Îi spune Andrei Cociug și e o persoană destul de „vocală” în mediul online, în special cel al diasporei din Germania. Mie mi-a atras atenția acum vreo doi ani când Andrei povestea cu multă lejeritate despre specificul jobului său îngrijitor de bătrâni („Pflege”) pe care-l face în Germania, prin comparație cu cea de felcer pe care l-a avut în Moldova. Între timp și-a deschis propria firmă în domeniu, și cu toate că responsabilitățile i s-au dublat, a continuat să spună lucrurilor pe nume și prin asta și-a atras atât admiratori cât și hateri. Doar că acest lucru nu l-a speriat ci dimpotrivă… Ba chiar s-a implicat acolo unde a simțit că are o chemare a sufletului. A devenit vicepreședinte al Asociației Deutsch-Moldauischer Verein e.V., înființată acum un an și a organizat împreună cu alți membri primele evenimente pentru ai noștri din Diasporă, de care nouă cei plecați în lume ne este atât de dor. Ultimul eveniment de acest gen a fost Sărbătoarea „Ziua Limbii Române”.
Lifestyle, diasporă, evenimente, politică, alegeri etc. Găsești de toate nu doar pe rețelele lui de socializare, ci și în viața de zi cu zi. E unul din dintre ai noștri, dar care s-a făcut remarcat prin hărnicie, ambiție, verticalitate. Mi-am dorit să-l cunosc, așa că i-am lansat o provocare, pe care Andrei a acceptat-o. Recunosc, acest articol s-a lăsat un așteptat, dar doresc să mă revanșez prin munca pe care am depus-o și cea mai bună răsplată în acest caz va fi aprecierea celor care-l vor citi, și-l vor descoperi pe acest tânăr, prin lentila acestui articol.
Felcer în Moldova. Pentru un singur an. M-am născut în satul Horeşti, raionul Ialoveni și am crescut într-un mediu care mi-a insuflat valori precum empatia și dorința de a-i ajuta pe cei din jur. După absolvirea Colegiului de Medicină din Chișinău, am obținut diploma de felcer, care mi-a deschis ușile către o carieră în domeniul asistenței medicale. Dar după un an de activitate în calitate de felcer în R. Moldova, am fost nevoit să iau drumul străinătății din cauza salariului care nu depășea la acea vreme nici 2500 de lei pe lună. Erau anii 2012 – 2013 și un astfel de salariu nu-ți permitea prea multe. Nici măcar să visezi la o viață decentă acasă.
Am venit la spălat vase pentru trei luni. De ce Germania? Pentru că așa s-au aranjat lucrurile. Doar că decizia de a părăsi Moldova a fost una dintre cele mai dificile. Lucrând acasă pe un salariu mic, trebuia să fac o schimbare, de aceea, atunci când am primit o ofertă de muncă la un restaurant moldovenesc n-am stat mult pe gânduri. Spălam vase și făceam curat în restaurant pentru un salariu modest pentru standardele germane, dar pentru că mi se oferea cazare și mâncare câștigam bine. Mult mai bine decât acasă.
Dorul. Cu dorul nu poți negocia, nu te poți certa. Îl poți doar accepta și trăi cu el. Deși mi-am dorit, la un moment dat, să emigrez, drumul spre Germania a fost o anevoios și m-a lăsat cu amintiri (ca să nu zic sechele) de tot soiul. Țin minte și acum fiecare kilometru parcurs – părea o veșnicie, iar dorul de cei dragi creștea cu cât mai mult mă depărtam de ei. Emoții? Un amestec de entuziasm și speranță, frică și incertitudine. Primele impresii? Copleșitoare. Altă țară, alt oraș, altă lume, altă limbă pe care n-o înțelegeam absolut deloc. N-aș fi crezut niciodată în timp voi ajunge s-o vorbesc atât de fluent.
Planul meu inițial era să stau în Germania doar trei luni, ca apoi să revin în țară pentru a-mi continua activitatea de felcer. Însă, pe la sfârșitul celei de-a treia luni, am fost angajat ca chelner. Salariul nu era cu mult mai bun, dar luam și bacșișuri bune. Și din nou banii au fost cei care mi-au schimbat decizia. Am rămas în continuare. La scurt timp, restaurantul a falimentat, de aceea a trebuit să găsesc un alt job. Acela a fost momentul când am realizat că trebuie să învăț limba germană, pentru a mă integra mai bine în această nouă societate. Am urmat un curs de limbă germană, care mi s-a dat destul de greu. La școală, totul era explicat în limba germană și simțeam că nu fac față. Cred că mai mult am învățat-o din mers, decât pe băncile școlii, atunci când a trebuit să fac față diverselor situații care apăreau și mă forțau să mă descurc, or, eu nu aveam pe nimeni să vorbească în locul meu.
Am tot oscilat între diferite job-uri, până în ziua când m-am angajat într-un azil de bătrâni. Acolo am avut parte de cea mai bună integrare, cu toate că, așa cum îmi place mie uneori să glumesc, a fost un soi de armată. Provocări și stres pe de o parte, lecții – pe de alta. Apropo de lecții, le-am primit mascate sub poveștile de viață ale bătrânilor. Foarte interesantă, intensă, dar și memorabilă perioadă. Inițial am început să lucrez în domeniul de Ambulanten Pflegedienst într-o firmă existentă, ca și Pflegefachkraft. Dar pe parcurs am devenit șef de echipă, ca într-un final să devin unul din acționarii firmei.
Ce înseamnă “Ambulanten Pflegedienst” și Pflegefachkraft? Dacă e să traducem exact termenii atunci primul înseamnă îngrijire la domiciliu, iar al doilea asistent medical calificat. Pentru cei din afara Germania sună ciudat acest termen, dar pentru mulți dintre noi cei de aici, știm că se referă la servicii de îngrijire medicală și asistență la domiciliu, destinate în special persoanelor în vârstă sau celor care au nevoie de suport în activitățile zilnice. Dacă mai detaliat este vorba de servicii oferite pentru a ajuta pacienții să rămână în confortul propriilor case, și de a primi îngrijire profesională (ajutor în activități precum spălat, îmbrăcat, igienă personală și alimentație). Îngrijirea medicală presupune furnizare de tratamente medicale, administrarea medicamentelor și monitorizarea stării de sănătate a pacienților. Suportul emoțional înseamnă susținere emoțională pentru a combate singurătatea și izolarea și desigur asistență în activitățile zilnice precum ajutor cu treburile gospodărești (curățenie, gătit) și cumpărăturile.
Cum se se face plata pentru aceste servicii? În Germania, ele sunt finanțate printr-un sistem complex. În primul rând e vorba de asigurările de sănătate. Majoritatea costurilor pentru serviciile de îngrijire la domiciliu sunt acoperite de asigurările de sănătate (Krankenkassen), care contribuie la plata îngrijirii pentru persoanele care au nevoie de asistență din motive medicale sau de vârstă. De asemenea, persoanele care necesită îngrijire pot beneficia de diverse tipuri de ajutoare financiare, cum ar fi indemnizațiile pentru îngrijire (Pflegegeld), care sunt oferite în funcție de gradul de invaliditate a pacientului. Îndemnizațiile sunt fi folosite pentru a plăti serviciile de îngrijire la domiciliu. Co-plata: În unele cazuri, pacienții pot fi nevoiți să facă o co-plată pentru serviciile primite, în funcție de nivelul de îngrijire necesar și de venitul lor. Uneori, autoritățile locale sau organizațiile de caritate pot oferi sprijin financiar suplimentar pentru persoanele care nu pot acoperi costurile serviciilor de îngrijire. Și nu în ultimul rând contractele cu furnizorii, ceea ce înseamnă că pacienții și familiile acestora pot să verifice contractele cu furnizorii de servicii de îngrijire pentru a înțelege exact ce este acoperit și ce nu, precum și eventualele costuri suplimentare.
Tot în acea perioadă, am făcut cunoștință online cu cea care urma să-mi devină soție. Îi spune Nicoleta. Am convins-o atât pe ea, cât și pe părinții ei, să-i permită să vină în Germania imediat după liceu pentru a-și continua studiile. Mi se părea că va fi foarte simplu, deoarece ea cunoștea engleza, dar socoteala de acasă, știți voi… Totuși Nicoleta nu a trecut prin greutățile integrării cum a fost în cazul meu. A făcut aici studii (Ausbildung), iar ulterior s-a angajat la Deutsche Bahn (Căile Ferate Germane) și datorită ei azi locuim în regiunea Frankfurt am Main de mai bine de cinci ani, după ce primii șase i-am trăit în partea de nord a Germaniei. Și anume aici mi-am găsit postul de muncă ca și Ambulanten Pflegedienst, iar la moment suntem părinții fericiți a unei fetițe de doi anișori.
Între timp, am cunoscut mulți conaționali de-ai noștri și acum un an m-am implicat în crearea Asociației Deutsch-Moldauischer Verein e.V, a cărei președinte este Cristina Sârbu, o moldoveancă de-a noastră. Da, sunt multe asociații la activ pentru ai noștri în diasporă, dar asta nu înseamnă că nu ne putem implica noi, tinerii, nu înseamnă că nu putem veni cu o viziune nouă pentru a ne face văzuți și auziți. Am organizat deja mai multe evenimente, care adunat moldoveni într-un număr deosebit de mare. Acolo, aflându-mă printre ei, am auzit nu o dată despre dorul lor legat de casă, despre dorința de a reveni, despre speranța într-o Moldovă mai prosperă. Iar de bunăstarea ei, suntem responsabili noi, cetățenii ei, indiferent de țara în care ne-am afla la moment.
Da, am devenit vocal inclusiv pe rețelele de socializare, acolo unde sunt liber să-mi exprim gândurile. Eu cred că dacă ar fi mai mulți curajoși care și-ar expune propria părere și ar veni cu idei constructive, poate că nivelul nostru de viață ar fi altul. Unul cu mult mai bun. De ce îmi place să mă implic? Pentru că dacă nu o fac eu, nu o faci tu, nu o face cel de lângă mine, atunci cine să o facă?
Chiar dacă ne-am procurat aici propria casă, dorul de cei rămași acasă, dorul de Moldova ne duce tot mai des la gândul de a ne reîntoarce la rădăcinile noastre. Cu totul luxul de aici. Paradoxal, nu? De multe ori mă prind la ideea că dacă într-o zi s-ar întâmpla ceva cu tatăl meu, iar eu în loc să-i fiu alături, sunt departe pentru a avea grijă de alți bătrâni. Și asta doare. Ori de câte ori intru în casa bătrânilor, care mi-au devenit atât de apropiați sufletește, mă gândesc la sutele de bătrâni care acasă mor în singurătate, apăsați de boli, sărăcie și chiar foamete. Știți voi bătrâneii ceia care stau pe la colțuri de Chișinău cu mâna întinsă, ori pe cei de care ne amintim de sărbători când încep campaniile de caritate?
Au trecut 11 ani în care, cred că aș număra pe degete de câte ori am venit în Moldova și mi-am văzut părinții. Iar sufletul meu este ca bateria telefonului, se încarcă cel mai bine doar cu încărcătorul original… Sunt cel mai împlinit atunci când sunt acasă la mine, în Moldova. Emoțiile pe care le simt de fiecare dată când ajung acasă sunt imposibil de descris în cuvinte. De fapt, nici nu e cazul. Fiecare din noi le cunoaște. Le simte. Le trăiește.
Ce vreau să spun la final? Că se poate. Am descris atât de detaliat felul cum funcționează sistemul de asigurare pentru bătrâni aici, ca să dau un imbold și altora, în special celor de acasă. Pentru că se poate. Și la noi acasă. Și ai noștri bătrâni ar putea beneficia de astfel de servicii. Dar totul depinde de noi, de implicarea noastră, de votul nostru… Numai atunci am putea spera ca cei care vor să revină, să o facă într-o țară europeană, iar cei rămași să se bucure de calitatea unei vieți la care, poate nici n-au visat. Mai ales bătrânii. Mai ales în ultimii lor ani de viață. Pentru că nu știm cât îi avem lângă noi. Dar cât îi avem să le demonstrăm că ne-am învățat lecția și suntem capabili să ne scoatem țara din impas.
