Profesoară de istorie, doctorandă, emigrantă, după care studentă doctorandă în Germania, angajată a ambasadei… președintă a Asociației de prietenie moldo-germană…, dar mai întâi de toate femeie, soție, mamă și OM cu literă mare… este feelingul ce nu mă lasă în urma discuției cu dna Angela Mutruc și până în clipa când scriu acest articol. Adevărul e că-i cunoșteam regaliile profesionale dintr-un alt interviu (unicul) publicat acum cinci ani și (iertată să-mi fie greșeala) credeam că urmează un interviu cu o Margaret Thatcher de-a noastră. A fost, de fapt, contrariul. După o discuție cu multe emoții, multe răni scoase la lumină, dar și multă recunoștință pentru ce-a trăit, ce-a obținut și n-a obținut și, într-un final, cine a devenit azi.
Urmează un long read, despre care au fost și mai sunt durerile diasporei de acum trei decenii? Ce-au trăit ei și n-am trăit noi? Și, viceversa. Cum arăta Germania acelor timpuri și dacă există o cale de întoarcere acasă, în Moldova pentru cei care s-au perindat decenii prin țări străine și au lăsat cea mai mare parte a vieții în urmă? Un articol cu multe emoții din partea unui om minunat de #alnostru
Moldova anilor 90, pe care mi-o amintesc acum era Moldova diversității. Pe de o parte era „podul de flori”, drumul deschis, în sfârșit, spre România la rude sau la studii… Era sentimentul libertății pe care nu-l pot descrie, pentru că el se trăiește de cei care au fost „atunci și acolo”. Pe de alta, era instabilitatea și deznădejdea. Eu eram profesoară de istorie pentru clasele a VIII – IX-a la liceul nr. 28 din Chișinău (sectorul Botanica), suplimentar făceam ore la liceul „Mihai Kogălniceanu”, iar soțul lucra la Institutul de Istorie a Academiei de Științe. Dacă e să mă rezum la câteva idei, anii 90 ne-au găsit (pe mine, pe soț și pe fiul nostru) într-o cameră de cămin plină de igrasie și sărăcie, dar pe care eram fericiți să o avem și căreia îi spuneam „acasă”. Erau anii când nu primeam salarii cu lunile, iar eu și soțul, între timp, începusem doctoratul la Iași și trăiam trei suflete din bursele pe care le primeam de la statul român. Viitorul era incert, sumbru și fără nici o perspectivă.
Ușa către Germania ni s-a deschis pe neașteptate. Și a fost șansa pe care n-am ratat-o, cu toate că plecarea ni s-a dat greu. Foarte greu. Soțul obținuse o bursă Deutscher Akademischer Austauschdienst (DAAD), viză și prin luna august a plecat. Înțelegerea noastră înainte de plecare, a fost ca de îndată ce ajunge la Berlin să înceapă demersurile legate de acte pentru a ne aduce și pe noi. Pe atunci nu erau telefoane mobile, respectiv, comunicarea noastră se făcea prin scrisori. Știam c-a ajuns cu bine, că i-au reușit demersurile pe partea de acte și că trebuia să aștept ziua în care să fiu chemată la ambasada Germaniei de la Chișinău. Doar că ziua aia nu mai venea. Am mers eu la ei. Țin minte data și luna, emoțiile și dezamăgirea ulterioară – 1 octombrie, în fața mea cam 100 de persoane, clipa când intru pe ușa ambasadei și stupoarea pe care o trăiesc când, câteva minute mai târziu, sunt dată afară cu replica „te sunăm noi”. N-am reușit să îi întreb – unde să mă sune la căminul, unde eram 50 de familii la un singur aparat, că ușa era închisă.
Patru săptămâni mai târziu mi-am încercat din nou norocul, după ce cu o seară înainte am reușit să vorbesc cu soțul la telefon, care nu înțelegea de ce eu sunt încă în Moldova?! La ambasadă, din nou aceeași replică – „vă anunțăm noi”. Disperarea mea ajunse la cote maxime pentru că eu, între timp, mă concediasem, retrasem actele copilului care tocmai începuse clasa întâi și… eram în aer. Un cumul de emoții – incertitudine, frică și deznădejde, pentru viitorul fiecăruia dintre noi.
Salvarea mea a fost un neamț (atașatul cultural al Ambasadei Germaniei în Moldova pe atunci, din păcate, nu-mi amintesc cum îi spunea) venit să asiste la examenele noilor bursieri DAAD și pe care l-am prins, la propriu într-un colț, disperată în încercarea de a-i explica în toate limbile pe care le cunoaștem, situația. Pentru că eram în isterică, m-a luat de mână și m-a întrebat într-o română perfectă cum îmi spune și ce problemă m-a adus la el. A doua zi am mers împreună la ambasadă, acolo unde s-au adeverit temerile mele – actele erau de aproape două luni venite, dar nimeni nu s-a sinchisit să se ocupe de ele. În aceeași zi ni s-a perfectat gratuit viza și pentru că avionul către Berlin era o dată în săptămână, în zi de joi, iar ziua aia era joi, am așteptat încă șapte zile până, în sfârșit, am luat avionul cu o singură direcție – Chișinău – Berlin.
Berlinul m-a cucerit de iremediabil. E ca dragostea aia la prima vedere. Unică și pentru toată viața. Imediat ce am ieșit din aeroport, am luat S-Bahnul și ne-a trebuit cam o oră să ajungem la noua noastră casă. Arhitectura, oamenii, curățenia – toate mi s-au părut ireale atunci și ora aia a fost decisivă – am înțeles că nu mă întorc. Indiferent ce urmează Germania e țara în care vreau să mă stabilesc. Și da, Berlinul de acum aproape 30 de ani nu mai este Berlinul de azi… Dau dreptate celor care spun asta. Eu am avut ocazia să trăiesc autenticitatea acelor vremuri.
Legile de atunci nu erau adaptate migranților. Nu m-am putut angaja, deși mi-aș fi dorit. Pentru asta trebuia să revin în Moldova și să schimb viza, lucru pe care l-am refuzat. Nu mi-ar rămas decât opțiunea să studiez, drept pe care statul german mi-l oferea în baza vizei cu care venisem. Între timp, soțul obținu prelungirea vizei de studiu și acest lucru ne-a permis să „prindem rădăcini acolo”.
Ce-am făcut eu imediat ce am integrat copilul în școală? După un curs intensiv de limbă germană m-am înmatriculat la Universitatea Humboldt din Berlin la doctorantură, specialitatea „Istoria Europei de Sud-Est” (Südosteuropageschichte). Norocul meu a fost să găsesc un profesor care stăpânea un pic de limbă rusă și acest fapt mi-a adus multe facilități.
Cariera mea profesională a fost mereu un montagne ruse. Am făcut multe job-uri la viața mea, dar cele pe care aș dori să le menționez sunt următoarele: două semestre în calitate de asistentă la catedra de Istorie a Europei de Sud-est a Universității Humboldt din Berlin, cu statut de doctorandă, angajată a ambasadei Republicii Moldova la Berlin în calitate de asistentă la secția consulară în perioada 2005 -2012. Apropo de asta, jobul în sine sună tare intrigant, însă doar cei care au „mâncat” din pâinea asta îi știu adevăratul gust. Tot în acea perioadă am lucrat în cadrul afacerii cu vinuri, deschise de către soțul meu – Valeriu Mutruc – „Wein Import und Handel GmbH”. În perioada anilor 2009-2014 am avut multe proiecte în cadrul organizației „Ost-Ausschuss der deutschen Wirtschaft”, unde am lucrat ca traducătoare. Apoi bifez în lista mea job-ul de asistentă de manager și consultant în cadrul organizației „Offene Tür Berlin” din 2008 până în prezent.
În paralel din 2009 și până azi lucrez la o școală gastronomică din Berlin, unde organizez diverse evenimente pentru copii. Din 2010 până acum sunt și Președinta Asociației de prietenie moldo-germană, care de fapt nu este un job, ci mai degrabă un hobby, pentru că această activitate este voluntariat pur.
Desigur în timpul studenției am făcut și alte joburi de care nu mă jenez – curățenie, chelneriță, asistentă medicală la maternitate și multe altele. Nu mi-a fost frică niciodată de lucru. Privesc uneori în trecutul meu și cred că unul din puținele regrete pe partea profesională, care-mi vine, acum este faptul că nu am dus la bun sfârșit doctoratul. Am tot prelungit perioada până când s-au născut nepoții și atunci am decis să închei definitiv această perioadă din viața mea. Cine știe, dacă-l făceam poate-mi croiam un alt drum…
Soțul meu, regretatul Valeriu Mutruc, niciodată nu s-a simțit împlinit profesional aici. Chiar dacă Germania era oficial casa lui. Mediul academic de acasă îl chema înapoi. Probabil de aia că nu găsise aceleași pârghii pentru a se putea afirma aici. A înființat firma care se ocupa cu comercializarea vinului și care, prin prisma activității, îi permitea des să plece acasă. Fiecare plecare era ca o gură de aer proaspăt pentru el și starea asta l-a ținut „în priza creației” până când un cancer galopant l-a luat dintre noi în fatidicul 2010 la doar 43 de ani. După „plecarea” lui am închis firma și am schimbat integral cursul vieții, atât personal cât și profesional.
Cel care s-a adaptat cel mai bine și pentru care s-a meritat acest efort este fiul nostru Dragoș. La ai lui 30 și un pic de ani a realizat mult mai multe decât ne-am fi imaginat. A fost mereu printre cei mai buni, iar mai târziu a cules roadele muncii. Poate de aia că deviza acelor vremuri în familia noastră era – „învață ca să fii de 100 de ori mai bun ca ei, dacă vrei să reușești în țara ” Și copilul asta a făcut. A terminat gimnaziul cu 1,7, a făcut facultatea de chimie, a susținut teza de doctor cu „magna cum laude”, și-a construit o casă, și-a făcut o familie și e tatăl minunat a doi copii. În pofida succesului lui, a rămas cu picioarele pe pământ și este foarte modest în toate dorințele pe care le are, fapt ce mă bucură foarte mult.
Noțiunea de diasporă cea pe care o știți voi azi, acum trei decenii era inexistentă, sau mai bine zis, confuză. Când am venit aici pe la mijlocul anilor 90, dintre moldoveni erau doar cei emigrați pe linie evreiască, moldoveni aflați în căsătorii mixte, iar cu bursă, ca și noi, mai erau doar câteva familii, dar și alea împrăștiate prin diferite colțuri ale Germaniei. Am simțit ce înseamnă să fii printre ai tăi, abia prin 2007, când soțul a acceptat propunerea de a deveni președintele Asociației de prietenie moldo-germană. Odată cu el, am devenit și eu membru, iar prin această decizie, am început să fiu tot mai des printre #ainoștri. Dar săștii că nu ne-a fost ușor. Abia pe la finele anilor 2000 am reușit să ne punem pe picioare, să ne integrăm, să ne facem prieteni de familie. Tot ceea ce voi obțineți azi în câteva secunde printr-un simplu search pe google sau apel, nouă ne lua săptămâni, luni sau chiar ani și cred că asta e ceva ce trebuie prețuit.
Dorul de casă se alina greu. În acele condiții, plecările în țară pe perioada verii pentru câteva săptămâni erau soluția. Acele săptămâni au stocat cele mai frumoase amintirea și pentru Dragoș – vacanțele la bunicii de la Soroca pe malul Nistrului împreună cu verișorii lui.
Asociația de prietenie moldo-germană este cea de-a doua mea casă. A fost creată în 2004 de un grup de moldoveni și germani și a avut la bază consolidarea, menținerea și îmbunătățirea relațiilor de prietenie dintre aceste două țări. De mai bine de 15 ani, asociația și-a trasat două direcții: prima – promovarea imaginii tinerelor talente atât din Republica Moldova cât și de pe loc, cea de-a doua – susținerea proiectelor sociale pentru copiii din familiile social vulnerabile și cu dizabilități din țară.
Organizăm evenimente cu ocazia diferitor sărbători și aducem copii talentați din țară (cântăreți, trupe de dans și teatru) pentru a concerta pe scenele din Germania, le facem cunoștință cu copiii de pe loc, le facilităm participarea la lecțiile lor, merg în excursii organizate de noi etc. De obicei, prioritate au copiii din sate, acolo unde posibilitățile sunt mai reduse.
Asociația are circa 50 de membri titulari, care achită cotizație de membru. Dar avem până la 100 de membri netitulari, care ne susțin în toate activitățile noastre. Un eveniment foarte important, pe care îl serbăm aproape în fiecare an este sărbătoarea Mărțișorului. Pe lângă sărbătorile naționale- tradiționale de iarnă, Mărțișorul și Limba Noastră, organizăm în fiecare an, cu suportul Ambasadei Republicii Moldova la Berlin, tradiționalul concert de binefacere „O inimă pentru copiii din Moldova”, care anul acesta a ajuns la cea de-a zecea ediție. Banii adunați în cadrul acestor evenimente și donațiile merg în scopuri caritabile și pentru copii bolnavi, cu dizabilități și cei din familiile social-vulnerabile din Moldova.
Astfel de proiecte, am organizat și în Republica Moldova în perioada anilor 2007 – 2015 cu Școala Auxiliară pentru Copiii cu Dizabilități din Visoca, Soroca. Un alt proiect 2015 – 2016 l-am avut cu secția de pediatrie oncologică a Spitalului Oncologic Republican din or. Chișinău. În cadrul ambelor proiecte am lucrat împreună cu Teatrul Licurici, care a prezentat spectacole copiilor cu ocazia sărbătorilor de Crăciun.
În ultimii ani lucrăm foare strâns cu autoritățile din Egoreni, Soroca – pentru a ajuta grădinița de copii din sat, iar în Costești, Râșcani avem proiecte de susținere a copiilor bolnavi. Acum un an am procurat din donațiile primite un scaun electric cu rotile pentru un băiețel de 13 ani, bolnav de osteogeneză imperfectă (boala oaselor de sticlă), pentru a-i ușura plecarea la școală.
Avem și câteva campanii, cum ar fi de exemplu campania care va debuta curând: „Un ghiozdan pentru noul an”. Ideea este de a le oferi copiilor din familii social vulnerabile posibilitatea de a merge la școală cu un ghiozdan nou și cu toate rechizitele școlare necesare. Pentru unii copii chiar și procurarea hainelor și a încălțămintei este necesară. Mai multe despre activitatea asociației pot fi găsite pe site-ul http://www.ges-moldau.de/
Cine dorește să doneze o pot face la contul
IBAN: DE 22 100 700 24 0675 0012 00 BIC: DEUTDEDBBER
Planurile pentru viitor în cadrul asociației rămân în continuare obiectivele, pe care până acum le-am promovat. Pe plan personal vreau mai mult timp să-l dedic familiei, în special nepoților, să călătoresc, să cresc… Sunt o sumedenie de țări și locuri pe care aș vrea să le vizitez. M-au fascinat tot timpul țările din Asia – India, Vietnam, Butan, Singapur… Momentan am ajuns să trăiesc după principiul „Oprește-te! Nu te grăbi și bucură-te…”
Închei acest articol cu un mesaj de felicitare și recunoștință! Pentru putere! Pentru inspirație! Și pentru lecțiile de viață pe care ni le-a oferit! Succes în toate proiectele ce urmează!
