Acum opt ani, o vedeam pe Alina Ariton aproape în fiecare săptămână. Împărțeam aceleași holuri, așteptându-ne copiii să iasă de la repetițiile studioului de dans „Black And White” din Chișinău. Atunci, din vorbă-n vorbă, am aflat că este și ea profesoară de dans la un liceu privat din capitală. Astăzi, discutăm într-un cu totul alt decor. Nu în holul unei săli de repetiții din Moldova, ci la Berlin, acolo unde Alina și-a deschis propria școală de dans „Moldo Star”.
Dansul. Mă călăuzește de când mă țin minte…
… de pe vremea când elevă fiind dansam pe scena școlii, apoi a casei de cultură din satul meu de baștină – Criva, Briceni. Dansam și atunci când, ajunsă în Germania, munceam în curățenie. Era felul meu de a nu mă pierde și de a-mi aminti constant cine sunt, de ce am emigrat și care-mi este obiectivul pentru următorii ani.
După liceu am făcut Colegiul de Arte din Soroca, specialitatea coregrafie. Apoi am venit la Chișinău, unde m-am angajat ca și profesoară de dans la Liceul „Ion Creangă”, instituție cu profil coregrafic. Mi-a plăcut școala, colegii, atmosfera, dar după un an am plecat din cauza salariului prea mic.
În căutarea unui alt post de muncă îmi amintesc că, la un moment dat, m-am dus la grădinița privată nou deschisă pe atunci „Grădina Secretă”. Aveau posturi vacante de educatori și bucătari. Dar eu i-am întrebat dacă n-au nevoie și de un profesor de dans. Au răspuns afirmativ și așa am rămas la ei pentru următorii zece ani. Era o atmosferă aparte în acea instituție. Se punea foarte mult accent pe dezvoltarea armonioasă a copiilor, iar părinții făceau parte din acest proces. Erau mereu interesați și chiar implicați și asta mă motiva să merg mai departe cu și mai multă pasiune.
În paralel, lucram și la o grădiniță de stat și, o vreme, inclusiv la o școală cu profil artistic. Trei ani am ținut acel ritm. Greu pe de o parte, motivant pe de alta. La privat aveam un salariu bun, în timp ce la stat eram asigurată cu carte de muncă. Am activat o perioadă scurtă de timp și în calitate dansatoare la Ansamblul „Fluieraș”, iar în weekend-uri moderam nunți. Ajunsesem să am patru activități concomitent. La un moment dat, voiam să iau și al cincilea job, dar pur și simplu nu mai încăpea încă o bifă în agenda mea.
Ultimul meu loc de muncă din Moldova a fost la școala privată „Da Vinci”, unde m-am simțit, în sfârșit, văzută ca artist. Eram unicul coregraf și mi se oferea tot de ce aveam nevoie ca să creez. Iar eu nu mă mulțumeam să organizez banale matinee, ci musicaluri în adevăratul sens al cuvântului, cu lumini, decoruri, muzică, ținute scenice etc.
La final de lună adunam un salariu destul de motivant pentru acea perioadă, totuși ceva-mi lipsea… Eram „bine aranjată”, dar aveam impresia că nu mai cresc, că m-am plafonat. Mergeam pe același drum de mai bine de un deceniu. Viața mea se transformase într-o rutină fără capăt. Familie, copii, părinți, repetiții, matineee, concerte, nunți și cumătrii. Am ajuns la un moment dat să-mi doresc din totul sufletul o schimbare. Iar pentru asta eram gata să merg până-n pânzele albe. Așa că am închis tot. Am tras cortina peste ceea ce știam și am făcut loc necunoscutului. În cazul meu, curajul n-a însemnat să urc pe scenă, ci să cobor de pe ea și să construiesc un nou început, cu propriile mâini, într-o altă țară și într-o altă limbă. Or, ca să nu mă „pierd” pe mine, trebuit să-mi iau lumea în cap și să plec.
Și-am venit aici, în Germania…
… unde m-aștepta soțul. Și o viață nouă. Dar și o provocare pe care n-am procesat-o nici azi până la final. Apropo de emigrare, de mic copil mă visam plecând peste hotare, pentru ca atunci când revin după o absență mai lungă, să fiu așteptată, să se strângă ai mei în jurul meu și mă sorbească din priviri, în timp ce eu le povestesc cum e „acolo”. Singura țară în care nu mă vedeam locuind era Germania. Culmea ironiei, am ajuns anume aici.
Îmi amintesc foarte clar prima perioadă. Mă simțeam ciudat… Or, eu, obișnuită cu oamenii mei, cu scena, cu agitația, cu distracțiile și cu un stil de viață activ, aici am dat peste o liniște prea apăsătoare pentru sufletul meu. Străzi pline, dar care mie mi se păreau pustii, oameni distanți, iar serile tăcute. Nimeni nu mă cunoștea, nimeni nu mă aștepta, nimeni nu-mi spunea: „Ce bine c-ai venit!” Era locul unde totul funcționa perfect, dar mie îmi lipsea căldura, acel firesc sentiment de „acasă”.
Văzând toate astea în mintea mea, Berlinul devenise o escală și eram tot mai hotărâtă să stau doar câteva luni. Însă, într-o zi, dintr-un impuls, am scris într-un grup de Facebook: „Sunt profesoară de dans, am venit recent la Berlin și cât stau aici, aș dori să nu pierdem timpul. Dacă aveți copii care vor să danseze, dați-mi de veste.”
De ce-am făcut-o? Poate din dor de scenă. Poate din dor de mine, cea de altă dată. Și… surpriză! Părinți entuziasmați, dispuși să-și aducă copiii la ore, fără să mă fi cunoscut vreodată, au început să-mi scrie. Am făcut o listă cu vârstele copiilor și, în paralel, am început să caut o sală. Așa l-am cunoscut pe domnul Ion Podolschi, un moldovean de-al nostru, care mi-a întins o mână de ajutor. Dar exact atunci s-a anunțat lockdown-ul. Totul s-a închis. Și, odată cu ușile sălilor, s-a închis și entuziasmul meu. A trebuit să pun viața profesională pe pauză.
Am făcut o reconfigurare de traseu…
… pentru că am înțeles că nu voi pleca prea curând de aici. Așa că, peste ceva timp, m-am angajat într-o firmă de curățenie. Mi-am zis: „Hai s-o încerc și pe asta. Să schimb microfonul pe cârpă. O lună – două, apoi mai vedem noi.” Soțul meu a râs: „Tu? Nu reziști.” Dar eu am „rezistat” doi ani. Poate pentru că toți credeau că eram doar în trecere. Sau poate pentru că voiam să le dovedesc că nu contează locul, ci atitudinea.
Mergeam la lucru mereu asortată, coafată și machiată doar pentru a da cu mopul. Colegele de muncă mă întrebau: „Dar tu de ce te aranjezi așa? Pentru cine?” „Pentru mine”, le răspundeam. „Pentru că, indiferent unde mă aflu, eu rămân eu.”
Poate că aș fi rămas tot acolo, dar peste doi ani a trebuit să fac o schimbare în viața personală, iar pentru asta am avut nevoie de o altă chirie, respectiv de mai mulți bani pentru întreținere. Așa că m-am angajat tot în domeniul curățeniei, doar că într-un un spital militar. Dacă înainte aveam parte de un colectiv vesel, iar clienții pentru care făceam curățenie prin birouri erau oameni relaxați, care în pauze serveau cafea și jucau tenis, aici totul era diferit. Chirurgi, pacienți, ordine stricte și foarte mult stres. Am ajuns acolo printr-o cunoștință și prima interacțiune cu șeful m-a lăsat fără replică: „Asta nu-și face treaba”, i-a zis el unui angajat. Celălalt l-a contrazis: „Las-o, c-o să se descurcă ea.”
Și am lucrat. Chiar și sub presiunea stresului. Mă trezeam la trei dimineața, îmi pregăteam hainele și tot de ce aveam nevoie cu o seară înainte – de la uniformă până la cercei. Uneori plecam plângând, dar plecam. Curățenia într-un spital militar e o altfel de muncă. Îmbrăcată din cap până-n picioare în echipament de protecție – mască, mănuși, halat, lucram în două secții grele: una de oncologie, alta de traume. Era greu fizic, dar mai ales sufletește. Dar acolo am învățat să mă adaptez, să respect, să văd suferința cu alți ochi. Mulți pacienții vorbeau rusă (erau mulți ruși și ucraineni) și mă opreau la povești. Ajunsesem să fiu respectată de colegi. Unii chiar mi-au recunoscut: „Dacă te-aș vedea pe stradă, n-aș crede niciodată că faci curat într-un spital. Zici că ești doctoriță.” Și iată că într-o zi a sosit clipa când le-am spus: „Colegi, eu plec. Mă duc să-mi deschid propria școală de dans.” Demult trebuia s-o faci, le-a fost îndemnul.
Ideea de a deschide o școală de dans…
… o aveam în minte încă înainte să-mi calce piciorul în Germania. Dansul a fost tot timpul cu mine, chiar și atunci când nu-mi găseam locul, când totul îmi era străin, când visul devenise imposibil de realizat, când dorința de a pleca din Berlin era tot mai mare. Ulterior când făceam curat prin birouri, dacă auzeam un cântec, eu dansam. Știam că perioada aia de curățenie, de muncă grea și de treziri la trei dimineața o să treacă. Și mai știam ceva. Colegii care la început râdeau de mine și mă bârfeau pe la spate, într-o zi mă vor admira.
Așa că într-o zi i-am cerut șefului să mă concedieze, ca să pot pleca la Agentur für Arbeit (Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă) pentru a beneficia de cursuri gratuite de integrare și sprijin pentru reconversie profesională. Am început cu un curs de germană. Între timp, universul mi-a scos în cale un alt om minunat. Pe Walter Gauks care, știind de visul meu mi-a zis: „Îți ofer eu sala mea. Gratuit. Până prinzi tu aripi.”
Am pus din nou anunțul pe internet și am început să adun copii. Erau puțini la început. Dar încet-încet, au tot venit copii ai căror părinți care știu ce înseamnă dans. Și știu ce înseamnă dor de casă.
Și dacă tot începea să prindă contur visul meu, am vrut să fac lucrurile corect, de la bun început. Pentru a-mi putea desfășura activitatea în mod legal și liniștit am mers la Finanzamt (Ministerul Finanțelor) unde am completat cererea care-mi permite să activez în bază de Gewerbe (activitate independentă înregistrată oficial în Germania) și pentru care am plătit taxa de înscriere de 35 de euro. Nu a fost nevoie de alte școlarizări sau certificări în domeniu. Mi s-a permis să lucrez în baza actelor deja existente și a experienței profesionale de acasă. Nu e greu să ai o astfel de activitate în Germania, dar presupune costuri constante: plătesc lunar chiria pentru sală, lumina, asigurarea, contabilitatea… Totul a devenit oficial. Copiii sunt înscriși, părinții fac transferurile direct în cont, iar activitatea se desfășoară transparent. Așa a luat naștere școala de dans Moldo Star, pe care o conduc azi, în Berlin, în orașul acesta mare și mereu grăbit, în care nu credeam c-o să mă acomodez vreodată.
Iar pe măsură ce școala începea să prindă contur, au apărut și noi oportunități.
În locația unde țineam inițial repetițiile, s-a eliberat o altă sală – o fostă tipografie, într-o stare deloc promițătoare, dar cu potențial. Am reparat-o, am pus oglinzi, am semnat un contract. Așa a ajuns școala Moldo Star să aibă propria sală de dans.
În octombrie 2023, am început cu o primă grupă de șase copii între șapte și nouă ani. Apoi, lucrurile s-au legat de la sine: a venit grupa celor mici, după care și adolescenții care au format grupul Show Balet, un proiect separat al școlii. Astăzi avem patru grupe: copiii de 4–6 ani, cei de 7–9 ani, Moldo Star Mixt și Lady Style – grupa mămicilor. În total, peste 50 de elevi.
Vin nu doar moldoveni sau români dornici să-și amintească horele și sârbele copilăriei. Vin și ruși, sârbi, vietnamezi și nemți. Accentul principal al școlii este pus pe dansul tradițional moldovenesc, dar nu lăsăm la o parte nici stilurile moderne precum freestyle, hip-hop etc Dansul îi unește pe copii, iar când încep repetițiile, nimeni nu mai întreabă pe nimeni „tu de unde ești?”, ci doar: „care-i următorul pas?”
În acest prim an de activitate, am participat la zeci de concerte, festivaluri și evenimente – organizate atât de comunitățile moldovenești și românești, cât și de cele rusești sau germane.
Fiind la început, sunt încă multe de făcut. În Berlin trăiesc oameni din diferite naționalități, dar eu caut în mod special moldoveni. Deși pe lângă ruși, ucraineni, bulgari și turci sunt și destui dintr-ai noștri, nu toți sunt interesați de dans. Tocmai de aceea am ales să combin stilurile – atât cele moderne, cât și cele populare – ca să pot atrage un număr cât mai mare de copii.
Unii dintre copiii nemți sau din alte culturi se simt puțin străini în fața dansurilor noastre populare. Unii au rezistat doar câteva lecții pe ritm de horă sau sârbă, dar vin cu bucurie la orele de street dance sau latino.
Totuși, sunt și excepții frumoase. Am avut o fetiță din Ucraina care a învățat un an întreg dansuri populare moldovenești. A participat la câteva concerte, și-a cumpărat chiar și costum tradițional, dar, din păcate, s-a mutat cu familia în cealaltă parte a orașului și a fost nevoită să renunțe.
În schimb, o altă fetiță din Serbia a prins imediat mișcările noastre, dansând cu entuziasm pe muzica populară moldovenească. De fapt, ea dansează orice – are dansul în sânge. Totuși, pentru că se potrivea mai bine acolo, am mutat-o în grupa mixtă, unde poate explora toate stilurile care îi plac.
Toate aceste experiențe m-au învățat cât de diferiți sunt copiii și cât de important e să le ofer un spațiu unde să se simtă liberi, dar și susținuți. De felul meu sunt perfecționistă, dar în limita bunului simț. În sala de dans, le dau copiilor spațiu să-și manifeste talentul în felul lor propriu, fără să-i constrâng. Cred cu tărie că fiecare copil are dreptul să se simtă apreciat, văzut și încurajat. Totuși, munca și dedicarea nu sunt opționale în timpul lecțiilor. Înainte și după ore, le sunt prietenă. Dar în timpul orelor, sunt profesoara lor. Îi învăț nu doar pași de dans, ci lecții de viață: punctualitate, organizare, responsabilitate, muncă în echipă, exprimarea emoțiilor, disciplină și încredere în sine. Nu se compară între ei. Se compară cu ei înșiși – cel de ieri cu cel de azi – și învață să vadă cum cresc și să fie mândri de asta.
Toată energia și pasiunea mea le investesc în acest „copil” al meu – școala de dans – cu speranța că într-o zi voi urca pe scene mari alături de elevii mei. În cinci ani, mă visez într-un spațiu mai mare, cu o școală adevărată. Îmi place ideea unei școli de dans de tip cafenea, cu săli de așteptare primitoare pentru părinți, unde copiii să se simtă ca acasă.
Până acum, sincer, niciodată nu m-am gândit să mă întorc în țară. Dacă ar fi să plec de aici, atunci m-aș vedea trăind într-un loc cu soare și căldură, cum ar fi Spania, Grecia sau poate chiar Tenerife. Dar, deocamdată, încă investesc în ceea ce am construit aici.
În loc de epilog, aș spune că pentru mine dansul n-a fost niciodată doar mișcare. De-a lungul vieții, a fost atât o formă de exprimare, cât și o formă de supraviețuire — între copilărie și maturitate, între Moldova și Germania, între cine eram și cine sunt azi. Poate că nu toți se vor regăsi în povestea mea, dar toți avem nevoie de un loc în care să fim văzuți, încurajați și susținuți.
Dacă aveți un vis, oricât de greu ar părea drumul, nu-l abandonați. Lăsați-l să respire, să crească și să prindă viață. Când va veni momentul, acționați! Nu-l închideți într-un sertar cu gândul că „nu e timpul” sau „nu merge în străinătate”. Visurile nu țin cont de granițe. Ele țin doar de curajul cu care alegeți să le trăiți.
