De când scriu despre #ainostri de pretutindeni, am trecut pragul (atât fizic, cât și virtual) a trei restaurante moldovenești. Primul a fost „Țărăncuța”, deschis de Ludmila Porciuleanu, în Dreieich, în apropiere de Frankfurt (Germania), cel de-al doilea este „Moldova” al Danielei Milenti din Phuket (Thailanda), precum și al fraților Buza – Buza Wine Restaurant, din Haga (Olanda), localuri în care s-a pus suflet și mult dor de casă.
De aceea, atunci când am cunoscut-o pe Diana Kurata și am aflat că ea este proprietara „Norocului” un alt restaurant cu specific moldovenesc în Tokyo-ului, prima mea dorință a fost să „intru” într-o nouă poveste. Am admirat pozele și dincolo de meniu și decor, ceea ce mi-am dorit să aflu a fost răspuns la întrebarea ce-a împins-o pe Diana să deschidă un restaurant cu specific moldovenesc într-o țară în care lumea habar n-are ce-i aia zeamă, plăcintele sau sarmalele? Cât curaj trebuie să ai ca să transformi nostalgia în business? Și iată c-am aflat.
De la Chișinău la Tokyo
M-am născut la Chișinău, iar de Telecentru mă leagă o bună parte din copilăria și adolescența mea. De acolo, de pe strada Academiei am pornit în lumea mare. Inițial la Colegiul de Croitorie, specializarea Modelier, după care la primul job de la uzina Steaua Roșie.
Dar, în paralel, continuam să fac dansuri latino, o pasiune de-a mea mai veche. Îmi plăcea foarte mult acest stil, în special bachata și cha-cha. L-am descoperit în copilărie, după o tentativă nereușită de a învăța dansuri populare.
Lucrând la uzină, mi-am dat repede seama că viața și munca asta nu e pentru mine. Nu eram, și nu sunt nici până azi omul care să lucreze de la oră la oră și să aștepte salariul la sfârșit de lună. Știam că pot și vreau altceva de la viață. Și pentru că la începutul anilor 2000 începuse „curentul” cu pașapoarte românești, iar oportunitățile în afară deveneau tot mai accesibile, m-am pus pe căutat.
Am găsit o firmă care angaja fete pentru spectacole de dans profesionist și așa am încheiat primul meu contract pentru trei luni. Destinația? Tokyo, Japonia. Contractul a fost semnat după ce am trecut printr-un concurs de dans destul de riguros unde 32 de fete luptau pentru un singur loc. Am mers încolo sigură că nu voi reuși, dar am fost selectată.
Doar că în Japonia n-am dansat pe scenă (bine, o singură dată), ci am lucrat ca și chelneriță într-un disco bar, fără să știu japoneza, sau măcar engleză. După expirarea contractului, am revenit în țară cu un dor nebun de Moldova și cu ferma convingere că Japonia nu e țara mea.
Ce nu mi-a plăcut? Multe. În primul rând, nimerind în sezonul de vară care e foarte ploios, am „respirat” atâta umiditate încât aveam senzația că totul miroase e mare (sau mai exact a baltă) atât afară cât și în încăperi. Nu mi-a plăcut nici mâncarea. Totul avea iz de pește. N-am rezonat nici cu sushi sau sashimi, care erau ceva complet nou pentru mine. Plus că nu deosebeam oamenii. Pentru mine toți aveau o față. Așa c-am revenit acasă cu ideea să mă reorientez spre Europa.
Dar revenind la Chișinău, până una alta, m-am angajat într-un supermarket lângă Circ. După un an și jumătate de lucru ca și casieriță, dar tot cu gândul tot la plecare, am conștientizat că, de fapt, în Japonia nu era chiar așa de rău, ci dimpotrivă, și că motivul real al revenirii a fost dorul de familie și de tot ce-mi era familiar.
Între timp, prietena mea tocmai revenise din Tokyo, m-a întrebat: „Diana, poate mai încerci o dată?” Hmm, de ce nu. Zis și făcut. Am semnat un nou contract cu aceeași firmă, doar că pentru șase luni și am plecat din nou la spălat de vase.
Șase luni mai târziu, eram deja măritată.
A doua venirea a mea, a fost diferită de prima pentru că l-am cunoscut pe soțul meu Masaaki, care era prieten cu fostul meu șef. Or, acesta din urmă i-a povestit despre mine, și Masaaki a venit, din curiozitate, să vadă „cine-i fata cu ochi mășcați”. Așa-și amintea el mai târziu râzând despre perioada începuturilor noastre. N-a avut curajul să mă invite din prima în oraș, iar când totuși s-a adunat, a trebuit să treacă peste scepticismul meu. Mai întâi i-am dat greșit numărul de telefon, inversând cu locul ultimele două cifre. M-a găsit într-un final. Apoi am refuzat să ies în oraș motivând că mă simt rău. Au urmat și alte mici „răutăți” din partea mea, înainte să „mă dau bătută”, ca ulterior, relația noastră să evolueze destul de repede.
Am revenit în Moldova peste șase luni, așa cum era stipulat în contract, dar deja măritată. Plecarea în Moldova a fost legată de perfectarea actelor, în special a vizei. Și aici n-am putut scăpa peste provocări. Perfectarea actelor, trimiterea lor la ambasadă, care atunci era la Kiev, ar fi trebuit să dureze cam trei luni. Trecuse mai mult de trei și eu nu le primisem încă. I-am cerut lui Masaaki să le mai trimită o dată, de data asta prin scrisoare recomandată. A depus din nou actele direct la ambasadă, ca să fie sigur. Eu am mai așteptat trei luni, după care am mers la Kiev pentru a le ridica.
Ce-au zis ai mei despre decizia de a mă muta în Japonia? Au spus că au încredere în mine și în deciziile mele. Mama nu a fost niciodată genul de părinte care să-și impună propria părere. Nici din partea mamei lui, cu care el locuia împreună în acea perioadă, n-am simțit vreo piedică sau denigrare. Dimpotrivă, m-a primit foarte bine, chiar dacă eram pentru ea o străină, cu care nu putea lega nici măcar două cuvinte.
Samuraiul care a învățat s-aducă flori
Știu că ești curioasă să afli cum comunicam, de vreme ce eu nu știam nici japoneză și nici engleză. Ei bine, Masaaki a cumpărat de la librărie un dicționar român-japonez și, de facto, așa a început comunicarea între noi. Și nu, nu doar eu am învățat japoneză, ci și el s-a ambiționat să cunoască un pic de română.
Și acum un pic despre ei, despre bărbații japonezi. Comparativ cu ai noștri, care poate nu sunt mereu amabili, dar mai afectuoși și mai plini de viață, ei sunt foarte distanți și echilibrați emoțional. Niște samurai învățați să-și exprime dragostea prin fapte și nu prin vorbe sau cadouri.
Dar eu i-am cerut lui Masaaki să-mi aducă flori, cel puțin, de ziua mea și de 8 martie. În Japonia, florile nu sunt ca un semn de exprimare a iubirii. Ele se duc, în special, la morți, sau celor care deschid afaceri și le sunt trimise ca gest de respect. Soțul, a bifat în calendar să-mi dăruiască flori, inclusiv, de ziua nunții noastre și o face exemplar an de an.
O să sar un pic peste ani, ca să povestesc despre reacția lui când a venit prima dată la Chișinău și a văzut florăriile noastre, în special cele de pe strada Bănulescu-Bodoni. L-au lăsat cu gura căscată. Atunci, el samuraiul a înțeles ce-nseamnă dor… dor de Moldova, dor de casă, dor de neamuri. A văzut cât de comunicabili și săritori la nevoie suntem ca popor. Și-a luat cu el ramen și sushi, dar n-a apucat să le mănânce, pentru că în Moldova, a trebuit să treacă pe la toate rudele noastre, curioase să-l cunoască și care evident că-l așteptau cu mase-ntinse. I-a plăcut inclusiv atmosfera de la țară, pe care a numit-o „safari de Moldova”.
Și da, s-a simțit în siguranță din prima. A pornit pe jos de pe Academiei până la McDonalds-ul din centrul Chișinăului, iar înapoi a venit cu transportul public. Habar n-am cum s-a descurcat, dar lui i-a plăcut mega.
Japoneza fără profesor nativ și primele conversații după patru luni
Dar hai să revin la perioada când m-am întors în Japonia, deja cu actele în ordine. Soțul locuia în Katsushika-ku, în Tokyo, tot un fel de Telecentru. Avea o firmă de instalare a sistemelor de aer condiționat și iluminat, respectiv pleca dimineața devreme și revenea târziu, după apusul soarelui. Eu, care rămâneam singură acasă toată ziua, la un moment dat m-am ambiționat să ies mai des pe afară, ca să studiez împrejurimile.
Așa am început să fiu atentă la tot, de la străzile perfect desenate, ordonate, unde la început mă încurcam și nu înțelegeam nimic, până la magazinele mici de cartier, unde mă uimea felul în care erau întâmpinați cumpărătorii. De fiecare dată când intram, angajații mă salutau în glas cu „Irasshaimase!”, adică ceva de genul „Bine ați venit!” sau „Vă rog, poftiți!”, iar la plecare îmi urau „Arigato gozaimasu!”, un fel de ă „Vă mulțumim frumos c-ați intrat!” Până azi ador acest obicei al lor.
Mama lui locuia cu noi în aceeași casă, dar avea o intrare separată, așa că Masaaki a rugat-o să mă însoțească. În Japonia, drumurile seamănă foarte mult între ele și te poți rătăci ușor. E suficient să pierzi o singură străduță și te învârți mult până revii unde trebuie. Ușor-ușor am început să mă descurc – aici este poșta, aici spitalul, dincolo magazinul.
Însărcinată în Japonia. Reguli stricte și un pic de șoc.
Peste încă patru luni am rămas însărcinată. O altă perioadă intensă și complet diferită de tot ce știam până atunci. În Japonia, la medic te poți adresa gravidă fiind abia la termenul de cel puțin 12 săptămâni de sarcină. Dacă se întâmplă ceva înainte… înseamnă că așa a decis soarta. În cazul meu, asta a însemnat să rămân singură față-n față cu problema pentru că în săptămâna a 11 de sarcină am început să mă simt rău. M-am speriat și am mers la medic, care era cât pe ce să nu mă consulte. Până la urmă s-a dovedit că nu e nimic grav, pur și simplu în ziua respectivă am umblat mult, dar atitudinea medicului a fost, totuși, un șoc pentru mine.
Mai târziu am început să înțeleg cu adevărat felul în care oamenii trăiesc aici. Totul e construit ca să nu deranjezi pe cel de alături. Nu vei auzi țipete, claxoane sau voci ridicate pe stradă. La început toate lucrurile astea mi se păreau ciudate. Mă întrebam: „Cum, naibii trăiesc ăștia aici? Chiar îs fără suflet…!” Cu timpul, însă, am început să le înțeleg logica și s-o găsesc (de ce nu?) genială.
Prima s-a născut Evelina-Main. Pentru cei de Moldova e Evelina, pentru cei de aici – doar Main și anul acesta face 20 de ani. La un an după nașterea ei am rămas însărcinată cu fiul nostru, Matora.
Mamele de la grădiniță
Când copiii au mers la grădiniță, am început, tot mai mult să mă gândesc la mine și la ce-mi mi-ar place să fac. Dar până să găsesc răspunsul, am început, pur și simplu, să comunic cu mamele de la grădinița copiilor. Ele, toate deschise și curioase, erau dornice să afle mai multe despre cine sunt și de unde vin.
Și pentru că mă trag dintr-o dinastie de femei pricepute în bucătărie, experimentele culinare au devenit la ordinea zilei. Găteam orice – de la borș roșu, zeamă, sarmale, plăcinte și le chemam în vizită ca să le servesc. Primeam mult complimente și așa, ușor-ușor a început să încolțească ideea unui local moldovenesc.
Povestea menkyo-ului meu în Japonia sau cum m-a salvat soțul de la eșec
Așa că am început să mă documentez pentru a obține autorizația obligatorie care îți permite să lucrezi cu produse alimentare – așa-numitul menkyo, ce se finalizează cu un examen. Ca să reușesc, am cerut ajutorul soțului meu, pentru că fără el șansele mele ar fi fost mult mai mici.
Am urmat cursuri susținute de profesori, unde am învățat cum se păstrează corect produsele, câte cuțite sunt necesare într-o bucătărie profesională, câte frigidere și multe alte detalii esențiale. Timp de trei luni am studiat serios, iar la final am susținut examenul.
Cert e că fără soțul meu nu aș fi putut sări peste acest obstacol. Eu înțeleg și vorbesc japoneză, mai greu îmi vine la scris. Maxim ce pot face e să-mi scriu numele în kanji, așa că el a decis să mergem împreună la cursuri. Susținerea lui cea mare a venit când am putut să mă „inspir”, adică să copii de la el (râde), în ziua examenului.
Un maraton mai neobișnuit
Următorul pas, care s-a transformat într-un adevărat maraton a fost identificarea unui local. În Tokyo este extrem de greu să găsești un spațiu potrivit, mai ales dacă ai niște cerințe bine definite. Majoritatea celor pe care le-am vizitat aveau bucătării foarte mici, de zici că erau planificate pentru un om și jumătate. Pentru mine însă bucătăria este inima restaurantului, ceea ce însemna că am nevoie de spațiu ca să mă pot mișca liber și să pot organiza totul după bunul meu plac. Un alt criteriu… să nu fie departe de casă. Copiii erau încă mici și trebuia să ajung repede la grădiniță. Căutările au durat mai mult de o lună. Ca un făcut, cele care nouă ni s-ar fi potrivit erau deja rezervate… restul fie erau prea departe, fie cu bucătării prea mici.
Într-un final, ne-a surâs norocul și am găsit un local pe strada Kameari 5, exact așa cu ni l-am dorit: nu departe de casă și cu o bucătărie mare. Norocul nostru a fost că cei care-l rezervaseră, în ultimul moment al renunțat. A fost micul nostru moment de glorie.
Noroc financiar!
Și la capitolul finanțe am avut un pic de noroc. Soacra, care între timp decedase, ne lăsase o moștenire în bani. Inițial ne-am gândit să ne cumpărăm o casă, dar într-un final, l-am convins pe soț să-i investim în afacere. Deși, vreau aici să menționez că-n Japonia există suport din partea statului pentru antreprenorii mici și mijlocii prin credite cu dobândă zero. La un moment dat am cochetat cu ideea să deschid un restaurant japonez în Moldova, dar după ce am analizat mai în detaliu, am înțeles că nu e o idee bună. Azi, cu mâna pe inimă, vreau să spun că nu regret nici o clipă faptul c-am investit anume în acest fel banii și c-am dus la final cu această provocare.
5 decembrie 2014 – data când s-a născut „Norocul”
După ce-am identificat localul, am acceptat următoarea provocare – să găsesc leuștean, borș acru, brânză de vaci și multe altele într-o țară unde prevalează peștele crud și orezul. Adevărul e că borș acru, leuștean multe feluri de mirodenii le comand și azi din Moldova, dar smântână, brânză de vaci, pește afumat am învățat să le prepar singură.
Și acum imaginează-ți provocarea, să gătești borș, sarmale și clătite ca acasă într-o țară unde totul miroase a pește crud și orez. Și totuși, pe 5 decembrie 2014, restaurantul „Noroc” și-a deschis porțile pentru prima dată. Dar nu înainte s-o chem pe mama să mă ajute cu elaborarea meniului. Nici eu, nici soțul n-am lucrat vreodată într-un restaurant. Deci, plăcinte, sarmale, zeamă… cu astea am început.
Japonezii nu știau nimic despre Moldova
Doar că japonezii nu știau nimic și aproape nimic despre Moldova. Pentru ei, țara noastră era o pată albă pe hartă. Intrau și se uitau fără să înțeleagă mai exact ce fel de mâncare e asta și ca să aduc un pic de claritate, am pus steagul nostru la intrare. Era un început, și era greu.
Ca să mai diversific un mic meniul am apelat la o prietenă, care făcea pelmeni și colțunași acasă și-i vindea online. I-am inclus în meniu. Ea mi-a dat și steagul rusesc, și împreună am inclus în meniu și borș „rusesc” pe lângă colțunași și pelmeni. Îi sunt până în prezent recunoscătoare pentru tot ce-a făcut, dar țin minte că eu mă uitam la toate astea și simțeam că nu este chiar ceea ce vreau eu. Nu era exact gustul copilăriei din Moldova.
Lucrurile au început să se așeze un pic când s-a deschis Ambasada Moldovei în Japonia. Oamenii parcă au început altfel să ne cunoască țara, iar prin ambasadă să ajungă ulterior la mine la restaurant.
Fiind la etapa când tot mai mulți ne treceau pragul, m-am apucat să schimb designul localului. Am primit cu bucurie de la bunica mea prosoape moldovenești, farfurii din lut, țoluri și multe alte. Azi la „Noroc” găsești doar lucruri autentice, exact ca în casa mare a mâcăi. Doar că exact când am terminat cu reparația și decorul a început pandemia.
…un colț de Moldova
Cine sunt azi clienții „Norocului”? În primul rând japonezi. Le plac foarte mult sarmalele în foi de viță, fiind urmați de coreeni, apoi de americani. Am și moldoveni ca și clienți, doar că nu foarte mulți, pentru că nu avem o diasporă foarte mare.
La moment, am ca și angajată o tânără din Ucraina. Un suport incredibil mi-l oferă în continuare și soțul care e mereu în sală cu clienții. Tot el se ocupă de vinuri, spumante, țuică etc. Apropo de băuturi, îmi amintesc cum, într-o zi, am cumpărat o sticlă de vin italian. Am deschis-o acasă și, din prima clipă, am simțit că paradoxal dar mirosea a… Moldova, ca să aflu ulterior că era un Cabernet de-al nostru, vândut la butoi în Europa și îmbuteliat cu eticheta „Made in Italy”. Nu-mi venea să cred.
Nu puteam să las vinul nostru să fie cunoscut sub alt nume, așa că am luat legătura cu Angela Pastrama, o altă prietenă de-a mea, care s-a oferit să-mi aducă vinurile moldovenești direct la mine în restaurant. Așa, încet am început să-mi cresc colțul meu de rai cu produse de-acasă.
Mai mult de un deceniu de amintiri frumoase și lecții despre sine
De când am deschis acest restaurant, sărbătorile le petrecem alături de clienți și prieteni în local și an de an ne amintim cu emoții despre primele zile, când era un adevărat haos în bucătărie, or clientul comanda clătite, dar noi îi aduceam colțunași. Vesel pe de o parte, stresant pe de alta.
Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în acești ani este să mă ascult pe mine, pentru că la început ascultam doar pe alții. Întrebam în stânga și-n dreapta cum să fac, și cum să dreg ca să iau o decizie corectă. Dar, pe măsură ce am făcut totul conform sfaturilor altora, am realizat că distanța față de visul meu crește ca de la pământ la lună.
Am succes la japonezi. Am avut interviuri la televiziune și mulți mă recunosc pe stradă: „Asta ești tu? Te-am văzut la TV.” Japonezii sunt extrem de curioși când vine vorba de mâncare nouă. Pentru ei, vizita la restaurant e o experiență, așa că înainte să-ți treacă pragul, se documentează. Iar când intră, studiază interiorul, ascultă muzica, citesc cu atenție meniul, și abia apoi fac comanda. Și le place.
Îmi amintesc o familie care a venit la restaurant. Erau doi frați cu mama lor, să sărbătorească ziua acesteia. Am întrebat câți ani a împlinit. Avea 94. Și anume ea și-a dorit să vină la restaurant, pentru că soțul ei, respectiv tatăl lor, le spusese despre mine după ce mă văzuseră la TV. Din păcate, el n-a mai apucat, dar a ajuns ea cu copii lor. Le-a plăcut și, de atunci, au mai trecut pragul când au avut ocazia.
Specialitatea casei stă scrisă în caietul de rețete al mâcăi
Azi, mulți dintre cei care trec pragul restaurantului mă întreabă care e specialitatea casei. Adevărul e că nu există o rețetă anume. Sunt toate bucatele pe care le-am luat din caietul de rețete al mâcăi. Când mama mi l-a adus în Japonia, am trăit o explozie de amintiri pentru că mi-am amintit cum stam alături de ea și o ajutam la gătit. Mi-a fost suport de încredere mama care a stat lângă mine prima perioadă să mă învețe ce făcea bunica, cum făcea, ce punea, cât lăsa la foc. În orice rețetă am pus accent pe mâncare de casă. Și cel mai mult mă emoționează când vin moldovenii și spun: „Așa zeamă numai mama face.”
Lucruri care m-au dat pe spate, sau despre ce-am învățat de la japonezi
Am zis și la începutul articolului că viața în Japonia e uimitoare. La propriu. Mă refer la felul cum toți stau la coadă să urce în tren sau autobuz, sau că circulația e strict organizată – sus-stânga, jos-dreapta, ori că nu e voie să mergi cu căști în urechi pe bicicletă, că fumatul este permis doar în locuri special amenajate, iar amenda e de 100 de euro dacă nu respecți regulile.
Pe mine, cea care știam că, de regulă, bărbatul deschide ușa și lasă femeia să intre, o servește și îi toarnă vin în pahar, aici m-a surprins cu invers – femeia este cea care pune vin în paharul bărbatului sau mâncare în farfurie, iar el e cel care plătește.
Și apoi, Revelionul… la ora 11 seara, ei mănâncă mâncarea lor preferată, soba. Soba sunt niște tăiței făcuți din făină de hrișcă, pe care îi combină cu mochi, un fel de orez moale și lipicios – și asta simbolizează un an binecuvântat.
La fel de mult m-au impresionat tradițiile lor de nuntă. Tinerii se închină unul altuia, comunică mult, în timp ce pe mese au foarte puțină mâncare. Totul este gândit ca oaspeții să poată felicita mirii și participa activ la sărbătoare. La fel e și la festivitățile copiilor – când termină școala, elevii se închină fiecărui profesor în parte când urcă pe scenă să-și ia diploma. Și când spun asta, mă refer la aproximativ 20 de profesori, unul câte unul.
Nu mai puțin șocant mi s-a părut ritualul de incinerare a morților. Se face într-un loc special, unde așteptăm cam o oră și jumătate, după care, cu niște bețe speciale, mutăm cenușa dintr-un loc în altul. Toate astea și multe altele sunt până în prezent o experiență cu totul diferită de ce știam.
Vreau să închei acest articol pe o notă puțin filosofică, pentru că privind înapoi la tot ce am trăit și construit în Japonia, inclusiv la „Norocul ”meu, realizez că totul poartă amprenta femeii care a avut curajul să transforme dorul de casă în realitate, care și-a ascultat vocea interioară mai mult decât sfaturile tuturor și care a știut că un colț de Moldova poate exista chiar și la mii de kilometri distanță.”
Dacă ai ajuns până la finalul acestui articol, să știi că mi-aș dori să cunosc povestea cât mai multor proprietari de restaurante moldovenești, ca să le aflu începuturile, greutățile dar și reușitele, momentele în care au vrut să renunțe, și clipele în care au știut că s-a meritat. Pentru că fiecare restaurant cu specific moldovenesc din lume este, în felul lui, o mică ambasadă neoficială a Moldovei și eu cred că poveștile lor merită spuse. Dacă știi astfel de locuri sau ești chiar tu parte dintr-o asemenea poveste, scrie-mi. Cine știe, poate că următorul prag pe care îl voi trece, fie fizic, fie virtual va fi al tău.
Ți-a plăcut ce ai citit? Dacă da, atunci mă poți susține prin paypal portreteincuvinte@gmail.com ca să continui și cu alte articole captivante.
Daniela îți mulțumesc pentru așa o descriere frumoasa despre mine .