Cred că e unul dintre cele mai puternice portrete, care m-a dat, inclusiv pe mine, pe spate și care mi-a oferit câteva momente de „aha” profunde — eu, care am peste 200 de story-uri la activ în diasporă. E despre unica moldoveancă care azi activează în calitate de Senior Program Coordinator la Fundația Bill & Melinda Gates și care contribuie la crearea de programe ce schimbă viețile femeilor și copiilor la nivel global. E despre #anoastră Diana Cazac, care lucrează cot la cot cu cei mai talentați și străluciți oameni din lume: absolvenți ai celor mai prestigioase universități, inovatori, savanți, medici și lideri cu experiențe de viață extraordinare.
Are un stil atât de frumos și cald de a reda momentele și deciziile care au transformat-o în persoana care este astăzi. Povestește cu o naturalețe surprinzătoare atât despre rândul interminabil de porumb de 970 de metri, 40 de grade la umbră și apa… la celălalt capăt, cât și despre cele 96 de CV-uri trimise timp de patru ani la Fundația care azi face parte din viața ei.
O poveste profundă, inspirantă și extrem de puternică, pe care eu o primesc ca pe o bucurie de încheiere a acestui an, un an care mi-a scos în cale atât de multă lume de valoare.
Satul meu, lumea mea
M-a surprins puțin invitația ta de a vorbi despre mine. Sunt multe alte istorii mult mai inspiraționale care merită să fie auzite și făcute public, or toate istoriile pe care le cunosc aici sunt unice și speciale. Moldovenii sunt un popor extrem de talentat, unic, creativ, special. Mă simt profund onorată.
M-am născut în Ciuciulea, raionul Glodeni – cel mai frumos sat din Moldova, așa cum ni se spunea încă din grădiniță. De mici eram învățați că satul nostru este unul special. Ciuciulea este satul Valentinei Cojocaru, al lui Titus Jucov, Valentina Vatavu, Veronica Grigoraș – oameni mari, medici, savanți, artiști. Fără să ne dăm seama, în noi se sădea încă de atunci un grăunte al responsabilității – ideea că trebuie să devenim „cineva”.
Ciuciulea a fost un sat aparte. Este, din câte se știe, singurul sat din Moldova care a avut propria grădină zoologică. Eram prea mică să-mi amintesc acea perioadă, dar priveam mereu cu admirație fotografiile de pe pereții școlii – copii hrănind girafe, zebre, lei. Satul meu este așezat într-un loc unic, protejat de dealuri, păduri, iazuri și pământuri bogate de cernoziom. Un sat cu istorie, atestat pentru prima dată în anul 1688. M-am simțit mereu extrem de mândră că m-am născut într-un asemenea loc.
Ciuciulenii au un fel aparte de a fi – expresivi, creativi, aproape actoricești, profund ancorați în tradiții. Mult din asta vine de la școala puternică din sat, cu profesori excepționali. Generația mea, 1989–1990, a avut un mare noroc: am fost ghidați de dascăli extraordinari, pasionați până la sacrificiu de meseria lor. Și azi mă trec fiorii când mă gândesc la ei și la cât de adânc ne-au modelat. Ne-au crescut frumos, cu grijă și cu sens.
970 de metri, 40 de grade la umbră, iar apa… la celălalt capăt.
M-am născut în familia lui Petru și Maria Gorcea – cei mai minunați părinți: oameni onești, blajini, înțelepți, cu dragoste mare pentru comunitatea lor. Sunt copilul din mijloc. Am un frate mai mare, Adrian, și un frate mai mic, Petrică. Da, sunt o norocoasă. Frații mei au fost și sunt sprijinul meu fizic și moral. Așa a fost mereu și nimic nu s-a schimbat în timp.
Primele mele amintiri sunt legate de dulapuri pline cu cărți și de podul casei bunicilor, plin de lucrări de cercetare, schițe, calcule matematice și fizice. Frații mai mari ai tatălui meu au absolvit aceeași universitate și aceeași specialitate, iar toată studenția lor „s-a mutat” în pod. Pentru mine, copil fiind, cea mai mare aventură era să mă cațăr acolo și să răsfoiesc tot ce găseam. Bucuria era și mai mare când descopeream câte o scrisoare de dragoste, un bilețel sau o fotografie.
Copilăria mea a coincis cu unele dintre cele mai grele și sărace vremuri. Era perioada în care banii pur și simplu nu existau, iar părinții mei, tineri specialiști la colhozul din sat, nu-și primeau salariile cu lunile. Ca multe familii din Moldova acelor ani, aveam surse alternative de trai: vaci, oi, porci și sute de păsări. De mici, eu și frații mei am muncit mult pentru a-i ajuta pe părinți, mai ales când ei erau la serviciu.
Îmi amintesc cum mama, ca să avem bani pentru comunale sau pentru școală, se trezea dis-de-dimineață, mergea la Glodeni să vândă lapte, brânză, smântână, apoi pleca direct la muncă. Generația mea a crescut cu sapa în mână. Fiecare copil era avertizat, de nenumărate ori, că viața lui este în propriile mâini: ori înveți, ori cu sapa toată viața.
Poate va părea amuzant, dar atunci când simt că nu mai pot, îmi amintesc de rândul interminabil de porumb: 970 de metri, 40 de grade la umbră, iar apa… la celălalt capăt. Și, ca prin minune, forțele revin. De acolo vin determinarea, curajul, îndrăzneala și reziliența mea.
Înțelepciunea, sensibilitatea, dragostea pentru carte și curiozitatea le-am moștenit de la tata. Leadership-ul, dragostea pentru oameni și comunitate, dorința de a organiza, de a aduce oamenii împreună, de a dărui și de a-i ajuta pe cei mai triști decât noi – vin de la mama.
Moldova există în fiecare moldovean.
Atunci când simt că nu mai am energie, putere sau inspirație, mă întorc acasă. Mă reconectez cu rădăcinile mele, simt mirosul pământului negru, și, aproape fără să-mi dau seama, mă regăsesc. Revin întreagă. Ca nouă. Ca să înțelegi cu adevărat cât de important, valoros și special este locul în care te-ai născut, uneori trebuie să pleci. Să pleci departe. Și apoi să revii, iar și iar, cu respect, cu recunoștință, aproape cu venerație pentru numele lui. Ori de câte ori am această posibilitate, o fac în pași mici sau mari, oriunde m-aș afla. Există un loc pe un deal, în pădure, de unde se vede casa mea și întreg satul. Este locul meu de liniște și de claritate. De multe ori, această imagine devine fundalul ședințelor mele online — un memento tăcut despre cine sunt, de unde vin și de ce merg mai departe.
De șapte ani locuiesc în Statele Unite, dar în ajunul sărbătorilor de iarnă coc colăcei și prăjituri și le dăruim tuturor vecinilor. Este un obicei pe care mama l-a avut mereu. Umplea cuptorul cu plăcinte, colaci, pâine, iar eu abia așteptam să le scoată ca să le împărțim bătrânilor din vecini. Moldova există în fiecare moldovean.
Finanțele – o tradiție de familie
Am ales să studiez Finanțe la ASEM aproape firesc. Era deja, într-un fel, o tradiție de familie: mama studiase contabilitatea, iar fratele meu mai mare era deja student la această facultate. Îmi amintesc cât de confuză eram la început, dar argumentul decisiv a fost unul foarte pragmatic: studiile în finanțe îți deschid multe uși. Poți activa în contabilitate, asigurări, piețe de capital, bănci, management, fiscalitate, vamă, guvern. Exact așa s-a și întâmplat.
Încă din prima săptămână de facultate, doamna Angela Casian, profesoară de Finanțe Publice — care mai târziu mi-a devenit mentor — ne povestea despre activitatea sa de la Ministerul Finanțelor. Vorbea cu pasiune despre ședințele la care participa și despre foștii săi studenți care ajunseseră să lucreze acolo. A fost un moment definitoriu pentru mine. Atât de mult m-a inspirat, încât chiar din prima săptămână știam clar: voi lucra la Ministerul Finanțelor. Acolo vedeam atunci apogeul carierei mele.
Parlamentul Tinerilor și munca la stat
Pe parcursul facultății am fost foarte activă. Am participat la două ediții ale Parlamentului Tinerilor, una dintre cele mai valoroase experiențe pe care le poate avea un tânăr. A fost o adevărată școală de viață: politici publice, proiecte de lege, dezbateri, luarea deciziilor. O experiență care m-a scos complet din zona de confort. De la o fată modestă de la țară, am ajuns să vorbesc în public, să particip la dezbateri, să particip la emisiuni și să fiu parte din procese de decizie. Astăzi, mulți dintre tinerii care erau atunci „deputați” în Parlamentul Tinerilor se regăsesc în Parlamentul Republicii Moldova, în Guvern sau în alte poziții cheie. Faptul acesta îmi dă speranță — pentru că știu cât de buni erau.
Așa cum am visat în prima săptămână de facultate, așa s-a și întâmplat. Imediat după absolvire, după ce m-am întors din programul Work and Travel din SUA și am fost admisă la masterat, m-am angajat la Ministerul Finanțelor, în Direcția Generală a Datoriei Publice, secția datoriei de stat interne. A fost o oportunitate extraordinară de a învăța și de a lucra alături de profesioniști de excepție. Unul dintre rezultatele muncii mele de atunci a fost contribuția la elaborarea Ghidului investitorului de valori mobiliare de stat, un proiect de care îmi amintesc cu multă mândrie.
Ulterior, am preluat funcția de consultant principal în cadrul Biroului pentru Reintegrare, din cadrul Cancelariei de Stat. Dosarul reglementării transnistrene a rămas, până astăzi, una dintre marile mele pasiuni profesionale. Am avut o echipă extraordinară — oameni profesioniști, cu competențe diverse, dar uniți de aceeași dorință sinceră de a contribui la consolidarea și reintegrarea celor două maluri ale Nistrului.
În paralel, mi-am continuat studiile doctorale în finanțe și am predat economie în calitate de profesoară la Colegiul Național de Comerț. Îmi plăcea enorm munca academică. Savuram timpul petrecut cu studenții și încercam să aduc metode de predare cât mai practice și inovative — vizite de studiu la Guvern, Parlament, instituții publice — totul pentru a le insufla dorința de a rămâne și de a construi acasă.
În 2015 am intrat în concediu de maternitate, dar am continuat să lucrez la proiecte și să-mi urmez studiile doctorale. În 2017, un nou concediu de maternitate — dar, din nou, activă în paralel: profesor, manager de proiect într-o organizație non-profit. Eram profund implicată în viața publică și academică și simțeam că sunt exact acolo unde trebuie să fiu.
Îmi amintesc un moment care mi-a rămas în suflet. Un student m-a întrebat dacă intenționez vreodată să plec din Moldova. Am răspuns fără ezitare: „Nu”. Atunci chiar credeam asta. Puțin știam ce avea să urmeze. A fost, probabil, una dintre cele mai importante lecții pentru mine: să nu fiu niciodată categorică.
Plecarea în necunoscut
Decizia de a emigra nu a fost nici planificată, nici dictată de necesitate. A fost, mai degrabă, un amestec de dorință, curiozitate și curaj. Atât eu, cât și Ion aveam deja experiența vieții în America și, la un moment dat, ne-am întrebat firesc: cum ar fi să trăim acolo ca familie?
Am verificat rezultatele Loteriei Vizelor aproape întâmplător. Țin minte și acum — am citit notificarea de vreo douăzeci de ori, pentru că pur și simplu nu-mi venea să cred. A fost un amestec greu de descris: adrenalină, bucurie, tristețe, teamă. Eram selectați. Aveam un termen-limită clar și trebuia să luăm o decizie rapidă.
În cele din urmă, am decis împreună cu soțul meu să ne luăm concediu neplătit și să plecăm cu familia pentru o perioadă de probă. Ne făcusem foarte bine „tema de acasă”: mult research, obiective clare, pași bine gândiți. Privind în urmă, cred că această claritate ne-a ajutat enorm să rămânem concentrați și să nu ne risipim în frici inutile.
Fetele aveau doar doi și trei ani când am ajuns în Statele Unite. Cred că aceasta a fost, pentru mine, cea mai grea parte. Mă frământau multe întrebări: cum se vor adapta, cum vor face față unei limbi și unei culturi complet noi? Dar copiii au o forță extraordinară. S-au adaptat de minune. În primele două săptămâni am reușit să le înscriem la o grădiniță Montessori, iar noi ne-am concentrat pe interviuri și pe căutarea unui loc de muncă.
În doar șase săptămâni de la emigrare, am devenit funcționar public în SUA
Am aplicat la patru poziții în cadrul Departamentului de Sănătate și Servicii Sociale al statului Washington, ca specialist în servicii financiare. Am fost invitată la interviu pentru toate cele patru poziții. Și, spre surprinderea mea, am primit oferte de angajare de la toate. Îmi amintesc clar acel moment: eram fascinată, fericită, dar și profund socata. Așa am devenit funcționar public în Statele Unite in doar o luna jumătate de emigrare.
Fără studii suplimentare în SUA. Fără echivalări sau acreditări formale. Experiența mea profesională a fost verificată, recunoscută și acceptată. Am ales jobul cel mai apropiat de grădiniță. A fost o decizie practică, dar nu lipsită de sacrificii. Aproape tot salariul meu mergea pe plata grădiniței. A fost, probabil, una dintre cele mai dure realități de acceptat. În timp, am înțeles de ce atât de multe femei din SUA aleg să rămână acasă cu copiii mici: costurile sunt extrem de ridicate. Pentru mine, însă, aceea era singura cale de a reuși — pentru mine și pentru fete.
Nu știam cât valorez ca profesionist până n-am emigrat
Privind înapoi acum, nimic nu mi se mai pare greu. Atunci, atât eu, cât și Ion eram foarte bine ancorați. Nu ne lăsam consumați de gânduri negative. Dacă ceva nu reușea, știam că avem nevoie doar de mai mult timp. Una dintre cele mai mari provocări a fost, fără îndoială, limba engleză. Nu atât cunoașterea ei, cât frica de accent. Ne-am dat seama, în timp, că această provocare era mai mult în mintea noastră. Am învățat, încet să ne acceptăm și chiar să ne iubim accentul.
Primul meu job în SUA m-a învățat lucruri pe care nu le trăisem până atunci. Acolo am auzit pentru prima dată despre trauma generațională și sărăcia transmisă din generație în generație. Am învățat mai multe despre formele empatiei, cum să servești oamenii fără să-i judeci și cum să faci acel extra mile pentru cei care au cea mai mare nevoie de tine.
În Statele Unite, a fi funcționar public este o profesie nobilă, respectată și, în multe privințe, similară cu cea din Moldova. Mi-a plăcut enorm ceea ce trăiam — atât ca femeie, sotie, mama, cât și ca profesionist. Simțeam că îmi ating limite noi și descopăr potențialuri pe care nu știam că le am. M-am simțit apreciată. Valorizată. Adevărul este că nu știam cât valorez ca profesionist până nu am emigrat. Am lucrat în sectorul public din Statele Unite timp de patru ani și jumătate, iar ultimul meu rol a fost cel de Business Development Manager în cadrul Oficiului de Stat pentru Dezvoltare Economică și Competitivitate al statului Washington.
Business Development Manager în cadrul Oficiului de Stat pentru Dezvoltare Economică și Competitivitate al statului Washington.
A fost o experiență care m-a onorat profund. Am avut responsabilitatea de a reprezenta statul Washington atât la nivel național, cât și internațional și de a promova brandul Choose Washington. Munca mea a însemnat atragerea investițiilor străine, sprijinirea companiilor care doreau să se extindă în stat și contribuția directă la crearea de locuri de muncă. Dincolo de cifre și strategii, scopul final a fost dezvoltarea economică sustenabilă și întărirea comunității businessului mic și mijlociu.
Un rol important în activitatea mea a fost de a dezvolta programe dedicate mediului de afacer, buisenss-ului mic si mijlociu, gândite să răspundă nevoilor reale ale antreprenorilor, indiferent de etapa în care se aflau — de la start-up, la scale up și până la strategii de exit.
Unul dintre cele mai semnificative rezultate ale mele a fost dezvoltarea și lansarea programului Go Global. Acest program a fost creat special pentru întreprinderile mici din comunități vulnerabile, cu scopul de a le oferi asistență pentru a-și vinde produsele și serviciile online, atât pe piața internă, cât și pe cea internațională. Programul Go Global a fost lansat în cadrul unuia dintre cele mai importante evenimente de business din statul Washington, în prezența unor invitați de rang înalt — ambasadori ai mai multor tari, primarul orașului Seattle și reprezentanți ai Congresului Statelor Unite. Impactul său a fost unul real și vizibil: peste 100 de afaceri au beneficiat direct de acest sprijin, reușind să își extindă orizonturile și să devină mai competitive.
Privind în urmă, acest capitol profesional nu a fost doar despre funcții sau programe. A fost despre încredere, responsabilitate și despre bucuria de a contribui, prin munca mea, la dezvoltarea comunităților.
Încet, s-a instalat în mine dorința de a crește, de a cunoaște și de a mă dezvolta continuu. Dar, odată cu toate acestea, a venit și dorul. Dorul de părinți, de frați, de cei dragi. Este, poate, cel mai mare preț pe care îl plătește orice om plecat departe de casă.
Cum să nu pierzi niciodată busola vieții
Familia este ancora mea. Este spațiul meu de siguranță, locul din care îmi iau puterea și sensul. Sunt profund conectată emoțional cu toți ai mei — unchi, mătuși, veri — iar legătura cu familia mea apropiată, părinții și frații, este una esențială. Chiar dacă distanțele sunt mari, ne vedem ori de câte ori este posibil și, mai ales, încercăm să petrecem timp de calitate împreună.
De când am emigrat, dragostea mea pentru familie s-a intensificat. Atunci când mă pierd în ritmul și realitatea de aici, mă teleportez în copilărie. Acolo îmi regăsesc identitatea, liniștea și rădăcinile. Rezonez profund cu ideea că nu trebuie să uităm niciodată de unde venim.
Soțul meu și fetele noastre sunt sensul vieții mele. Probabil orice mamă și soție ar spune același lucru, dar pentru mine acest adevăr este profund trăit. Eu și Ion formăm o echipă foarte bună. Ne sprijinim reciproc, ne completăm și ne ridicăm unul pe celălalt. Am învățat împreună să fim flexibili, rezilienți și să ne adaptăm atunci când circumstanțele se schimbă. Cred că acesta este motivul pentru care am reușit amândoi să ne construim cariere, sa ne urmam pasiunile fără a pierde esența familiei.
Ion este cel mai bun om pe care l-am întâlnit vreodată. Nimeni nu crede mai mult în mine decât crede el. Iar acest tip de încredere sinceră, constantă și profundă, îți dă curajul să mergi mai departe, chiar și atunci când drumul nu este ușor.
„Ce cauți aici?”, întrebarea care m-a dus spre Fundația lui Bill Gates
Recunosc că, la început, nu știam aproape nimic despre această fundație. Îl cunoșteam pe Bill Gates ca fondator al Microsoft și, la acea vreme, drept unul dintre cei mai bogați și influenți oameni din lume. Dar despre fundație — despre misiunea ei, despre impact — nu știam nimic. Îmi părea ceva foarte îndepărtat de mine. Unde? Cine? Eu? Acolo? Nu, părea imposibil.
În primele luni de emigrare și de muncă la primul meu job din Statele Unite, un coleg cu care participam la training m-a întrebat despre experiența mea profesională. I-am răspuns modest, povestindu-i ce făcusem înainte de a imigra. Reacția lui m-a luat complet prin surprindere. „Ce cauți aici?”, i-a fost întrebarea. „Ești extrem de calificată. Cu experiența ta, ai putea face atât de multe, la un nivel mult mai înalt, chiar global?!” Apoi mi-a vorbit despre Fundația Bill & Melinda Gates. În seara aceea, imediat ce am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut informații despre fundație. Am citit despre programele ei, despre misiune — și am înghețat. Totul a rezonat profund cu mine. Every life has equal value. Orice viață are valoare egală. Cât de simplu. Cât de profund. În acel moment, am știut cu fiecare celulă a mea că vreau să fac parte din această organizație. Simțeam că am atât de mult de oferit.
96 de refuzuri, sau despre cum e să nu renunți niciodată
Timp de patru ani și jumătate, am aplicat de 96 de ori pentru diferite poziții la Fundație. Ajunsesem să cunosc mesajele de respingere pe de rost. Și totuși, nici pentru o clipă nu am renunțat. Știam că trebuie să schimb ceva, că CV-ul meu trebuie să fie văzut diferit. Între timp, am continuat să cresc profesional, să învăț, să schimb roluri pe linie orizontală pentru a-mi lărgi experiența, să-mi actualizez constant CV-ul.
Până când, într-o zi, s-a întâmplat imposibilul. Am fost invitată la un interviu de screening. Apoi la un interviu cu HR. Apoi la încă cinci interviuri cu membri diferiți ai echipei. Opt interviuri pentru un singur rol. Au urmat și alte interviuri pentru alte poziții. Faptul că eram printre cei trei –patru finaliști îmi dădea aripi. Speranța creștea cu fiecare zi.
Când însă ajunsesem aproape să renunț, concentrată deja pe succesul extraordinar pe care îl aveam în rolul meu de Business Development Manager, am fost contactată de unul dintre managerii de angajare de la Fundație. Mi s-a făcut o ofertă pentru o poziție de entry level, ca Program Assistant. Nu era ceea ce îmi imaginasem. După tot drumul parcurs, decizia a fost extrem de grea. Eram într-un moment profesional foarte bun, cu proiecte importante, cu recunoaștere și satisfacție reală. Oferta a venit exact atunci când nu eram pregătită să încep din nou de la zero. După zile întregi de reflecție, am decis să nu mă tem de necunoscut. Să încep din nou. Să merg după visul meu de a lucra pentru această organizație. Am făcut acest pas cu scopul clar de a crește rapid, de a învăța și de a contribui.
În doar un an, am fost promovată peste trei niveluri profesionale, iar în doi ani am fost recunoscută de două ori pentru impact profesional înalt, pentru contribuțiile mele și calitățile mele profesionale.
Singura moldoveancă la Fundația Gates
Astăzi, lucrez ca Senior Program Coordinator în cadrul Politici Globale & Advocacy pentru Sanatatea Femeiei și a Copilului. Sunt responsabilă de administrarea strategică a investițiilor din acest portofoliu, gestionarea relației cu organizațiile partenere (grantees), managementul bugetar, monitorizarea și evaluarea livrabilelor, precum și de colaborarea transversală cu echipe interne și parteneri externi. Rolul meu include identificarea și soluționarea riscurilor și problemelor apărute în implementarea granturilor, realizarea proceselor de due diligence, raportare periodică, asigurarea sustenabilității investițiilor și evaluarea performanței și impactului acestora, în vederea implementării eficiente a strategiilor aprobate de conducerea Fundației Gates. Din câte cunosc, sunt singura moldoveancă care lucrează în prezent la Fundația Gates.
Investițiile noastre sunt centrate pe sănătatea femeii, a mamei și a copilului. Știați că, la fiecare două minute, o femeie moare în timpul nașterii din cauze și maladii care pot fi prevenite? Aceasta nu este doar o statistică alarmantă. Este un apel urgent la acțiune.
Un dolar investit în sănătatea femeii înseamnă trei dolari în economie — și șansa reală la viață
Sănătatea femeii este, încă, un subiect tabu în multe societăți și este adesea neglijată, mai ales în țările tradiționale. Femeile suferă în tăcere — din lipsă de acces la planificare familială, îngrijire adecvată în timpul sarcinii, servicii ginecologice, tratament pentru preeclampsie, hemoragii postpartum, malnutriție — condiții ignorate adesea pentru că nu afectează direct bărbații.
Prin investițiile noastre, spargem stereotipuri și schimbăm regulile jocului. Fie că vorbim de Nigeria, Moldova sau Danemarca, fetele și femeile merită soluții de sănătate dezvoltate special pentru ele, testate științific și construite cu ele în centrul atenției.
Sunt profund mândră că organizația mea este un campion și promotor al acestei munci esențiale — de a reduce decalajele și de a face pași reali spre egalitatea de gen și sănătate.
Un dolar investit în sănătatea femeii generează un return de trei dolari în economie. Empowerment-ul femeilor nu este doar un act corect moral, este politică inteligentă și good business. Când femeile au instrumentele necesare pentru a avea grijă de sănătatea lor, afacerile devin mai puternice, iar comunitățile — mai reziliente.
Am început să văd cu adevărat impactul muncii noastre în prima mea vizită de lucru în Nigeria, unde am întâlnit organizațiile partenere și femeile ale căror vieți s-au schimbat. Femei care s-au ridicat, care și-au dezvoltat comunitățile, care au putut avea mai multă grijă de copiii și familiile lor și care au devenit autosuficiente datorită investițiilor în planificare familială, programe de dezvoltare economica și programe pentru salvarea mamelor și bebelușilor. Atunci am știut, fără nicio îndoială, că sunt exact unde trebuie.
Oricine poate fi un changemaker
Mă consider o femeie profund privilegiată, atât pe plan personal, cât și profesional. Am șansa rară de a învăța și de a lucra alături de unii dintre cei mai talentați și străluciți oameni din lume — absolvenți ai celor mai prestigioase universități din lume, inovatori, savanți, medici și lideri cu experiențe de viață extraordinare. Și totuși, dincolo de realizările lor impresionante, ceea ce mă inspiră cel mai mult este simplitatea, autenticitatea și setul solid de valori care îi unește: dorința sinceră de a schimba lumea, pornind de la un adevăr fundamental — fiecare viață are valoare egală, indiferent unde te-ai născut.
Cea mai mare responsabilitate a mea este să fiu prezentă, concentrată și să dau tot ce am mai bun în fiecare zi. Fiecare zi este o provocare, iar la finalul ei rămâne fie o lecție, fie un succes câștigat. Nu uit niciodată cine este beneficiarul final al muncii mele — iar acest lucru mă ajută să rămân ancorată și fidelă scopului meu.
La Fundație am învățat că oricine poate fi un changemaker. Schimbarea începe de acasă, din locul în care ești și asupra căruia ai control. Fii o inspirație și o forță a binelui pentru familia ta, pentru copiii tăi, apoi pentru comunitatea ta. Această înțelegere profundă ne-a motivat, pe mine și pe Ion, să fondăm Redmond Wrestling Academy, cu scopul de a ajuta copiii din familii vulnerabile să își atingă potențialul prin sport și disciplină.
Impactul pe care îl poți avea în propria comunitate este uimitor atunci când pasiunea și valorile tale personale se aliniază. Fiecare dintre noi poate contribui la schimbare ieșind din zona de confort și având curajul de a face lucruri pe care nu le-a mai făcut niciodată. Esențial este ca tot ceea ce faci să vină din inimă — cu bună-credință, integritate și fără a aștepta ceva în schimb. Doar așa lumea poate deveni un loc mai bun.
Din păcate, observ tot mai des multă confuzie, propagandă și manipulare. Strategii intenționate care încearcă să dezbine oamenii prin ură, religie, rasă sau identitate, pentru a servi interese meschine și pentru a concentra puterea în mâinile câtorva. Cu toate acestea, am multă speranță. Cred cu tărie că, atunci când oamenii își vor aminti cine sunt cu adevărat și ce valori îi definesc — empatia, onestitatea, integritatea, determinarea și bunătatea — vor putea recunoaște și respinge aceste „arme” îndreptate împotriva lor.
Schimbarea începe cu fiecare dintre noi: devenind mai buni cu noi înșine și, apoi, cu cei de lângă noi. Pe mine mă motivează oamenii din viața mea. Comunitatea.
De la local la global
Astăzi sunt un om care a învățat să lege lumi. Parcursul meu profesional m-a purtat prin multe sisteme și realități — serviciul public din Republica Moldova, munca în minister, guvern și parlament, interacțiuni cu aleși ai poporului, ambasadori și delegații străine; ca profesoară, lucrul cu tineri aflați la început de drum; iar mai târziu, serviciul public din Statele Unite, unde am lucrat direct cu cei mai vulnerabili — persoane fără adăpost, familii în nevoie, mame singure, vârstnici fără sprijin, persoane cu dizabilități.
Ulterior, drumul meu profesional m-a dus în contexte complet diferite: lucru cu guvernatori, instituții federale, ambasadori, organizații internaționale, filantropi și lideri globali. Am ajuns să lucrez la nivel de politici publice și investiții globale, în domenii care influențează vieți la scară largă. Dar indiferent de spațiu unde am ajuns, esența a rămas aceeași: responsabilitatea față de oameni.
Această alternanță între lucrul cu cei mai vulnerabili și dialogul cu cei mai influenți m-a învățat cea mai importantă lecție profesională: impactul real apare atunci când nu pierzi din vedere beneficiarul final. Funcțiile, titlurile și contextul se schimbă, dar valoarea muncii tale se măsoară în viețile pe care le atingi. Cred experiența mea este unică pe alocuri complexă pentru că am trecut de la implementare la strategie, de la local la global, de la vulnerabilitate extremă la putere de decizie, fără să mă rupi de oameni. Am ales de mai multe ori să începi de la zero, să cobori ca să poți crește din nou, iar asta nu este un drum comun.
Adevărata realizare este să le împaci pe toate și să rămâi om în fiecare decizie.
Personal, acest drum m-a învățat umilința, răbdarea și curajul de a o lua de la capăt. Emigrarea m-a forțat să mă regăsesc, să mă redefinesc și să cresc. Familia m-a ținut ancorată. Comunitatea mi-a dat sens. Iar satul și țara mea mi-au oferit busola morală după care m-am ghidat, oriunde m-am aflat.
Sunt, înainte de toate, un om recunoscător. Recunoscătoare părinților mei, profesorilor mei, mentorilor mei, colegilor mei care m-a crescut și țării care m-a format. Fără ei, drumul meu nu ar fi fost posibil.
Ce le-as spune femeilor? Să nu se teamă de începuturi. A porni de la zero nu înseamnă a șterge tot ce ai fost, ci a construi pe o fundație deja solidă. Să nu-și compare parcursul cu al altora și să aibă încredere în potențialul lor. Totul este realizabil, trebuie să-și dorească cu adevărat. Drumul fiecăreia este unic. Rădăcinile nu trebuie ascunse — ele sunt o sursă de forță. Și, mai ales, să nu uite că valoarea lor nu depinde de un titlu, sau o poziție, ci de integritate, muncă și perseverență.
Fraza care defineste parcursul meu este: „Am pornit din Ciuciulea – un sat mic, cu valori mari, am traversat lumi diferite și am învățat că adevărata reușită este să rămâi om, să nu-ți uiți rădăcinile și să fii de folos oriunde te poartă viața.”
Un articol nu mai puțin inspirant puteți citi și despre soțul Dianei – Ion Cazac, polițist și fondator al Redmond Wrestling Academy.
