizia finală aparținea antrenorului și producției. Ni s-a propus inițial o piesă pe care Renat nu o simțea foarte bine și am întrebat dacă ar exista posibilitatea să cânte „The Final Countdown”, una dintre piesele care îi plăceau mult. Nu am insistat. Le-am spus doar că poate aceasta i s-ar potrivi mai bine. Echipa a discutat cu Michael Patrick Kelly și am primit răspunsul că o poate cânta. Pe parcursul proiectului, Renat a fost conturat într-o zonă rock, pentru că așa l-au simțit și ei. Îi plac Queen, Scorpions și, în general, piesele care sunt dificile vocal. 

A ajuns în finală și, bineînțeles, își dorea să câștige. Mă bucur că are dorința asta, că are spirit de competiție și, mai ales, că are încredere în capacitățile lui. Dar mie, ca mamă, sinceră să fiu, îmi era teamă de un eventual câștig. Mă întrebam dacă nu ar fi prea mult pentru el, din punct de vedere psihologic, la vârsta lui. Un succes atât de mare, venit atât de repede, poate să fie frumos, dar și greu de dus.

Când a fost anunțată câștigătoarea, copiii au felicitat-o sincer. Este vorba de Katelyn Harrington, din Irlanda, și ea din echipa lui Michael Patrick Kelly. Mi-a plăcut mult reacția lor, pentru că, deși fiecare își dorise să câștige, au știut să se bucure și pentru celălalt. Noi n-am privit finalul lui Renat ca pe o înfrângere. Important era faptul că ajunse până acolo. Era deja un câștig uriaș pentru dezvoltarea lui și, sper eu, un început bun pentru ceea ce poate urma mai departe.

Iar lucrurile nu s-au oprit odată cu finala. După The Voice Kids a venit invitația lui Michael Patrick Kelly de a cânta alături de el la un concert în Hanovra. Din câte îmi amintesc, în sală erau aproximativ 13.000 de oameni. A fost un live fără repetiții. 

După aceea au urmat concerte aici, în Solingen, festivaluri de vară, apariții cu bandul școlii, inclusiv alături de Patricia. Nu pot spune că avem acum un singur obiectiv clar sau o scenă anume pe care trebuie neapărat să urce. Ne uităm spre concursuri mai complexe, mai mari, dar nu vreau să vorbesc despre lucruri care încă nu sunt sigure. Ce știu sigur e că nu vreau să ne oprim acum și aici. Așa că mergem înainte, fără să forțăm lucrurile. 

Anul acesta am pus aproape totul pe stop. 

În tot acest timp, școala a rămas foarte importantă pentru noi. Cei care locuiesc în Germania știu despre ce vorbesc. Renat se descurcă bine, este activ, este șeful clasei și are rezultate foarte bune. A încheiat anul școlar cu note foarte bune. Tocmai de aceea, înainte de filmările pentru The Voice Kids, una dintre problemele pe care a trebuit să le rezolvăm a fost absența de la școală. Aveam nevoie de permisiune, iar directorul nu a vrut inițial să aprobe. Am ieșit în lacrimi din biroul lui. Eram cu Patricia când, pe hol, ne-am întâlnit cu directorul adjunct, un om mai deschis și un pasionat de muzică. Ne-a recomandat să facem o cerere oficială și ne-a promis că se va implica personal. Și chiar a făcut-o. Renat a avut o susținere extraordinară din partea profesorilor și a colegilor, lucru la care, sincer, nu mă așteptasem.

Din punct de vedere financiar, producția a preluat multe dintre cheltuieli, inclusiv hotelul, mâncarea și costumațiile, ceea ce ne-a ajutat mult. Dar timpul, prezența și energia unui părinte nu le poate lua nimeni în locul lui.

Poate tocmai de aceea, acum mă gândesc din nou și la mine. La ce vreau eu să fac mai departe și la ce a rămas, poate, prea mult timp pe planul doi. M-am gândit inclusiv să reiau pianul și să termin ceea ce am lăsat neterminat când eram adolescentă. Nu știu încă exact ce formă va lua drumul acesta și nici nu vreau să inventez un răspuns doar ca să sune frumos. Dar simt că trebuie să încerc.

 

Părinții care au copii talentați și sunt stabiliți în Germania le-aș spune că drumul unui copil talentat în Germania începe, de cele mai multe ori, cu o Musikschule publică, prezentă în fiecare oraș, finanțată de primărie, cu lecții de canto accesibile de la vârste mici. De acolo, pentru cei care vor mai mult, există festivaluri locale, precum KinderKulturTage Düsseldorf, unde copiii între 7 și 17 ani pot urca pe o scenă reală după o simplă înregistrare online. Un pas mai sus se află Jugend musiziert, cel mai prestigios concurs muzical pentru tineri din Germania, cu trei faze naționale, deschis pentru voce până la 27 de ani, cu înscriere anuală pe jugend-musiziert.org. Ceea ce puțini știu, însă, este că Germania are și un sistem de stipendii pentru talente muzicale, finanțat de landuri, de primării sau de fundații private — care pot acoperi lecțiile, cursurile de măiestrie și chiar participarea la concursuri internaționale. În Bavaria, de exemplu, Bayerischer Musikrat primește anual zeci de cereri de finanțare pentru tineri muzicieni. Iar pentru cei care visează la televiziune, The Voice Kids primește candidați între 7 și 15 ani prin două videoclipuri trimise online și un scouting fizic în orașele din Germania, pe itvstudios.de.