Sunt minunați oamenii care oriunde n-ar pleca în lumea mare, nu renunță la pasiunile lor de suflet. Acum o lună scriam despre Natalia Glöckner, actrița și regizoarea care, venind în Germania, și-a creat propriul proiect teatral „Kindertheater Glöckchen” pentru copiii noștri din Nürnberg și împrejurimi. Articolul de azi este despre Irina și Grigore Moraru, tot de-ai noștri, foști dansatori în Ansamblul Național Academic de Dansuri Populare „Joc”, care atunci când au emigrat, n-au uitat să-și ia cu ei costumele naționale, brâiele, pălăria și pantofii. Mulți dintre voi, cu siguranță că-i cunoașteți de la evenimente sau de pe rețelele sociale, dar povestea lor o puteți citi aici în premieră.
De ce am decis să scriu despre ei? Pentru că, în primul rând sunt foarte carismatici. În al doilea rând, pentru că la moment nu cunosc un alt cuplu care s-ar fi ambiționat să le arate nemților atât de frumos cum stă treaba cu „unde joacă moldovenii, acolo pământul geme”, sau poate pentru că dansul popular este, inclusiv, slăbiciunea mea. Nu știu… așa sau altfel, articolul de azi e despre acești tineri minunați, care inspiră prin ambiție și profesionalism.
Când i-am cunoscut personal, cu ocazia acestui interviu, am remarcat că profesionalismul de pe scenă nu este unicul lor atu. Sunt creați unul pentru altul. Li se citește asta în priviri, în gesturi, în felul cum discută, sau se completează unul în timpul discuției.
Să începem cu începutul…
Irina. Să începem. M-am născut la Chișinău și acolo am trăit până a mă stabili în Germania. Dansez de când mă țin minte. „Mi se trage” de la mama și tata. Prima experiență a fost la Cercul de Dans Sportiv „Codreanca”. Cu „Codreanca” am ieșit pe scenă pentru prima dată la nouă ani. Dar nu pentru mult timp pentru că atunci când am rămas fără partener, a trebuit să renunț în favoarea dansului popular. Apropo, dansurile populare n-au fost dragoste chiar de la prima vedere. Mi-a fost greu să fac față. Probabil pentru că nu aveam o pregătire solidă. Am fost parte din ansamblul de dans al coregrafului Ion Furnica, unde am dansat vreo patru ani. Apoi am mers la Colegiul de Coregrafie, iar la absolvire m-am angajat ca și artistă de balet la Ansamblul Național Academic de Dansuri Populare „Joc”. Aveam 18 ani și eram dansatoare profesionistă.
Perioada respectivă mi-o amintesc foarte bine. Era un loc visat de multă lume, pentru că acolo lucrau artiști foarte talentați. Dansam cinci zile în săptămână. De la zece până la două. Patru ore de lucru, adică de dans. Prima oră făceam dansuri clasice, balet, însușeam mișcări noi. Următoarele trei, în funcție de programul zilei, învățăm dansuri pentru concerte, sau puneam în scenă coregrafii care trebuiau învățate și repetate.
Grigore. Eu vin de la Șoldănești, din satul Cobâlea. Și, la fel ca Irina, dar și ca mulți alții, dansez de mic, mai exact de pe la vreo cinci ani. Am debutat în cadrul cercului de dans care se numea „Stejarii.” În clasa a doua am intrat la Școala de arte din localitate, la secția coregrafie. Acolo am învățat timp de cinci ani, după care profesorul mi-a propus să urmez Colegiul de Coregrafie din Chișinău, propunere pe care am acceptat-o. Aveam 12 ani când am mers la Chișinău pentru a susține examenele de admitere pe care le-am trecut cu brio. A fost o decizie care m-a maturizat precoce. La 12 ani am schimbat cuibul casei părintești pe căminul din Chișinău, unde am învățat să-mi port singur de grijă – să gătesc, să-mi spăl haine și să fiu foarte responsabil. La colegiu am învățat până într-a 12-a, după care am continuat încă un an pentru a obține diploma de dansator.
În 2003 am trecut castingul pentru „Joc” și am devenit artist de balet. Acolo am lucrat zece ani, cu întrerupere între 2006 și 2013. Tot în acea perioadă am avut prima deplasare în China. Era vorba de un parc enorm, în interiorul căruia era un teatru. Pe scena acelui teatru dansam noi seară de seară. Am revenit în țară și m-am reangajat la „Joc” pentru trei luni, după care am plecat din nou. De data asta am mers nouă perechi cu un program propriu, eu fiind conducător artistic.
La „Joc” aveam concerte, dar nu zilnic. În China, în schimb, concertele erau zilnice. Experiența de acolo a fost un alt nivel de performanță. Spectacolul dura în fiecare seară câte două ore, și pentru asta eram plătiți cu 800 de dolari lunar, plus cazare și masă.
După un an și șapte luni, m-am reangajat la „Joc” unde am activat până în 2017. În 2015 am fost onorat cu titlul onorific de „Artist Emerit al Republicii Moldova” pentru merite în coregrafie.
Grigore ai menționat că ai avut o experiență deosebită în China. Cum a fost să te afli într-o cultură atât de diferită și ce ai învățat din acea perioadă?
Grigore. Într-adevăr, e total diferit. Ce pot să mai adaug este faptul că noi europenii, indiferent de domeniu (cultură, sport etc.) suntem estimați la un nivel destul de ridicat, chiar dacă artiștii lor au un nivel foarte bun de pregătire tehnică, mult mai bun ca al nostru. Un alt avantaj erau showurile lor moderne, luminile, ecranele enorme, regia etc., la care noi puteam doar visa. Apropo, ca și contrast la cele spuse aici, tot în China am văzut cum arăta comunismul din țara noastră, cel de care mi-au povestit părinții și bunici. Bine, la ei e într-o variantă mult mai modernă, dar totuși…
Ți-a fost greu să te afli departe de casă?
Grigore: N-am simțit atât de acut treaba asta pentru că eram deja plecat de acasă de la 12 ani. Îmi era dor, nu neg, dar nu până la lacrimi sau depresie. Deși erau în grupul nostru artiști care tare doreau acasă. Fetele, în special, nu mai doreau să rămână. În calitate de conducător artistic am purtat discuții cu multe dintre ele, pentru că totuși era un contract de muncă de un an și șapte luni, care se cerea respectat.
Nu pot să nu te întreb, când și cum ai înțeles că poți face din dans o carieră?
Grigore: Când am mers la Chișinău la un concert care s-a dat la Teatrul de Operă și Balet. Era un concert al ansamblului „Joc” și acolo am văzut în dansul „Transcarpații” un moment unde fetele fac o figură de dans care însemna un val de apă. Mi-a plăcut atât de mult, încât m-a făcut să înțeleg că vreau să fiu și eu acolo printre ei.
Per ansamblu, cum a fost experiența în ansamblul „Joc”?
Irina. „Joc” a fost, pentru mine, mai mult decât un loc de muncă. Dansurile populare cer o energie uriașă, precizie și pasiune. Eram mereu în mișcare, fie la repetiții, fie în turnee, iar programul era destul de solicitant. Dansul la „Joc” a fost o experiență extraordinară. Am avut șansa să lucrez cu oameni extrem de talentați, să învăț coregrafii complexe și să urc pe scene mari, inclusiv în turnee internaționale. Era o mândrie enormă să reprezentăm Moldova prin artă. Dar, ca în orice poveste, partea frumoasă venea la pachet cu provocări.
Grigore. Una dintre cele mai mari dificultăți era lipsa unui sistem de finanțare adecvată. Resursele erau limitate, iar uneori trebuia să improvizăm pentru a face față cerințelor scenice. Întreținerea echipamentelor, cum ar fi costumele, sau asigurarea condițiilor optime pentru repetiții, depindeau deseori de sacrificii personale ale artiștilor.
Din ce-mi povestiți, intuiesc că voi doi v-ați cunoscut la „Joc”? Când și de cât timp sunteți un cuplu?
Grigore: Ai dreptate, ne-am cunoscut în 2014, la „Joc”. Eram cu un prieten de-al meu, și… îmi căutam mireasă, la modul serios. Dar știi cum e în ansamblu, fetele dansau, iar noi băieții nu uitam să vedem cine dansează cel mai bine. Așa am remarcat-o pe Irina. Era imposibil să n-o observi. Frumoasă și grațioasă. Am început să ne întâlnim, iar în 2019 ne-am căsătorit.
Aveați o carieră atât de frumoasă acasă. De ce ați plecat?
Grigore. Acasă, lucram mult. Știam că vreau să întemeiez o familie, dar în același timp eram conștient că partea financiară, în domeniul în care activam, era instabilă. Pe lângă munca la „Joc”, predam la Centrul de Creație „Artico” și dansam la evenimente private. În paralel, am făcut Universitatea de Stat din Moldova, unde am obținut o diplomă în științe economice, la fără frecvență. Într-o perioadă, am început o facultate și la Universitatea „Ion Creangă” împreună cu Irina. Totuși, am venit în Germania în 2017, iar Irina m-a urmat un mai târziu, în 2018.
De ce Germania?
Irina: Decizia de a pleca nu a fost deloc ușoară. Familia noastră avea nevoie de mai multă stabilitate financiară, iar Grigore și cu mine ne doream un viitor mai bun. Fratele lui Grigore era deja stabilit în Anglia, așa că ne-am gândit inițial să plecăm încolo. Totuși, Germania părea să ne ofere mai multe posibilități. Mi-a plăcut ordinea și disciplina pe care le-am găsit aici, aspecte au contat enorm pentru noi.
Grigore: A fost un „gata, plec” dictat de realitate. Da, dansul era marea noastră pasiune, dar în Moldova era greu să construim ceva pe termen lung doar din asta. Când am ajuns în Germania, am început de jos, cu joburi simple, dar am fost ambițioși. După trei ani de muncă, ne-am cumpărat o casă aici. Tot aici s-a născut și fiul nostru Mark. Acum, lucrez într-o companie de curierat, care mă sprijină în obținerea categoriilor auto C și CE pentru a avansa din punct de vedere profesional.
Irina: Am și eu o experiență legat subiectul angajării aici. Când am aplicat pentru un job la Amazon, nu mi-am imaginat că va trebui să aștept șapte luni pentru interviul de angajare. Am lucrat în depozit, unde am învățat multe despre logistică, organizare și cum funcționează procesele interne ale unei companii atât de mari. După un an și jumătate am rămas însărcinată. După pauza de maternitate, am studiat limba germană până la nivelul B2, iar acum fac „Umschulung als Industriekauffrau” (Recalificare profesională ca și agent comercial industrial).
… un cuplu pe scenă și în viața de zi cu zi…
Grigore: Da și cred că aceasta este marea noastră fericire. Adunăm momente de colecție nu doar în viață, ci și pe scenă. Când dansezi cu jumătatea ta, e mai mult decât dans, e… chimie. Când îi întâlnești privirea, când o strângi de talie, când o simți alături. Chiar dacă se întâmplă să fim supărați, în acele momente ne trece.
Irina. Am început să participăm la evenimentele diasporei, să dansăm la nunți, cumetrii, și alte festivități în Germania, dar suntem flexibili să plecăm și în țări. Am dansat nu doar pentru moldoveni, ci și pentru nemți, români, ruși, ucraineni, într-un cuvânt pentru toți cei cărora le place ceea ce facem. În Germania, în comunitatea moldovenească, oamenii sunt bucuroși să participe la evenimentele care includ dansuri populare, pentru că le amintesc de casă. Suntem prezenți la evenimente mai multe dansuri, cum ar fi Hora Răzeşilor Orheieni, Suita din Bucovina, Dans din Carpaţi etc.
Sunteți tot mai cunoscuți în diasporă…?
Grigore. Da, și acest lucru ne bucură. Ultimul eveniment la care am participat a fost Jubileul de 20 de ani al comunității moldovenești din Berlin, un eveniment organizat la un nivel înalt, la care au fost prezente personalități importante din lumea culturală și politică. A fost o onoare să dansăm pentru un public atât de divers.
Irina: Diaspora altfel apreciază momentele astea. Poate de aceea că în afara țării ele sunt mult mai rare. Ce ține de nemți, aceștia rămân fără cuvinte. Mulți dintre ei ne descoperă în premieră și rămân uimiți de viteza cu care dansăm, de stilul de dans, de muzică, de profesionalism. Pentru nemți dansul a fost și rămâne un hobby. Ei nu ajung la astfel de performanțe, de aia cred că sunt așa de impresionați. După evenimente, neapărat se apropie de noi și ne întreabă de unde venim, unde am învățat să dansăm atât de profesionist, ce fel de dansuri sunt astea și multe altele.
Ce gânduri vă trec când vă aflați pe scenă în astfel de clipe?
Irina: E o bucurie când vezi că publicului îi place ceea ce faci, că e uimit. În orice colț al scenei nu te-ai uita, toți privesc cu admirație spre tine. Iar energia care le-o dai în timpul dansului, o primești dublu înapoi, la final când te aplaudă.
Reușiți să împărțiți viața de familie, având și un copil mic, cu pasiunea voastră pentru dans?
Grigore: Desigur. Este vorba de echilibru. La început a fost greu, mai ales că activitatea noastră artistică presupune multe deplasări și repetiții. Dar am învățat să ne organizăm și să nu susținem reciproc.
Apropo de Mark, el cum reacționează când vă vede pe scenă?
Irina: Încă este prea mic pentru a înțelege ce face mama cu tata. Are doar patru ani, dar el e des prezent la repetiții, și chiar la evenimente.
Planurile voastre de viitor includ cumva și o școală de dans?
Grigore: Da. O spun la modul cel mai serios, pentru că vrem să oferim o oportunitate celor din comunitate să facă dans la un nivel profesionist. Au fost deja câteva oferte, dar lucrurile nu trebuiesc grăbite.
Irina: E posibil, dar e nevoie de timp, lucru de care nu dispunem la moment. Cert e că moldovenii noștri doresc să-și ducă copii la astfel de cercuri, dacă ele ar exista.
Grigore: Visul nostru este să deschidem un cerc de dans după prototipul Ansamblului de dansuri populare ale lui Igor Moiseev. Germania este o țară multiculturală și noi suntem pregătiți să învățăm copiii să danseze nu dansuri populare moldovenești, ci dansuri populare ale oricărei alte țări. Am învățat asta acasă la colegiu și ne-ar fi ușor să predăm. Dar până atunci continuăm să facem ceea ce știm cel mai bine acum – dansăm, promovăm dansul nostru popular și păstrăm tradițiile noastre în viața diasporei.
Un sfat pentru pasionați ca și voi?
Irina: Să danseze întotdeauna cu sufletul, să-și amintească că fiecare pas spune o poveste, iar prin dedicare și pasiune, tradițiile prind viață prin ei.
Vă mulțumesc și vă doresc succes. Cei care doresc să ia legătura cu Grigore sau Irina le pot scrie pe rețelele de socializare.
