Despre faptul că în Berlin locuiește o moldoveancă care este proprietara unui hotel am aflat acum câțiva ani de la Angela Mutruc, protagonista unui alt articol de pe acest site, prin prisma prieteniei dintre ea, Julieta Hüchtemann și Olga Costin.
De curând am fost la Berlin, pentru a participa la evenimentul organizat de fetele de la Șezătorie – Artă și Tradiție în colaborare cu Oxana Kasandruța, în cadrul căruia am avut ocazia să-i cunosc pe mulți dintr-ai noștri. Julieta Hüchtemann a fost unul dintre ei. Atunci am avut și o primă discuție cu ea, chiar în incinta hotelului, dimineața la o cafea. Pantofii pe care i-a purtat de-a lungul anilor, dar mai ales dedicarea și îndârjirea cu care și-a construit viața în Germania cred că nu este dată oricui. Toți reacționează „wow” când aud despre faptul că #ainoștri au o astfel de afacere, dar când cunoști povestea din spate, nu prea rămâne loc de romantism. Și în timp ce scriam mă întrebam – oare câți ar fi rezistat și n-ar fi dat bir cu fugiții la prima încercare? Ce fel de încercare? Ce fel de încercări? Ne povestește Julieta cu multe detalii.
M-am născut și am crescut la Chișinău, respectiv toată copilăria anilor 80 ai secolului trecut mi-am petrecut-o în sectorul Botanica al capitalei. Vin dintr-o familie simplă în care mama era servitoare, iar tata – lăcătuș la „Signal”. În condițiile astea, dorința de a studia limbi străine părea un vis cam greu de realizat. Viața era grea. Cel puțin pentru mine. Iar până să dau la facultate, am pierdut cinci ani în încercarea de a deveni studentă. Mi-am dorit să fac franceză, dar am dat examenele de admitere la germană. Nu pentru că mi-am schimbat decizia în ultimul moment, ci pentru că era singura opțiune disponibilă. Atunci, se deschisese pentru prima dată o secție de germană la Chișinău (până atunci exista doar la Bălți) și noi am fost prima generație. Am fost admisă pentru că era locuri la contract, altfel nu cred că aș fi avut vreo șansă.
Între timp, am reușit să mă căsătoresc, să nasc primul copil, să rămân însărcinată cu al doilea și să înaintez actele pentru divorț. Deci, când am intrat la universitate, în 1994, eram din nou însărcinată. Anul întâi a fost unul foarte greu. Mama, mâna mea dreaptă, era bolnavă, eu urma să nasc, dar mă ambiționam să merg la cursuri și să mă țin de facultate. Iar ca să mă întrețin pe mine și restul familiei lucram mult și fără zile de odihnă. Am fost dădacă și educatoare la grădiniță, profesoară de limba engleză la școlile nr. 54 și nr. 32 (nu existau suficienți profesori, așa că am fost angajată rapid, chiar dacă eram încă studentă). Am umblat și prin Turcia. Cumpăram mărfuri pe care ulterior le vindeam la Chișinău. Era exact perioada când nu primeam salariul cu lunile. Ultimul meu job a fost pe post de secretară la Ministerul de Interne, în Departamentul de Proiectate. N-am apucat să stau niciodată în concediu de maternitate și de îngrijire a copilului, pentru că mama și grădinița (unde mi-am dat copiii de la șase luni) m-au ajutat să mă descurc. Toate astea au grăbit plecarea mea din Moldova…
… am găsit într-o carte adresa Universității Libere din Berlin și le-am scris o scrisoare cum că-mi doresc să studiez în Germania, întrebându-i dacă există vreo posibilitate pentru mine…
Am decis să plec în Germania într-un mod absolut neașteptat. Era 1997 și eu eram în anul trei la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția germană, la Universitatea de Stat. Într-o zi am găsit într-o carte adresa Universității Libere din Berlin și, fără să stau prea mult pe gânduri, le-am scris o scrisoare. Nu m-a sfătuit nimeni. N-a fost ceva planificat. Mi-a venit pur și simplu gândul să încerc. Le-am scris că îmi doresc să studiez în Germania și am întrebat dacă există vreo posibilitate pentru mine.
După vreo două-trei luni, am primit răspunsul. Țin minte că m-am dus să iau plicul de la poștă. În plic era o invitație pentru a susține examenele de limbă germană, cu mențiunea că dacă le reușeam mi se rezerva un loc la universitate.
Am lăsat cu mama doi copii de doi și trei ani și am plecat cu autobuzul în Germania. Era decembrie. Eu eram anul trei la facultate și aveam o viză valabilă pentru doar două săptămâni.
Înainte să plec în Germania, a trebuit să obțin viză. Am mers la Kiev, însoțită de tata, am depus actele, ca peste două săptămâni să plec din nou pentru a le ridica.
Am lăsat cu mama doi copii de doi și trei ani și am plecat cu autobuzul în Germania. Era decembrie. Eu eram anul trei la facultate și aveam o viză valabilă pentru doar două săptămâni.
Am dat examenul de limbă germană și dacă ar fi fost cineva să mă îndrume atunci, aș fi știut că trebuia să merg imediat la Ausländerbehörde (Biroul pentru Străini) ca, în baza certificatului de promovare, să-mi prelungesc șederea. Dar nu știam. Nimeni nu-mi spusese. Așa că m-am întors acasă, apoi am mers din nou la Kiev, unde mi s-a zis refuzat o nouă viză pe motiv că la scurt timp urma să se deschidă un consulat la Chișinău. Nici asta nu știam.
Am ajuns la Berlin cu zece dolari în buzunar.
A durat o lună întreagă până am reușit din nou să obțin viză și să plec în Germania…Bani? Mi-au împrumutat părinții nașilor de cununie 160 de dolari, dintre care 150 am plătit doar pentru bilet. Am ajuns la Berlin cu 10 dolari în buzunar. Cu ocazia asta vreau să le mulțumesc încă o dată părinților mei pentru că fără susținerea și implicarea lor nu mai vedeam eu Berlinul.
Cel de-al doilea semestru, între timp, începuse. De data asta, s-au găsit oameni buni la inimă care m-au informat ce trebuie să fac și unde să merg. Am fost îndrumată, inclusiv, să fac un curs de perfecționare a limbii germane. Timp de trei ani, am învățat, am muncit și, la fiecare trei luni, am mers să-mi reînnoiesc viza.
Copiii? Cum ziceam, au rămas acasă, în grija mamei. Eu reușeam să-i văd doar o dată pe an, în concediu. În restul timpului, ne auzeam la telefon. Țin minte, acum vreo opt ani, la o sărbătoare de Paști, Adrian, fiul mai mare mi-a spus: „Mi-aș fi dorit o mamă care în fiecare duminică să-mi fi făcut prăjituri… să fi stat cu mine. Nu o mamă care a muncit și muncește tot timpul.” Îl ascultam și mă gândeam că, eu la rândul meu, în copilărie mi-aș fi dorit o mamă care muncește, pentru că a mea, lucrând femeie de serviciu, avea zilnic câteva ore la serviciu, iar restul ni le dedica nouă.
În Germania poți prelungi perioada de studiu atât cât ai nevoie, iar prezența la cursuri nu e obligatorie.
Studiile în Germania mi s-au părut mai ușoare. Dintr-un motiv important. Aici nu se dau examene de două ori pe an, ca la noi. În Germania susții examenele de bază o dată la doi ani, apoi mai ai încă doi – trei ani în care aprofundezi materia și, dacă vrei, poți continua cu un masterat. Sistemul e mult mai flexibil. Poți prelungi perioada de studiu atât cât ai nevoie, nu există o limită strictă, iar prezența la cursuri nu e obligatorie. Dar cel mai mult mi-a plăcut că nu a trebuit să învăț lucruri inutile. Fiecare disciplină avea sens, era bine structurată, și învățai ceea ce chiar îți folosea.
Studentă fiind, am avut ocazia să studiez inclusiv coreeană și japoneză, materii pe care în Moldova nu mi le-aș fi imaginat în acele vremuri.
În paralel, veneam acasă regulat în țară, ca să susțin examenele la universitatea pe care țineam neapărat s-o absolvesc. Pentru că eu, de fapt, am venit cu un scop clar în Germania – să fac bani aici și să-mi fac o casă în țară.
Am făcut curățenie, am spălat vase la o sinagogă și chiar am lucrat în construcții
În Germania, am muncit ca nebuna. Fără zile libere. Am făcut curățenie în casele oamenilor, am spălat vase la o sinagogă în timpul festivităților, am lucrat până și-n construcții… mă duceam oriunde era de lucru.
Decizia de a nu reveni acasă, ci dimpotrivă, de a-mi lua copiii cu mine a apărut la începutul anilor 2000. Țin minte că la una din vizitele mele acasă, am văzut peste tot placate electorale cu îndemnul de a-l vota pe Voronin. Mă întrebam atunci: cine o să-l voteze? Dar peste două săptămâni a fost ales.
Acela a fost momentul când am început să caut modalități ca să-mi aduc copiii lângă mine. Eu, ca de obicei, aveam câteva posturi de muncă, dar toate la negru. Lucram într-un hotel și făceam de toate – recepție, ajutam la pregătirea micului dejun, luam și ture de noapte, doar ca să pot dormi acolo și economisi.
Cu viză de de student aveam voie să lucrez 80 de zile pe an
Iar în Germania, cel mai greu în acea perioadă era să te angajezi oficial, pentru că muncă la negru era destulă. Ca student, aveai voie să lucrezi doar 80 de zile pe an. Scria asta și-n viză. Iar provocarea mea consta în a găsi o chirie și a-i demonstra proprietarului că lucrez legal. Abia în 2001 am primit permisul de a lucra permanent acel unbefristete Arbeitserlaubnis, care mi-a deschis multe uși.
Într-un final am reușit, datorită unor cunoștințe de la care am aflat despre o doamnă care dădea un apartament în chirie. Am fost recomandată și l-am primit. Atunci mi-am adus copiii. Era 2002. Băiatul era clasa treia, fata abia începuse școala.
Singură printre străini am întâlnit Oameni și oameni.
Până atunci în cei șapte ani de Germania, singură printre străini, am întâlnit Oameni și oameni. Unii m-au schimbat în bine, alții în rău. Dar toți m-au făcut mai puternică. Or, eu dintr-o femeie mereu pozitivă, m-am transformat în una precaută, dură pe alocuri și de neînțeles nici pentru cei mai apropiați. Un om foarte important pentru mine în acea perioadă a fost o doamnă din România — Roxana Calmus. Ea mi-a redat încredere în mine, pentru că înainte, auzisem doar că „nu sunt bună” și că „nu voi reuși”, iar Roxana mi-a oferit puterea și curajul să ies din zona mea de confort. Și eu am ieșit. Mi-am adus copiii și am mers înainte.
N-a fost ușor nici de data asta. Fiica mea, Viorica, a plâns mult în primele trei săptămâni. A suferit un șoc cultural și pentru jumătate de ani pur și simplu a muțit. Nu am putut s-o ajut deși am mers cu ea pe la toți medicii. Deci nu a scos o vorbă nici acasă nici la școală, iar după șase luni a început a vorbi perfect și doar în germană. Acum vorbește româna, dar cu un puternic accent german.
Îmi luam copiii și mergeam împreună la Crucea Roșie, ca ei să poată primi acolo o masă caldă.
Eu am continuat să muncesc în curățenie. Spălam vase la restaurant, lucram la recepție, iar uneori o făceam și pe camerista. Niciodată nu am primit bani de la stat, doar alocația pentru copii, câte 150 de euro fiecare. Restul trebuia să-i câștig prin muncă. Iar munca, mai ales la început, era plătită prost — câte 5 euro pe oră. Uneori nu-mi ajungea nici de mâncare. Îmi luam copiii și mergeam împreună la Crucea Roșie, ca ei să poată primi acolo o masă caldă.
Eram atât de organizată încât Adrian și Viorica știau exact rutina familiei noastre – asta e mâncarea de la ora două, iar acesta este programul de la ora trei. Eu eram mereu cu ei la telefon, în timp ce-mi făceam treburile. Iar o dată la două săptămâni îmi planificam astfel ca să am timp doar pentru ei. Atunci plecam undeva împreună — la un concert, la muzeu, la teatru etc. Era singurul cadou pe care îl puteam oferi copiilor mei în acea perioadă, care a durat aproximativ doi ani.
Eram un robot, trăiam mecanic, ziua o vedeam doar prin geamul vreunui restaurant sau al unei camere de hotel.
Apoi am făcut cunoștință cu actualul meu soț, Tobias, în 2004. Tobias nu avea copii și nu fusese căsătorit până atunci. După ce l-am cunoscut mai bine, am aflat că el discuta cu părinții lui despre noi. Tatăl lui era profesor la o școală profesională și îl ghida în multe lucruri.
Tobias venea la noi pe la cinci – șase seara și se ocupa de copii. Uneori îl ajuta pe Adrian cu calculatorul, alteori pe Viorica, dacă nu știa să-și facă singură temele. Se implica în lucruri mărunte, dar îi sunt până azi atât de recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru noi. Iar când i-am cunoscut și părinții, m-am liniștit și mi-a fost și mai ușor. Ei s-au implicat cu toată dragostea și dedicarea în educația copiilor mei și m-au susținut mult.
De fapt, nu sunt genul de femeie care să-și laude soțul la fiecare pas. Mă consider, în mare parte, o femeie independentă, chiar o feministă. Dar perioada dintre 1997 și 2004 a fost, pur și simplu, un iad. Eram un robot – trăiam mecanic. Ziua o vedeam doar prin geamul vreunui restaurant sau al unei camere de hotel. Ieșeam din casă dimineața și mă întorceam acasă cu noaptea în cap.
Apariția lui Tobias și a familiei sale în viața noastră a fost ca un cutremur, o zguduire în sensul bun al cuvântului. A adus lumină într-o perioadă în care uitasem cum arată speranța.
El m-a făcut să simt cu e când ai familia aproape. De atunci sărbătorile mele au devenit altfel. Tobias mai are doi frați și toate acestea au schimbat viața mea la 180 de grade. În bine. În 2007 și 2008 i-am născut pe ceilalți doi copii — Iulian și Cătălina.
Iar când vine vorba de Moldova, soțul meu are un ritual care se repetă de fiecare dată. Când ajungem acasă, îngenunchează discret lângă pământ, ia în palmă o mână de țărână neagră, o miroase și o pipăie cu grijă, aproape cu reverență. Apoi spune, cu aceeași uimire de fiecare dată: „Asta e cea mai mare bogăție pe care o poate avea o țară.” E profund fascinat de pământul nostru – gras, roditor, viu.
Singurul lucru care-l miră (și uneori îl copleșește) e felul în care noi, moldovenii, mâncăm. Mai ales seara. El e obișnuit cu mese ușoare, iar când vede mesele noastre pline și îmbelșugate, mai ales la cină, zâmbește politicos, dar de cele mai multe ori rămâne la felia lui de pâine cu ceva. Simplu. Cum îi place lui.
La început făceam totul singură: curățenie, mic dejun, recepție
Eu am lucrat în Germania, în mare parte, doar în hoteluri. Așa că, atunci când am citit într-un ziar despre faptul că Parkidyll, un hotel cu 12 camere se dă spre chirie, mi s-a părut firesc să încerc. Am vândut tot ce reușisem să construiesc în Moldova și în doar cinci minute am investit toți banii în acest hotel. Am plătit cauțiunea pe trei luni, o sumă de 21.000 de euro, pentru că chiria era 7.000 de euro pe lună, fără utilități. Da, am avut frică, dar eram pregătită să muncesc la recepție, pentru că acolo era puterea mea — aveam experiență din tot ce făcusem până atunci.
La început făceam totul singură: curățenie, mic dejun, recepție. Primele două săptămâni au fost deosebit de grele. Mi-aduc aminte că a venit cineva să verifice câte televizoare avem în camere și, eu stresată de tot ce trăiam în acea perioadă, pur și simplu, l-am alungat. A fost greu să gestionez totul, mai ales că lucram cu banii mei și nu era loc de greșeli. Am avut mare noroc că soțul și familia lui m-au susținut.
A trebuit mereu să învăț câte ceva. Inclusiv lucruri banale la prima vedere. De exemplu, cum să torni berea la bar, astfel ca să nu curgă prea repede și nici să facă multă spumă. E și aici un șiretlic – se toarnă timp de șapte minute.
Au fost zile și zile. Și din cele când nu aveam clienți, dar mai multe au fost dintre cele când nu mai aveam camere libere și trebuia să trimit clienții mei la hotelul Pankow, a domnului Steiner, care era practic concurentul meu. Probabil de aceea, cam peste un an și jumătate când a vrut să-și vândă afacerea, m-a întrebat pe mine dacă sunt interesată s-o preiau. Eram gravidă cu Iulian când, în iulie 2006, am preluat hotelul lui – Hotelul Pankow. Pentru început am mers la bancă ca să aflu dacă pot primi credit. Mi s-a spus că da. Am luat credit și am luat hotelul. Azi, la ani distanță îmi dau seama ce risc a fost. Hotelul era, de fapt, un fel de hostel, cu băi comune în coridor.
Înainte de a lua al doilea hotel, eram deja foarte obosiți. Copiii — Andrian și Viorica — mă ajutau cât puteau, iar soțul era mereu prezent. Dar, oricât ne străduiam, era evident că nu mai puteam face față doar ca familie. Al doilea hotel era mult mai mare — avea 45 de camere. Nu mai era de ajuns să ne descurcăm între noi. Totuși, am continuat. Printre altele, toți copiii mei, în afară de mezina, au lucrat la hotelurile mele. Și la curățenie, și la recepție.
Imediat ce l-am luat, am văzut că situația era foarte proastă, așa că am început renovările. Îmi amintesc și acum ultima cameră pe care am vopsit-o împreună cu Tobias până la miezul nopții, iar cinci minute mai târziu a intrat clientul care a doua zi ne-a spus că nu s-a așteptat să se odihnească atât de bine la noi.
Luam credite doar pentru lucruri esențiale, de importanță majoră, și în fiecare an am pus bani deoparte special pentru renovări, câm câte opt – zece camere, în care am instalat baie proprie și toaletă. Astfel, pas cu pas, timp de patru ani, am modernizat tot hotelul, iar în cele din urmă, acestuia i-au fost atribuite trei stele. Toate aceste lucruri le-am realizat pe când eram încă chiriașă. Astăzi, hotelul este achitat integral și sunt proprietara lui.
În decembrie 2007 am luat încă un hotel – Friedrichshain pe care l-am cumpărat fiind însărcinată cu Cătălina. Acesta funcționa bine, cu o chirie de 20.000 de euro pe lună și se întreținea aproape singur. A fost hotelul care m-a ajutat să mă dezvolt financiar. L-am vândut în 2018, când m-am angajat la școală, deoarece distanța dintre cele două hoteluri era prea mare pentru a le administra bine. Și recunosc că mi-a fost greu să mă despart de el, dar în timpul pandemiei de coronavirus am știut că am făcut alegerea corectă — chiria ajunsese la 26.000 de euro, iar fără o activitate normală devenise o povară.
În primii doi-trei ani, tot ce se putea fi într-un hotel – antreprenoare, cameristă, femeie de serviciu, om de pază și contabil.
În Germania, nu e complicat să-ți deschizi o afacere, partea cu adevărat grea este să o păstrezi și să o faci sustenabilă. Eu mi-am deschis Gewerbe (activitate economică) cu o taxă simbolică de 19 euro, atât era atunci. Dar lecția cea mai importantă pe care am învățat-o a fost să fiu extrem de atentă la bani: să nu cheltuiesc tot ce câștig, să pun deoparte constant, să creez un fond de rezervă. Acesta devine vital, mai ales la început de an, când vin toate facturile mari și costurile fixe cresc simțitor. Trebuie să știi în fiecare clipă ce faci cu banii tăi. Chiar dacă ai un venit mic, dar reușești să strângi câteva mii de euro pe an, o parte din acești bani trebuie puși deoparte pentru taxe. Nu ai voie să-i atingi. Sunt bani pentru zilele neprevăzute, pentru investiții dar și pentru ca tu să poți dormi cât de cât liniștită noaptea.
Am trecut și prin momente grele, în care pur și simplu nu știam ce taxe trebuie plătite. Îmi amintesc de o somație uriașă — 15.000 de euro — pe care a trebuit să o achit urgent. Am fost nevoită să mă împrumut, pentru că altfel am fi plătit dublu.
Răsplata pentru munca ta începe să apară abia după mai bine de cinci ani de muncă neîntreruptă. În antreprenoriat, dacă în tot acest timp nu ai dat faliment, înseamnă că ai supraviețuit. Am învățat multe pe parcurs — am făcut greșeli, am investit bani care uneori nu au fost bine calculați și am trecut prin perioade stresante și foarte stresante. Dar când vrei cu adevărat, trebuie să fii pregătit să muncești nonstop: uneori 24, alteori 48 de ore fără pauză.
Aha da, nu poți reuși de una singură. Ai nevoie de oameni alături de tine, iar susținerea familiei e crucială. Eu am fost, în primii doi-trei ani, tot ce se putea fi într-un hotel – antreprenoare, cameristă, femeie de serviciu, om de pază și contabil. Apoi am început să angajez oameni, pentru că oricât de mică ar fi afacerea, ai nevoie de un moment de respiro, altfel clachezi.
Afacerea are riscuri mari. Oricât de bine știi meseria, greșelile costă. Când am preluat al doilea hotel, credeam că totul e clar, dar apoi am aflat că aveam datorii de la fostul proprietar. Și când am luat al treilea hotel, după un an câteva zile am descoperit că fusese construit la negru, fără acte. Și asta nu oriunde ci în centrul Berlinului!
Am fost nevoită să iau permisiuni speciale și să angajez un avocat (acum am înțeles de ce există atât de mulți avocați în Germania) pentru a obține autorizația personalizată pe numele meu, ca să pot folosi clădirea legal ca hotel. După ce am vândut, nimeni nu mai avea voie să facă hotel acolo. Acum sunt birouri exclusive.
Lecții financiare învățate pe pielea mea. Prima – nu cheltui bani aiurea.
Una dintre primele lecții financiare, poate cea mai dură, a fost asta: nu cheltui bani aiurea. Fii zgârcită, dacă trebuie, pentru că nimeni nu-ți dă și nimeni nu te înțelege. E afacerea ta, responsabilitatea ta. Am învățat și că trebuie să plătești taxele la timp, oricât de greu ar fi. Altfel, te înglozi în datorii, și statul nu are milă. Nu te certa cu departamentele de stat. Nu câștigi niciodată în lupta cu ele, doar îți complici viața.
Un alt principiu de la care nu mă abat: strânge bănuț cu bănuț, pentru că nu știi niciodată ce urmează. Când a venit pandemia, dacă nu aveam bani puși deoparte, mi-ar fi fost și mai greu decât a fost. Și a fost greu. Riscurile financiare există și acum. Diferența e că nu mă mai dor la fel de tare, pentru că am învățat să mă pregătesc.
Când apare o cheltuială neprevăzută, încerc să o plătesc în rate. Dacă nu se poate, văd dacă pot lua un credit. Dacă nici asta nu merge, trebuie să fiu pregătită să plătesc dobânzi (Zinsen), iar în cel mai rău caz, e bine să știi că falimentul rămâne o opțiune legală. Personal, nu am făcut faliment și sper din suflet să nu ajung acolo niciodată.
Dacă nu ai experiență financiară, pregătește-te pentru un maraton, nu un sprint. Primii trei ani… nu există concediu. Nu există vacanță. Nu există „timp liber”. Dacă nu ești dispus să faci sacrificii reale în perioada de început, mai bine nu te bagi. Dar dacă ești pregătit să înveți din mers, să muncești mult și să fii responsabil financiar până la ultimul cent, atunci vei crește. Încet, dar sigur.
O dată pe an plecăm împreună în excursii de două zile, în locuri precum Stralsund, Cracovia, Quedlinburg, Bremen, Viena — totul este achitat de firmă
Dacă sunt sau nu o șefă bună, cred că doar angajații mei ar putea spune. Ce pot spune eu, cu certitudine, e că am oameni care lucrează alături de mine de peste zece ani. Silvia, de exemplu — după fiecare dintre cele două concedii de îngrijire a copilului s-a întors la hotel. Victoria, după ce a învins o boală grea, s-a întors în octombrie, mai devreme decât era planificat, pentru că și-a dorit din toată inima să fie din nou parte din echipă. Apoi e Frank — aproape de la început cu mine, iar anul viitor va ieși la pensie.
În primul rând, am încercat mereu să fiu corectă. Am simțit pe pielea mea ce înseamnă să nu fii plătit la timp sau să fii tratat nedrept, așa că am ținut la un comportament echitabil față de toți. Nu am păstrat angajați care, în loc să contribuie, așteptau doar să treacă ziua de lucru — aceștia au fost eliberați în decurs de două luni. Însă cei care au rămas au format o echipă unită. O dată pe an plecăm împreună în excursii de două zile, în locuri precum Stralsund, Cracovia, Quedlinburg, Bremen, Viena — totul este achitat de firmă, iar aceste momente ne apropie și mai mult. Acordăm și prime anuale, iar de 8 Martie, femeile primesc flori și un mic premiu. Nici bărbații nu sunt uitați — primesc o atenție de „Herrentag”.
Am avut și oameni din alte colțuri ale lumii. Un angajat din Spania a stat aproape doi ani la noi, până s-a mutat din zonă. Altul din Suedia, unul din România, și chiar din Indonezia — care, an de an, îmi trimite felicitări de ziua mea, deși e departe. Da, au fost și oameni cu care nu m-am potrivit. Unii au plecat singuri, alții au fost nevoiți să plece. N-a fost totul roz. Au fost și supărări, și neînțelegeri. Dar aleg să îi țin minte pe cei care au lăsat în urmă momente frumoase. Pe cei care au pus suflet și-au lăsat o urmă bună în locul acesta.
Așa s-a născut Organizația Moldovenilor din Germania, iar eu am fost unul dintre membrii fondatori.
Pe Olga o știam așa, din vedere, de pe la începutul anilor 2000. Era prietenă cu o fostă colegă de-a mea de la Universitatea din Moldova, Constanța, care și ea ajunsese în Berlin. Dar eu aveam atât de mult de lucru în perioada aceea, încât abia dacă mai apucam să ne vedem. Doar ne știam, de departe.
În 2004 am cunoscut-o pe Angela. Lucra la Ambasadă. Îmi amintesc bine, pentru că atunci ambasador era domnul Corman și, la un moment dat, ne-a invitat pe mai mulți moldoveni stabiliți în Germania cu propunerea de a forma o organizație a noastră. Așa s-a născut Organizația Moldovenilor din Germania, iar eu am fost unul dintre membrii fondatori.
Activitatea, la început, nu era cine știe ce. Unii s-au retras, alții s-au pierdut pe drum… până am rămas eu, împreună cu două familii — Günther și Seifert — care mai trăgeam cât de cât de ideea asta. În 2006 am zis: „hai să încercăm din nou”. Am organizat o întrunire la Hotel Pankow și am chemat toți moldovenii pe care îi cunoșteam. Printre ei erau și Angela și Olga. De-atunci am început să ne vedem mai des — nu doar în cadru „oficial”, ci și așa, între prieteni. De fapt, cred că abia atunci ne-am cunoscut cu adevărat.
Cam tot pe atunci, în paralel, încercam să-mi echivalez studiile de la universitate. Voiam să fiu recunoscută aici și să pot lucra într-un domeniu apropiat de ce făcusem în Moldova. Am trimis toate actele, dar mi s-a spus că aș avea șanse mai mari dacă m-aș orienta spre sistemul educațional — era mare nevoie de profesori, mai ales la clasele mici și medii. Doar că, pentru asta, trebuia să treci prin tot procesul de recunoaștere și să dai o serie de examene. Nu era deloc simplu.
Prima care a reușit a fost Olga. Eu între timp dădusem două examene, unul la engleză, altul la franceză. Dar recunosc că am avut momente în care mă întrebam dacă mai are rost. Atâta stres, atâta birocrație, atâtea necunoscute… Nu era ușor. Dar încet-încet am început să mă obișnuiesc cu școala de aici, cu stilul lor — metode interactive, multă implicare, jocuri, comunicare. Și a început să-mi placă. Mi-a plăcut energia copiilor, mi-a plăcut să predau. Așa am prins curaj și am trecut și examenul de referendariat. Școala m-a acceptat, și am primit dreptul să predau engleză și franceză copiilor între clasa a VII-a și a X-a.
Ca profesoară, am voce și cer disciplină. Directoarea mereu glumește și spune că știe sigur în ce sală de clasă predau, și tot la mine la lecții elevii se ridică în picioare când încep ora și la fel o fac când se termină, lucru care nu se întâmplă în nicio altă clasă.
Cum arată în prezent o zi din viața mea? Nimic deosebit de restul. Mă trezesc la șase dimineața, iar o oră mai târziu plec de acasă. Sunt la școală până pe la două, patru după-amiaza. După aceea, am nevoie de o oră să ajung la hotel. În drum, clarific telefonic toate sarcinile din agendă pe ziua respectivă. Silvia, directoarea generală a hotelului, mă cunoaște bine și știe când să mă aștepte cu un cappuccino, ca să mă relaxez și să încep munca cu o stare mai bună. Cât sunt la școală, mă dedic trup și suflet activității didactice, iar după ce ies, prioritatea mea devine hotelul. Nu le amestec, altfel ar fi imposibil să le gestionez pe ambele.
Nu te arunca fără să știi în ce intri
Dacă ar fi să dau un sfat cuiva care vrea să înceapă o afacere în domeniul hotelier, aș spune simplu: nu te arunca fără să știi în ce intri. Măcar cinci ani de lucru într-un hotel, nu doar la recepție, ci și prin spate, acolo unde se muncește cu mâinile, cu nervii, cu inima.
Frica de eșec? Eu n-am prea avut timp de ea. Când nu știi prea multe, nu ai nici frici mari. Dar am plătit destui bani pentru greșelile mele – așa am învățat. Cel mai greu mi-a fost în primele luni ale pandemiei. Martie 2020 – și cinci luni în care nu știam dacă voi mai avea un hotel, o echipă, o direcție. Nopți nedormite. Gânduri apăsătoare. Dar am mers înainte. Nu am vrut să pierd oamenii mei.
Echilibrul între viața profesională și cea personală? L-am construit cu ajutor. Părinții mei, părinții soțului, și câțiva angajați loiali fără de care n-aș fi reușit. Silvia, mâna mea dreaptă, a fost acolo când aveam cel mai mult nevoie.
Cred că cheia succesului în afacerea hotelieră e simplă: poartă-te frumos cu angajații tăi. Ai nevoie de ei. Și, financiar, fii mereu pregătită – ai grijă să ai bani puși deoparte pentru cel puțin trei luni de cheltuieli. Asta mi-a salvat afacerea de mai multe ori.
Sigur, greșeli vei face. Dar din ele înveți cel mai bine. Eu am știut de la început un lucru clar: dacă iau o afacere, o iau fără parteneri. Așa știu că tot ce se întâmplă, bun sau rău, e responsabilitatea mea.
Viitorul? Nu visez la extinderi spectaculoase. Vreau să păstrez ce am. E destul. Ce prețuiesc cel mai mult în echipa mea sunt respectul și ajutorul reciproc. Cu ele am crescut. Cu ele vreau să rămân.
Sprijinul familiei a fost crucial. Fără el, nu eram aici. Iar când simt că mă copleșește totul, îmi găsesc liniștea în lucruri simple: înot, gătit pentru copiii mei, mai ales bucate moldovenești, munca în grădină. Îmi plac roșiile – cresc vreo 20 de soiuri. Și trandafirii. Am multe flori și le îngrijesc ca pe oameni, cu multă răbdare și cu multă grijă.
Poate că nu am rețete universale. Dar am o poveste. Una în care s-a muncit mult, s-a greșit, s-a învățat, s-a mers mai departe. Și poate, într-o zi, povestea mea va da curaj și altcuiva să înceapă.
