A fost mereu activă. Social activă. Acasă în Moldova pe vremea când era implicată în diferite proiecte sociale. Cunoscându-i povestea, am constatat cu regret că țara noastră a pierdut un om foarte valoros odată cu emigrarea ei. Ea însă, constrânsă de circumstanțe, a făcut pasul către Germania, unde (cum era și firesc) s-a adaptat rapid. A investit timp și energie în studierea limbii germane și în recalificare profesională, iar astăzi are o carieră de succes în domeniul transporturilor și logisticii (Kauffrau für Spedition und Logistik). Articolul despre Sabina Cotorobai este un adevărat „îndrumar”, cu pașii necesari de urmat și instituțiile de apelat, pentru oricine este hotărât să își construiască o carieră în acest domeniu. Citiți și luați aminte.
Cine sunt eu?
Sunt o fire deschisă, mereu gata să ajut. Pun confortul celor din jur mai presus de al meu, dar iubesc libertatea – iar când cineva încearcă să-mi impună constrângeri, simt că mă sufoc. Nu tolerez oamenii care profită de bunătatea mea și rup orice legătură cu ei, dar las loc de „bună ziua” celor care conștientizează greșeala și își cer scuze.
Poate că totul vine dintr-o rană veche. Am fost singurul copil în familie, iar mama a muncit toată copilăria, adolescența și o parte din tinerețea mea peste hotare. Am rămas cu tata, care, atunci când consuma alcool – și se întâmpla zilnic – devenea agresiv. Trăiam în teroarea scandalurilor și cu frica de a fi bătută. Știam că trebuie să fac ceva.
Așa că, mai întâi, am devenit cel mai activ ascultător de radio, sunând constant la emisiuni. Apoi, am început să particip la traininguri, seminare și mese rotunde, orice îmi oferea șansa să ies din acel cerc. În timp, am ajuns să coordonez proiecte sociale și să înțeleg că acesta era felul meu de a contribui la schimbare.
Așa am crescut, dar omenia, dorința de a-i ajuta pe ceilalți și implicarea civică au fost și au rămas valorile care mă definesc până în prezent.
Liderismul din sânge
Dintotdeauna mi-am dorit să fiu lider. Eram într-a patra când ni s-a cerut să scriem un eseu despre ce ne dorim să devenim. Eu visam să devin jurnalistă. Și asta am făcut. Poate că a fi jurnalist nu înseamnă neapărat a fi lider, dar cu siguranță ești în centrul atenției. În școală, am fost președintele consiliului școlar, liderul clasei și fondatoare a unor organizații.
Una dintre cele mai grele decizii a fost ca, după facultate, scurta carieră în domeniu și căsătorie, să las orașul în favoarea implicării în satul natal. Tot atunci s-a născut și primul nostru copil. Ah, câte s-au schimbat de atunci!!
Și totuși Moldova…
Dorința de a mă implica și de a schimba lumea din jurul meu a fost motorul care m-a împins spre acțiune. De-a lungul anilor, am coordonat numeroase proiecte în Ruseștii Noi, satul meu de baștină, dar cel mai drag mi-a rămas cel care și-a păstrat scopul inițial: amenajarea unui teren de joacă pentru copiii de la grădiniță. A fost o luptă, dar am reușit. Doar că privind în urmă, nu pot să nu simt un gust amar. Multe inițiative au fost deturnate de interese politice. Am scris proiecte pentru reparația și amenajarea sălii de ședințe a consiliului local, pentru modernizarea pavilioanelor din grădiniță, dar, la final, un partid sau altul își asuma meritele. Fondurile veneau de la finanțatori externi, însă politica moldovenească avea regulile ei.
Mobilizarea oamenilor pentru o cauză nobilă nu a fost niciodată simplă. Cei mai mulți caută un beneficiu imediat – financiar sau material. Doar câțiva se implică din convingere. Și poate cel mai greu a fost să explic că pentru mine succesul unui proiect nu se măsoară în bani, ci în impactul pe care îl are asupra comunității. Din păcate, trăim într-o societate unde toți așteaptă ceva la schimb, de aceea e greu să crezi că cineva luptă doar pentru binele comun.
Dacă rămâneam în Moldova, azi poate eram primăriță!
Am fost consilier local și, dacă aș fi rămas în Moldova, azi poate eram primăriță. În 2015 aveam toate șansele, dar am ales să pun familia pe primul loc. Mezina avea doar opt luni atunci, iar eu nu am vrut să sacrific timpul cu ea. Îmi amintesc perfect cum oamenii mă opreau pe stradă, rugându-mă să le fiu vocea în fața autorităților. Odată, în primărie, am surprins doi bătrâni vorbind în șoaptă: „Ea e toată numai inimă! Dacă trebuie, răstoarnă munți pentru dreptate.” Atunci am simțit, mai mult ca niciodată, că mi-am construit singură un nume, care conta pentru ceilalți.
Și da, jurnalismul mi-a fost aliat în tot acest parcurs. M-a învățat să vorbesc fără teamă, să pun întrebările potrivite și să scriu proiecte sociale. La ședințele consiliului local, nu m-am ferit niciodată să cer răspunsuri clare, să pun presiune pe cei care aveau datoria să schimbe lucrurile. Nu am fost niciodată un simplu spectator. Am fost o persoană care a crezut că vocea ei poate face diferența.
Am fost amenințată cu dosare penale, mi s-au pus piedici.
Și totuși am emigrat. Mutarea în Germania a fost una dintre cele mai mult chibzuite decizii din viața mea. Eram bolnavă de țară, trăiam cu dorința de a schimba lumea din jurul meu, mă implicam, luptam pentru corectitudine, dar am înțeles rapid că eram prea puțini cei care gândeam la fel. Trădările au fost cele care mi-au frânt avântul. În Moldova, să te implici civic e periculos, mai ales când spui lucrurilor pe nume și nu accepți compromisuri. Mi-au fost furate meritele, am fost amenințată cu dosare penale, mi s-au pus piedici doar pentru că nu toleram corupția. Politica moldovenească e un joc murdar: dacă nu ești cu ei, devii dușmanul lor. Nu mă interesa puterea, nici banii, ci prosperitatea comunității mele. Dar când am văzut că lupta e inegală, că sunt prea puțini oameni pe care mă pot baza, am ales să plec. Nu din lașitate, ci din dorința de a-mi proteja familia și liniștea.
„… nu rezist fără voi”
Inițial a venit soțul. Dar după trei luni s-a întors acasă și mi-a spus „nu rezist fără voi, dorul era prea mare”. Trei luni mai târziu l-am urmat. Eu și fetele noastre. Era sfârșitul anului 2016. Eu am luat această experiență ca pe o provocare, dar fiecare reușită a fost un imbold de a rămâne aici. De exemplu, am găsit locuri la grădiniță pentru fete, am primit kindergeld, am găsit chirie, etc. Toate astea mă făceau așa de mândră că eu pot. Citeam pe rețelele de socializare cum lumea se plânge că după un an sau mai mult nu au reușit, eu însă în câteva luni aveam rezultate. Eram insistentă, de exemplu ca să primesc un loc de grădiniță, așa că am mers la 30 de instituții de învățământ preșcolar. Așa am rezistat și așa am avansat.
Am vândut pui la KFC, am făcut curățenie în birouri și toalete, am livrat colete.
Adaptarea nu a fost ușoară. Să o iei de la zero, să accepți orice muncă, oricât de umilă, când știi că poți și meriți mai mult – e greu. Am vândut pui la KFC, am făcut curățenie în birouri și toalete, am livrat colete. Dar am știut mereu că pot mai mult și am continuat să caut, să bat la uși, să pun întrebări, să acționez. Nu mi-a fost frică niciodată să mă implic.
Experiența acumulată în Moldova mi-a fost de mare ajutor. Știam să scriu o scrisoare oficială, să completez un formular, să-mi cer drepturile. Am fost activă în școala copiilor, m-am implicat în organizarea alegerilor pentru Președinția Republicii Moldova. Chiar dacă sunt departe, legătura cu țara nu s-a rupt. Dacă cineva din satul meu are nevoie de ajutor pentru un proiect, dacă pot contribui cu ceva, o fac cu drag. Nu am nevoie să enumăr aici tot ce am trimis acasă pentru că nu despre asta e vorba. Important e că încă îmi pasă.
La început, am încercat să creez și un Club al mămicilor din Republica Moldova, dar nu a rezistat prea mult. Acum, după alegerile prezidențiale, am în jurul meu o comunitate de femei implicate, dornice să facă ceva mai mult. Urmează inițiative, urmează proiecte – pentru că eu nu știu să stau deoparte.
Ce îmi lipsește cel mai mult? Oamenii care mă urmau și care aveau încredere în mine. Proiectele sociale, sentimentul acela de a construi ceva împreună. Dar știu că oriunde aș fi, nu pot renunța la ceea ce sunt – un om care crede că schimbarea e posibilă.
Echilibru în parenting
Cea care mi-a fost mereu aproape și mi-a știut toate căderile și urcușurile a fost și rămâne a fi familia mea. Am o un soț extraordinar, cu mult mai responsabil și mai harnic decât mine. Susținerea lui constă în faptul că vrea și știe că eu pot mai mult. Suntem foarte diferiți, dar ne completăm reciproc, fiecare având partea sa de responsabilitate.
Avem două fete de 10 și 13 ani. Nu știu dacă am făcut ceva cu adevărat special, dar sunt mândră de ele și de ceea ce au reușit ele să realizeze. Mă consider o mamă-prietenă, mereu prezentă în viața lor, gata să-mi iau o zi liberă de la muncă, fie pentru o competiție de patinaj, fie pentru o discuție importantă cu profesorul. Nu sunt mama severă, mai degrabă sunt mediator între copii, tată și bunică. În magazine, rareori le spun „nu” când își doresc să încerce ceva. Mă implic activ – de la organizarea evenimentelor școlare până la participarea în toate comitetele de părinți. O colegă de-a mea, nemțoaică, îmi spune des că am găsit un echilibru și că fetele mele sunt educate, implicate și respectuoase, fără ca eu să impun restricții. Așa este – nu mă impun prin autoritate, ci le explic ce au de făcut, de exemplu, să facă ordine în casă sau să meargă la magazin etc. Și ele niciodată nu refuză, ci se apucă imediat de treabă. La rândul meu, dacă le promit ceva, mă țin de cuvânt. Este vorba despre o încredere reciprocă. Nu m-am ghidat de cărți de parenting, ci de inimă și iubire. Prin educație și exemplul meu, vreau să le transmit dragostea pentru aproapele lor și importanța implicării civice. Și da, niciodată nu am fost separată de copiii mei. Cred că asta vine și dintr-o traumă a copilăriei, când eram adesea singură, pentru că mama era plecată peste hotare, iar tata… era tata.
Expertă în domeniul transportului și logisticii
Mi-am dorit întotdeauna să muncesc într-un domeniu care îmi aduce plăcere. După ce mi-am dat fetele la grădiniță în Germania, am început să studiez limba germană, dorindu-mi să avansez. Am planificat cu atenție fiecare pas pentru a ajunge aici. Mulți spun că am avut noroc, dar adevărul este că am muncit mult ca să reușesc.
În 2017, am depus cerere la Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (BAMF), adică Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați, pentru a beneficia de cursul de integrare. În aproximativ două luni am primit răspuns și am început cursul de germană, finanțat atât de BAMF, cât și de mine. După o lună, am primit Wohngeld (subvenție pentru chirie) ceea ce mi-a permis să continui gratuit studiul limbii până la nivelul B1. După ce am susținut examenul de B1 și testul “Leben in Deutschland”, am început să lucrez 35 de ore pe săptămână la KFC, în timp ce frecventam cursurile de germană.
A fost extrem de dificil. Dimineața, la ora 7, îmi duceam fetele la grădiniță, iar între 8:00 și 13:00 eram la școală. După ce le luam acasă, găteam, făceam curățenie și alte treburi gospodărești, iar la ora 17:00 plecam la muncă. Între timp, soțul meu venea acasă și avea grijă de copii. Terminam programul de lucru la unu -două noaptea și uite așa au trecut nouă luni grele. Știam însă că este doar o etapă și că o voi depăși.
După ce am absolvit cursul de integrare, am rugat șefii să-mi accepte demisia, astfel încât să pot beneficia de șomaj și să îmi continui studiile. Așa am reușit să obțin certificarea B2, după multă insistență. În același timp, am încercat să-mi echivalez diploma de jurnalist obținută în Republica Moldova. Deși nu am primit o recunoaștere completă, mi s-a confirmat că am studii superioare în comunicare.
Am participat și la un program de mentorat pentru integrarea profesională, care, deși nu mi-a oferit un loc de muncă în jurnalism sau PR, m-a ajutat să îmi îmbunătățesc CV-ul și scrisoarea de motivație. După absolvirea cursului de B2, am mers la Agentur für Arbeit pentru a discuta despre viitorul meu profesional. I-am explicat consilierei că mi-aș dori un loc de muncă în care să mă implic și să mă simt împlinită, dar și că jurnalismul nu era o opțiune realistă, având în vedere nivelul meu de germană.
Am obținut și această aprobare, deoarece reprezentanta de la Agentur für Arbeit a văzut determinarea mea și nu m-a putut refuza.
Cu o zi înainte de întâlnirea programată la Arbeitsamt (Oficiul pentru Ocuparea Forței de Muncă), am fost la Industrie- und Handelskammer – IHK (Camera de Industrie și Comerț) pentru a mă informa despre cursurile disponibile în domeniul administrativ. Am descoperit că recalificarea pentru postul de expertă în domeniul transportului și logisticii, adică Kauffrau für Spedition und Logistik, durează doar șase luni, iar domeniul îmi era deja familiar datorită soțului meu, care este șofer de camion. Am obținut rapid o confirmare scrisă din partea companiei unde lucra soțul meu, prin care se atesta că mă vor primi în practică după terminarea cursului. Acest document a fost esențial pentru a convinge Agentur für Arbeit (Agenția pentru Muncă) să-mi aprobe finanțarea cursului.
O lună mai târziu, am devenit studentă la IHK Augsburg. După șase luni de studiu și o lună de practică, am primit un contract de muncă nelimitat în cadrul aceleiași firme. Pentru a facilita tranziția, șeful meu m-a sfătuit să solicit un certificat prin care statul german să finanțeze 50% din salariul meu timp de șase luni. Am obținut și această aprobare, deoarece reprezentanta de la Agentur für Arbeit a văzut determinarea mea și nu m-a putut refuza. De atunci activez în domeniul transporturilor și logisticii. Curând se fac șase ani.
Pentru cei care doresc să urmeze același drum, recomand să învețe limba germană până la nivelul B2 și să se informeze la IHK sau la alte instituții de învățământ despre profesia aleasă. Este important să fi muncit cel puțin un an în Germania, indiferent de domeniu, pentru a avea dreptul la șomaj. De asemenea, este esențial să știți exact ce vă doriți și să aveți confirmări scrise din partea unor angajatori dispuși să vă ofere un loc de muncă sau o perioadă de practică.
Am o satisfacție imensă când completez un formular și nu mai scriu „Putzfrau”
Cursul de recalificare durează șase luni și costă aproximativ 6.000 de euro (în 2019). Poate fi finanțat de Agentur für Arbeit sau Jobcenter, în funcție de situația fiecăruia. Diferența dintre cele două instituții este că Agentur für Arbeit se ocupă de plasarea forței de muncă și oferă șomaj celor care au lucrat cel puțin un an, în timp ce Jobcenter sprijină financiar persoanele care nu se pot întreține singure.
Cel mai greu moment al acestui proces a fost lipsa timpului. Germania cere multă implicare, documentație și planificare. În plus, este necesară o stabilitate financiară minimă, pentru că nu poți urma un curs fără să îți permiți să plătești chiria sau să îți asiguri necesitățile de bază.
Această experiență m-a transformat mult. M-a integrat atât profesional, cât și personal. Am o satisfacție imensă când completez un formular și nu mai scriu „Putzfrau” (femeie de serviciu), ci „Kauffrau für Spedition und Logistik”.
Ceea ce îmi place cel mai mult la munca mea actuală este interacțiunea cu oamenii. Comunic mult cu colegii, ofer sfaturi șoferilor de camion și îmi testez constant capacitățile prin provocările zilnice din domeniul transporturilor și logisticii.
În loc de epilog…
Dacă m-aș întoarce vreodată în Moldova, m-aș dedica proiectelor sociale. Asta mă definește cel mai bine, acolo simt că pot face o schimbare reală.
Ceea ce ne lipsește cel mai mult ca popor este determinarea, responsabilitatea și implicarea socială. Cerem drumuri bune, școli renovate, spitale moderne, dar evităm să plătim impozite. Ne dorim o țară ca afară, dar fără efortul nostru. Mai degrabă distrugem decât reparăm. Nu avem timp să ne implicăm, dar suntem primii care critică și aruncă suspiciuni asupra celor care chiar încearcă să facă ceva. Vedem peste tot interese ascunse, deși nu contribuim cu nimic. Așteptăm să ne cadă din pod, în loc să ne ridicăm mânecile și să muncim.
Pentru o femeie care își dorește o carieră puternică, cheia este încrederea în sine și organizarea. Fără disciplină și implicare, succesul rămâne doar un vis. Nu există scurtături, iar așteptarea unei oportunități „din senin” e doar o iluzie. Munca, eliminarea persoanelor toxice din jur, vindecarea rănilor trecutului, iubirea de sine și claritatea în obiective sunt pașii spre reușită.
Succesul nu înseamnă validarea celor din jur, ci satisfacția personală. Nu trebuie să demonstrăm nimănui cât de buni suntem. Important este să ne convingem pe noi înșine că putem. Orice ne aduce împlinire e un succes – și fiecare are propria definiție a acestuia.
Peste zece ani mă văd tot în Germania, cu o afacere prosperă, în casa mea, alături de soț, cu mama în viață și bucurându-mă de carierele frumoase ale fiicelor mele. Deci, povestea mea nu se oprește aici. Continuu să învăț, să mă dezvolt și să fiu același om care crede că schimbarea începe cu fiecare dintre noi.
