Acum câteva luni căutam un planner pentru un eveniment planificat la München și, din scroll în scroll, mi-a apărut profilul Ecaterinei Tincuța, care se poziționa ca organizatoare de evenimente la nivel internațional. Poza de prezentare confirma asta. Ecaterina tocmai lua avionul spre Florida pentru a modera un eveniment de business.
Am luat legătura cu ea și, ca de obicei, intuiția nu m-a înșelat. Ecaterina e planificator de evenimente, și tot ea proprietara cafenelei „Bonjour Paris” deschisă în pandemie, la câțiva kilometri de baza militară NATO din România. Wow! A fost prima mea reacție. Dar papucii Ecaterinei sunt greu de purtat. Pe lângă romantism, e și multă multă responsabilitate, profesionalism, verticalitate și sacrificii personale. Dacă sunteți în căutarea unei povești inspirante despre curaj, perseverență și creativitate, ați ajuns în locul potrivit.
La 14 ani am plecat fără știrea părinților la Soroca, ca să depun actele la colegiu
M-am născut în Vinița, lângă Odesa, dar m-am mutat împreună cu familia în Olișcani, raionul Șoldănești, pe când aveam șase ani. Țin minte că pe la vreo 14 ani a început să mi se contureze visul — să fiu omul care aduce bucurie altora, să cânt și să fac oamenii fericiți. Din dorința de a-l urma, tot la 14 ani, după absolvirea gimnaziului, am plecat fără știrea părinților la Soroca la Colegiul de Artă „Elena Sîrbu”, cum se numea el atunci.
De ce fără știrea lor? Pentru că terminasem clasa a IX-a și nu aveam posibilitatea să fac studii superioare din motive financiare. Ba mai mult chiar, tata își dorea să mă mărit, pe când eu mi-aș fi dorit să aud „mergi, draga tatei și fă carte, urmează-ți drumul și fii fericită.”
O salutam în fiecare zi pe mama de la televizor.
Soroca mi s-a înfățișat un oraș mare, or, ochii mei de copil au văzut acolo, pentru prima dată, atât de mulți oameni. Din păcate, nu am fost admisă. Eram minoră, nu aveam actele necesare pentru înscriere, dar mai ales venisem fără părinții. Revenită acasă, am insistat pe lângă mama să mă susțină. Aveam o medie foarte bună și asta mi-a dat curaj. Până la urmă a acceptat. Am susținut examenul și am intrat la buget.
În doilea an de colegiu, pe când aveam vreo 15 ani, am început să lucrez la televiziunea locală din Soroca, care transmitea în tot raionul. Trei ore în direct. Zilnic moderam emisiuni de genul „O melodie pentru tine”, diferite concursuri și, în fiecare zi, o salutam pe mama de la televizor. Știam că se uită. Periodic mai moderam și evenimente publice și private.
Am renunțat și am plecat la Paris
După ce am absolvit colegiul, am dat la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Universității de Stat din Moldova. Dar n-a durat mult studenția. Aveam dorințe mai mari și simțeam că ritmul meu era altul, așa c-am abandonat facultatea în anul doi și am ales să plec la Paris. Acolo mă aștepta fostul meu prieten. Imediat ce am ajuns, am găsit comunități, unde cântam sau moderam evenimente, care la început aveau public mic, în jur de 30–50 de persoane.
Îmi amintesc la o zi de naștere că m-am apropiat de DJ și l-am întrebat dacă pot să cânt și eu? „Desigur”, i-a fost răspunsul. Prestația mea pe scenă a plăcut, respectiv, de-acolo au venit alte solicitări. Așa ușor-ușor am devenit vizibilă. În Paris erau mulți artiști, dar puțini prezentatori și moderatori, respectiv agenda mea a început să fie tot mai plină de joi până luni, aproape săptămânal.
Pe lângă evenimentele pentru comunitatea moldovenească, îmi doream să mă integrez și în alte comunități din Franța. M-am înscris la cursuri ca să învăț limba franceză, iar în paralel, m-am angajat într-un local din Paris ca s-o exersez mai bine. Treptat, am început să organizez evenimente mixte, cu moldoveni, arabi și alte etnii. După cinci ani, eram cunoscută nu doar ca prezentatoare, ci și organizatoare de evenimente.
Am plecat în Moldova până lucrurile se calmează, cu ideea să revin în toamnă.
Tot în acea perioadă m-am angajat la postul de radio „Diaspora”, ca și prezentatoare. Dar a venit pandemia și capitolul vieții mele care se numea „Franța” început în 2012 s-a încheiat. Am decis să mă retrag în țară, pentru că evenimentele nu mai erau permise, iar postul de radio s-a închis. Am plecat în Moldova până lucrurile se calmează, cu ideea să revin în toamnă. Credeam că pandemia va dura câteva luni, dar toamna tot acasă m-a găsit.
Nici acasă nu puteam sta fără treabă. Și tot analizând situații și amintindu-mi de oameni cu care am interacționat, în special de cei care i-am cunoscut la radio, mi-am amintit de Daniela pe care o știam ca și persoană de contact pentru proiecte pe fonduri europene. Am sunat-o și i-am cerut ajutorul. Și ea nu m-a refuzat.
Un proiect gastronomic lângă baza militară NATO
Am scris un proiect orientat spre HORECA și astfel am obținut codurile Clasificarea Activităților din Economia Națională (CAEN) necesare pentru fondurile europene. Apoi am plecat în România, pentru a încasa banii. Fiind moderatoare de aproape zece ani și având experiență în organizarea de evenimente, am ales această direcție pentru că mi-a plăcut dintotdeauna să interacționez cu oamenii.
Respectiv, câteva luni mai târziu, am identificat o locație la câțiva kilometri de baza militară NATO în satul Mihail Kogălniceanu din județul Constanța, în care am decis să deschid o patiserie. M-am orientat spre această zonă, pentru că știam că voi avea acces la o clientelă internațională — americani, belgieni, germani și alte naționalități.
Când m-am gândit s-o deschid, doream ceva la un buget rezonabil și după multe căutări, am găsit un spațiu potrivit. Era vorba de un restaurant vechi, în care mai rămăseseră doar câteva cratițe ruginite. Atât. M-au oripilat de condițiile pe care le-am găsit, dar vorba ceea, ochii sperie, mâinile bucură, așa că m-am apucat de curățenie. Am făcut și investiții din proprii banii, respectiv, pas cu pas am reușit, astfel că deschiderea cafenelei pe care am numit-o „Bonjour Paris” să fie posibilă în toamna lui 2021. Parisul îmi lipsea și aceasta era modalitatea mea de a păstra o legătură cu orașul și cu viața mea de acolo. Până și meniul l-am ales unul francez – baguette, pain chocolat, croissant, precum și diverse dulciuri pe care le schimbam periodic, ca să pot ține aproape publicul român, francez și american.
Cel mai greu a fost la început. Au fost zile în care, la ora două după-amiază, nu mai aveam croissante pe care le pregăteam tot eu cot la cot cu câțiva angajați. Aceștia lucrau cu mine de la șase dimineața până la două după-amiază. Iar după masă rămâneam singură și nu făceam față, până când am luat decizia să concediez tot personalul.
Am mers la București pentru instruire și am făcut cursuri pentru angajați, dar nu înainte s-o iau cu mine pe Ana-Maria, o fată harnică care lucra la magazinul de unde luam fructe și legume și care ridica pe atunci un salariu foarte mic. Am întrebat-o dacă vrea să lucreze la mine. A acceptat deși mi-a recunoscut că nu știa să facă mare treabă într-o patiserie. Am mers împreună la cursuri și i-am dat voie să greșească, și astfel să crească profesional.
Testul suprem al afacerii – 500 de soldați peste noapte, sau despre cum războiul din Ucraina mi-a schimbat cursul businessului.
Peste câteva luni a început războiul în Ucraina și aventura mea antreprenorială a luat amploare. Peste noapte au venit peste 500 de soldați francezi, iar eu am luat în gestiune totul — de la mic dejun la cină, inclusiv mese oficiale pentru diferite delegații. Pentru asta, a trebuit să închiriez și un restaurant tot lângă baza NATO. Am dat până și interviuri la posturile TV franceze. A fost o experiență frumoasă pentru că am putut vorbi franceză și am cunoscut oameni fascinanți cu care am avut o mare plăcere să lucrez.
Dar când situația s-a mai domolit și românii au luat locul străinilor, atmosfera nu mai era aceeași. Comenzile de 500 de croissante pe zi nu mai erau actuale. Pe de altă parte, războiul din Ucraina m-a învățat că lucrurile se pot schimba radical peste noapte, iar tu, ca și antreprenor trebuie să fii mereu flexibil, să urmărești situația și să te adaptezi chiar de a doua zi.
Cât risc personal mi-am asumat cu această afacere? Mult, dar asumat. Știam că afacerea va merge pentru că nu exista nimeni în zonă care să ofere ceea ce ofeream eu. De aceea, deși am folosit atât bugetul propriu, cât și fondurile europene, n-am intrat în datorii. Totuși nu neg c-au existat momente în care am fost aproape să închid. Nu aveam personalul pe care mi-l doream, lucram de luni până luni și eram mereu epuizată. Într-o localitate mică, e greu să găsești oameni pregătiți și disponibili, iar să le duci pe toate de una singură e imposibil.
De la baza NATO în Bologna. Din nou de la zero, din proprie alegere
Patiseria mergea bine așa c-am lăsat-o pe mâini bune și am plecat din România. Următoarea destinație a fost Italia. O vizitasem anterior cu ocazia diferitor evenimente și, la un moment dat, am simțit că e timpul să schimb locul și că următoarea destinație e anume această țară. Am plecat conștientă de faptul c-o iau din nou de la zero, cu o valiză de doar zece kg și o dorință enormă să învăț italiană. Prietenul meu de atunci m-a ajutat să mă stabilesc, iar orașul pe care l-am ales a fost Bologna.
Cu ce-am început? Cu anunțuri pe Facebook și în grupurile de moldoveni din Italia, despre cine sunt și ce pot face. Prima oportunitate a apărut după o săptămână. Am găsit un loc în centrul orașului, într-o cantină mare, cu vinuri renumite. Eu, care aveam cursuri de somelier, am fost acceptată. Am început cu preparatul cafelelor, apoi am trecut la servirea în sală și la vinuri.
În Italia m-am reținut nu foarte mult, pentru că fostul meu partener dorea să dezvolte o afacere în logistică, așa că l-am urmat în Germania, dar peste jumătate de an am revenit.
Prima nuntă la care am plâns
Întoarcerea în Italia a fost o reîntoarcere la mine. Toate experiențele de până atunci începuseră să se lege ca piesele unui puzzle. Am înțeles că indiferent unde m-aș fi aflat, tot spre oameni mă întorceam, spre emoțiile lor, spre momentele lor importante, spre bucuria de a crea experiențe care rămân în memorie. Așa că am revenit la ceea ce-mi plăcea să fac dintotdeauna – să planific și să moderez evenimente și nu doar în Italia.
Prima nuntă care m-a făcut să plâng a fost la Edineț. Mirele mai fusese căsătorit, dar îți pierduse soția din cauza cancerului. El a rămas cu o fetiță de vreo șase ani. La nuntă, mama mirelui sau a miresei (nu mai țin minte exact) a spus că n-ar fi potrivit ca fetița să fie prezentă. Doar că fetița a venit însoțită de bunica maternă și a recitat în fața oaspeților o poezie foarte frumoasă. În acel moment, absolut toți au muțit, iar mireasa a luat microfonul și a spus că de acum încolo ea este și fiica ei. Doamne, a fost un moment cu o încărcătură emoțională extrem de mare. Nu știu dacă cineva a rămas indiferent.
Mireasa a verificat dacă până și hârtia igienică să fie în ton cu decorul.
Cea mai grea nuntă pe care am organizat-o a fost în Como, Italia, în septembrie trecut pentru o bloggeriță care lucra pentru branduri internaționale de lux. Nu pot da nume sau arăta poze, pentru că invitații sunt persoane publice din România și Europa. A fost dificil căci cerințele au fost foarte mari, iar responsabilitatea — uriașă. Era un eveniment de un nivel extrem de înalt, iar eu trebuia să mă asigur că totul iese perfect. Era septembrie, abia începusem să lucrez pe acest tip de evenimente în Italia, și trebuia să coordonez o echipă de 14 persoane, toate vorbind limbi diferite. Sigur c-am întâmpinat probleme cu personalul. Spre exemplu, o rusoaică mi-a spus că vorbește excelent engleza, lucru care nu era adevărat și pe care l-am aflat practic în ziua nunții, așa c-a trebuit să găsesc de urgență pe altcineva cu experiență și competențe reale. Mireasa a fost atât de atentă la detalii și voia ca totul să fie impecabil, încât a verificat dacă se potrivește cromatic până și hârtia igienică de la toaletă.
Am lucrat cu cea mai mare agenție de evenimente din zonă și totul trebuia să fie organizat la standard internațional. Ca să înțelegi grandoarea – doar cele patru fete dansatoare au costat aproximativ 20.000 de euro, fără să mai menționez de prețul hotelului și restul de servicii.
Diferențe dintre #ainostri #ailor
Care sunt cele mai mari diferențe între o nuntă moldovenească, una franceză și una italiană? La moldoveni, așteptările sunt mereu aceleași: masa trebuie să fie plină, muzica tare, marșul de două ori și momentele de întâmpinare să fie incluse în program. La italieni și francezi, atmosfera este mai relaxată: oamenii ca și cum vin la un aperitiv să se bucure de moment. Eu rezonez cu orice fel de organizare.
În spatele unui eveniment perfect nu se vede timpul, energia și conceptele. În aparență totul pare simplu, dar în spate sunt zeci de oameni care se ocupă de fiecare detaliu — locație, decor, echipă. Chiar în aceste clipe gestionez organizarea a trei nunți și cred că fiecare în parte îmi va lua cam o lună și jumătate pentru a pune toate detaliile la punct.
Am avut și furnizori care m-au lăsat baltă. Chiar recent, am luat în pregătire o nuntă în Franța, evident am contractat echipa cu care urma să lucrez, ca să mă sune de curând echipa de artiști și să-mi spună că au un alt eveniment în aceeași zi și că reziliază contractul cu mine.
Am nunți cu buget de 30.000 de euro, dar și de 500.000 de euro
Iar când investești atâta timp și coordonezi atâtea elemente, începi să înțelegi cu adevărat ce înseamnă valoarea unui eveniment. Pentru mine, această valoare se traduce printr-un cuvânt pe care mulți îl asociază doar cu opulența: lux. Ce înseamnă pentru mine „lux” într-un eveniment? Încep cu ideea mirilor, cum o văd ei și cum vor să fie organizat totul. Luxul nu e doar despre bugete, ci e despre detalii mici, indiferent de sumă. Am nunți cu buget de 30.000 de euro, dar și de 500.000 de euro, iar pentru mine luxul se vede în modul în care totul funcționează armonios, de la muzică la atmosferă, și în emoțiile mirilor și invitaților.
Apropo, nu sunt doar planificator de evenimente private, ci și de business și coordonez proiecte de lux, și am experiență în organizarea evenimentelor internaționale, inclusiv cu artiști precum Laura Pausini și Andrea Bocelli. Cel mai important este ca fiecare eveniment să fie armonios, iar luxul, cum am zis mai devreme, nu se măsoară doar în buget, ci în atenția la detalii, în emoția celor prezenți, indiferent de suma investită. Lucrez cu echipe multinaționale, iar în Italia am tot mai multe proiecte de amploare. Spre exemplu cum este evenimentul din Sardinia din mai, despre care nu pot oferi prea multe detalii, fiind unul privat.
Gestionez nu doar bugete, ci și conflicte între miri sau familii în ziua nunții
Sau și mai și… situații când a trebuit să gestionez emoțiile mireselor cu atacuri de panică sau conflictele dintre miri și familii chiar în ziua nunții. Cum? În funcție de situație. Dar am învățat să găsesc soluții și acolo unde ele par să nu existe. Uneori, dau mireasa deoparte ca să nu înceapă a plânge pentru că își strică machiajul sau coafura și mă implic eu. Alteori intervin mai devreme, ca să previn tensiunile, astfel că mirii află de vreo situație de conflict abia la abia la sfârșitul evenimentului. În general încerc să nu las mirii să fie prinși în conflicte.
Au existat și momente când am simțit că nu mai pot… e prea multă presiune… Dar momentele frumoase mă motivează mereu. Mai ales când mireasa este adusă la braț de tată spre altar sau spre cununia civilă. E un moment atât de magic.
Cea mai străină m-am simțit când am plecat la 18 ani în Franța
Cea mai străină m-am simțit când am plecat la 18 ani în Franța, dar experiența și viața de acolo și-au lăsat amprenta. Cea mai puternică mă simt acum, la 33 de ani. Astăzi, „acasă” pentru mine este Italia. Dorul mă leagă doar de sora mea din SUA, pe care o văd rar, și de mama mea, care vine la mine cu fiecare ocazie.
Cel mai important lucru este experiența internațională și capacitatea de a rezona cu oamenii. Dacă nu simt conexiunea cu ei, nu pot lucra eficient, iar evenimentele nu ies așa cum mi-aș dori. La început îmi era greu și aveam rușine să spun ce gândesc, dar acum pot să fac asta fără rețineri.
Am sacrificat viața personală
În cariera mea am făcut multe sacrificii, în special în viața personală. Ritmul meu de muncă a însemnat pierderea unor relații și momente personale, dar nu regret drumul ales. Am știut întotdeauna că tot ce se întâmplă face parte din proces. Am învățat că în acest domeniu e nevoie de oameni care înțeleg ceea ce faci; fără ei apar tensiuni sau gelozii, chiar și temporare. Da, au existat multe momente de singurătate și tristețe.
Viața mea profesională și personală este un echilibru între libertatea de a face ce îmi place și dorința de normalitate. Mi-am dorit o viață „normală”, dar în felul meu egoist, pentru că îmi doresc să continui să cresc profesional. Cel mai important este să fiu un exemplu de femeie împlinită, nu doar pentru mirii mei, ci și pentru cuplurile tinere. Tind spre asta și cred că acest lucru se va întâmpla.
E greu să fii și bună și fermă. Trebuie să alegi
În ceea ce privește experiențele profesionale, am învățat că e greu să fii și bună, și fermă. Trebuie să găsești echilibrul între calm, experiență și fermitate, altfel eficiența scade. Gestionarea situațiilor dificile cu angajații, claritatea în comunicare și capacitatea de a discuta deschis au devenit abilități esențiale. Pentru mine, un om de încredere este neprețuit: cineva pe care te poți baza necondiționat și care te sprijină cu adevărat.
Când nu organizez nimic, sunt plină de idei și mereu cu gândul la următorul proiect. Îmi recunosc vulnerabilitatea: lipsa răbdării și dorința de a vedea totul perfect imediat. Dar experiența m-a învățat să gestionez majoritatea situațiilor și să acționez cu claritate.
În cinci – zece ani mă văd realizată pe plan profesional și personal: îmi doresc familie, copii iar firma „Ecaterina Events” de evenimente de lux să fie recunoscută pentru evenimente private și de business, colaborări cu artiști și proiecte mari. În cateva zile urmează să iau din nou avionul spre Florida pentru a modera un eveniment de business, iar de curând am început o colaborare frumoasă cu un moldovean de-al nostru Arte Popușoi, ca să pot să aduc în continuare emoție și profesionalism la cel mai înalt nivel. Știu că totul este posibil și sunt capabilă să reușesc.
Dacă dorești să iei legătura cu Ecaterina Tincuța pentru a stabili detaliile unui eveniment, îi poți scrie pe facebook pe instagram, pe mail – ecaterinaevents@gmail.com sau o poți suna la numărul de telefon -+39 331 290 8312.
Ți-a plăcut ce ai citit? Dacă da, atunci mă poți susține prin paypal daniela_b17@yahoo.com ca să continui și cu alte articole interesante.
