Cred că demult n-am avut parte de atâta coaching, mentoring, dezvoltare personală și manifestare într-un singur articol. Alexei Prepeliță chiar a fost o descoperire pentru mine. L-am cunoscut în 2022, la un eveniment organizat pentru copiii cu dizabilități de la Centrul Phoenix, de Victoria Dunford, într-un context în care am schimbat doar câteva vorbe, dar suficient cât să rămânem conectați online.
De atunci i-am urmărit parcursul, iar ideea acestui articol a venit brusc, după o postare în care anunța că a revenit în Moldova, după aproape două decenii petrecute în diasporă. A fost un drum care a trecut prin România, Rusia și Marea Britanie și care l-a dus, în ultimii ani, până în Bali, unde a ocupat poziția de CEO într-o companie de dezvoltare imobiliară, implicată în proiecte hoteliere și construcții de zeci de milioane de euro.
Nu știu cum alții, dar eu nu pot trece pe alături când cunosc astfel de istorii, pentru că întrebarea firească care mi-a venit instant a fost: oare ce l-a făcut pe Alexei, după un parcurs internațional atât de divers, să revină acasă?
Ceea ce a urmat este, pe lângă o poveste despre succes profesional, și una despre migrație, adaptare și identitate, despre cum te transformă anii petrecuți departe și cum, la un moment dat, alegi să aduci înapoi nu doar experiența acumulată, ci și o altă perspectivă asupra comunității din care ai plecat.
Dacă vrei rezultate, începe cu oamenii
Sunt Alexei Prepelița, antreprenor entuziast revenit din diasporă după 20 de ani, pentru a mă recrea acasă, în Moldova. La nivel personal, sunt soț, fiu și frate și tot eu un om simplu, binecuvântat cu mulți prieteni în întreaga lume.
Sunt pasionat de comunități, mastermind-uri, drumeții la munte, dezvoltare personală în toate formele ei și sport în orice fel. Funcționez cel mai bine în grupuri și comunități și am credința că prin intermediul oamenilor poți obține orice rezultat atât la nivel personal (de exemplu, să rămâi consistent în practicarea sportului), cât și la nivel profesional sau în realizarea oricărui proiect.
Câteva motto-uri mă ghidează în viața de zi cu zi sunt „Noi avem ceea ce dăm” și „Dacă vrei să fii interesant, fii interesat”, crezuri care mă țin conectat cu oamenii și mă ajută să mă mișc în toate ariile vieții mele.
Nucul din ogradă era doar cu un an mai mare ca mine…
Provin dintr-o familie mixtă. Sunt moldovean din partea tatălui și rus din partea mamei. Bunicul din partea tatălui a plecat din viață când tata era încă mic. I-am moștenit numele și l-am văzut doar în fotografii. Rolul lui l-a preluat bunicul meu vitreg, Alexandru, care m-a iubit ca pe propriul nepot. La fel și bunica din partea tatălui, Alexandra, mă copleșea cu iubire, duioșie și multă mâncare gustoasă.
Din partea mamei, născută în Moldova, dar de etnie rusă, cu bunic rus venit după război în Moldova în căutarea tatălui său, adică străbunicul meu, a rămas aici pentru totdeauna. Deda Iliya îmi vorbea în poezii, m-a învățat să înot și era bunicul cu care am trăit cele mai năstrușnice aventuri. Bunica Tatiana, profesoară de matematică toată viața, mi-a fost sprijin de-a lungul întregii școli. Îmi făceam mereu lecțiile cu ea. Și acum mă binecuvântează zilnic prin exemplul ei. La 91 de ani, este bunica și străbunica unor nepoți deja adulți, cu propriile familii. Este singura bunică pe care o mai avem în viață și cel mai important mentor spiritual al meu.
Am avut o copilărie foarte frumoasă, înconjurată de iubirea părinților și a bunicilor, crescut în casă la sol, sub un nuc cu fix un an mai mare decât mine. El era deja acolo sub masă la nunta părinților mei, care au făcut cort în curtea casei. Am crescut în preajma unei verișoare mai mari, pe care o consider sora mea mai mare și care era mereu la noi, mai ales vara. Și, după câțiva ani, a venit și o soră mai mică cu șapte ani. Când au adus-o acasă, am zis să o ducă înapoi de unde au luat-o, fiind și super gelos pe ea, ca mai apoi să mă îndrăgostesc de ea și să aștept cu nerăbdare să vin de la școală ca să alerg în patru labe prin casă. În mahala aveam o droaie de verișori și prieteni de vârsta mea, așa că am prins acea copilărie în care ieșeai dimineața din casă și intrai înapoi doar pentru că mama te striga la masă.
Totul s-a schimbat când am plecat de acasă la 15 ani.
Am învățat până în clasa a noua și am jucat baschet în Orhei, orașul meu natal, sport care a fost o parte esențială a vieții mele din clasa a doua până-n a noua. La 15 ani, părinții m-au dus la Iași pentru a începe o nouă filă a vieții și o etapă de maturizare. Acolo a început adevărata mea transformare din copil în adolescent. Am absolvit liceul și facultatea la Iași. Opt ani, acest oraș a devenit un adevărat balsam al sufletului meu.
După un liceu cu profil social, am ales Facultatea de Construcții și Instalații. După patru ani intenși am devenit mai târziu inginer în acest domeniu.
În aceeași perioadă am descoperit primele cărți de dezvoltare personală de-ale lui Dale Carnegie, How to Win Friends & Influence People, care au fost debutul meu în această lume. Am început să înțeleg că viața și lumea, în general, pot fi mult mai diferite decât le văzusem până atunci. Lumea, oamenii și visele mele au început să capete altă dimensiune. Mi-am dorit tot mai mult să devin businessman și antreprenor, cu atât mai mult cu cât aveam un exemplu foarte apropiat în familie. E vorba de unchiul meu, Vladimir, antreprenor entuziast, cu o viață super colorată în anii ’90, care mă făcuse încă din copilărie să visez la afaceri în toată lumea și la o viață ca-n filme.
Am avut tot felul de joburi. Am fost și fotograf la nunți prin clasa a zecea și operator la benzinărie în tura de noapte pe vremea studenției, ca să-mi fac somnul a doua zi pe băncile facultății. Am avut și primele încercări antreprenoriale. Vindeam încălțăminte adusă din America foștilor colegi din echipa de baschet și folii pentru iPhone din China, când acestea abia apăruseră.
Aveam totul la 24 de ani, dar într-o zi am pierdut tot.
După absolvirea facultății, mi s-a oferit oportunitatea de a merge la unchiul meu, care locuia deja la Moscova, și de a dezvolta o afacere în domeniul produselor petroliere. Așa a început „armata mea în antreprenoriat” direct pe teren, unde am cunoscut realitățile adevăraților antreprenori. Între timp, unele vise de adolescent deveniseră realitate: mașină, afacere la Moscova și o lume imensă care mi s-a deschis în față la 24 de ani.
A urmat o perioadă tumultoasă. Doar că în 2014 am primit interdicție de intrare în Rusia, din motive pe care nici până acum nu le înțeleg pe deplin. După câteva luni de încercări de a reveni și după ce mi-am cheltuit toți banii strânși pe avocați dubioși, mi-am dat eu mie însămi o săptămână termen ca să-mi găsesc un post de muncă în Moldova. L-am găsit, dar după cinci luni nu reușeam nicicum să-mi acopăr nici cheltuielile de bază, nemaivorbind de restul, așa că am hotărât să merg în Anglia, cum o făcuseră mulți alții înaintea mea.
La Londra mi-am rescris visul în fiecare noapte.
Astfel, în februarie 2015, m-am trezit la Domino’s Pizza din suburbia Londrei. Primul job însemna să fac curățenie într-un shop și, desigur, să lucrez în bucătăria pizzeriei. O făceam în tura de seară și veneam acasă noaptea, dar nu mă culcam până nu-mi rescriam toate scopurile. Așa am înțeles, în mod concret și trăit, ce înseamnă cu adevărat manifestarea a ceea ce visezi. Îmi doream enorm să am compania mea la Londra și rescriam acest vis în fiecare seară, înainte să adorm.
După joburile de la Iași și Moscova, la Londra am trăit capitolul cel mai lung și mai intens din viața mea. Au fost zece ani în care am progresat gradual – de la pizzerie și muncitor necalificat pe șantierele Londrei la project manager în diverse companii.
În 2017 am lansat prima mea afacere proprie, care se numea AIRONTEAM. E vorba de o companie de ventilații și aer condiționat pe care am dezvoltat-o până la pandemia din 2020. A urmat o despărțire pe plan de parteneriat, faliment și o nouă transformare personală profundă. Apoi am participat la un proiect de dezvoltare personală, mai întâi ca voluntar, iar ulterior ca partener.
Am pus Bali ca destinație pe VisionBoard și viața m-a dus încolo.
La începutul lui 2023 am lansat o altă afacere în domeniul construcțiilor – DACTREE, care s-a dezvoltat foarte rapid. A trebuit însă să o las în grija partenerului atunci când mi s-a propus să merg în Bali, Indonezia, pe poziția de CEO într-o companie mult mai mare decât tot ce construisem eu până atunci.
În Bali am ajuns tot printr-o vizualizare (cred cu tărie în asta). În acea perioadă făcusem împreună cu viitoarea soție (pe atunci și actuala acum) Cristina un VisionBoard pe care erau multe dintre visele noastre comune, printre care și o călătorie în Bali. Acest vis s-a manifestat însă mult mai puternic decât ne-am fi putut imagina la acel moment.
Nu pot să nu menționez aici încă o „coincidență”, una dintre multele „dividende” primite de-a lungul vieții din activitatea socială. Implicarea în comunitate a fost mereu prezentă în drumul meu. Am fost voluntar în studenție, voluntar în organizații dedicate diasporei din Londra, am fondat comunități, am realizat un podcast dedicat antreprenorilor din diasporă „Antreprenor în Diaspora”, pe Youtube (https://www.youtube.com/@alexei.prepelita). Toate aceste activități m-au deschis către o lume mult mai largă decât aș fi putut accesa doar prin activitatea mea profesională.
Astfel, în octombrie 2023, am primit un telefon de la unul dintre invitații mei la podcast, Igor Grosu, un apel care avea să aducă o schimbare radicală în viața mea și a familiei mele. Mi s-a propus mutarea în Bali și preluarea poziției de CEO într-o companie cu o cifră de afaceri la care eu nici nu visam pe atunci. Am acceptat fără ezitare și am început o nouă aventură, cu provocări pe care, al fel, nu mi le imaginasem.
CEO în Bali, anchetat pentru droguri și o nuntă la trei săptămâni distanță.
Am intrat direct într-o poziție de top la un dezvoltator imobiliar cu 5 hoteluri, Sunny Development Group, în construcție, peste 20 de angajați doar în management și o cifră de afaceri de zeci de milioane, într-o piață extrem de competitivă. A fost din nou o etapă transformațională pentru mine.
Trebuia să învăț rapid nuanțele pieței și ale industriei, să mă integrez în echipă, să preiau tot ce era deja construit, să reorganizez ce putea fi îmbunătățit și, în paralel, să-mi organizez viața într-o țară complet diferită de tot ce-am experimentat până atunci.
Apropo, fondatorul companiei, cel care m-a invitat în Bali, mi-a spus un lucru destul de interesant: „Alexei, nu confunda niciodată turismul cu emigrarea.” Și a avut mare dreptate. Bali, mie nu mi s-a „deschis” drept insula pe care o vedeți pe Instagram sau în descrierile agențiilor turistice. Dimpotrivă, a însemnat ceva foarte intens profesional – ore lungi de muncă, situații stresante, decizii greu de luat. Doi ani au fost cât zece.
N-aș putea selecta un singur lucru provocator din experiența de acolo, pentru că au fost mult mai multe. Ca de exemplu, necesitatea de a circula cu scuterul prin aglomerația și aparentul haos de pe străzi, integrarea într-o echipă deja existentă și obișnuită cu un anumit sistem, adaptarea la realitățile Asiei, legislația, regimul de taxe, restructurarea companiei și construirea de departamente noi într-o perioadă tumultoasă pe piață. Lista nu se oprește aici.
Dar probabil cea mai stresantă perioadă a fost când, la una dintre vilele vândute de companie în 2022, a fost descoperită o fabrică de droguri, aparent una dintre cele mai mari din Sud-Estul Asiei. Eu trebuia să demonstrez, prin acte cu traducător și avocat care nu vorbea deloc engleză, la sediul Poliției Centrale a Indoneziei din capitala Jakarta, că firma nu are nicio legătură cu această crimă. Și asta într-o țară unde traficul de droguri se pedepsește cu moartea. Toate acestea în timp ce nunta noastră era peste trei săptămâni, iar viitoarea soție era internată într-un spital din Moldova.
În acel context, am fost pus în fața uneia dintre cele mai grele decizii din rolul meu de CEO.
În timp ce compania era verificată la toate nivelurile și atacată în presa locală, unul dintre fondatori mi-a spus să ignor situația și să mă concentrez pe operațional. Eu am mers împotriva indicațiilor lui. Am angajat un avocat și m-am prezentat direct la Poliția Centrală a Indoneziei. După șase ore de investigații, am reușit să demonstrez că firma nu are nicio legătură cu acest caz.
Au urmat și alte aventuri pe șantiere, despre care pot povesti un întreg capitol, cert e că cu toate astea am primit în gestiune încă o țară – Thailanda, Phuket, cu un proiect foarte mare, o nouă echipă, o nouă legislație și o viață împărțită între două țări. Am trăit o perioadă cu adevărat intensă, dar pentru care sunt recunoscător, or la astfel de experiențe nici nu visasem. Cum îmi spunea și unul dintre mentorii mei: „Experiența n-o poți cumpăra. O poți doar trăi.”
Moartea mătușei m-a făcut să înțeleg ce-am câștigat și ce-am pierdut în 20 de ani.
În vara lui 2025 am trăit un moment marcant pentru toată familia. Am pierdut-o pe mătușa mea, unica pe care o aveam. Eram în Bali, la zeci de mii de kilometri de Moldova, și nu am reușit în niciun fel să ajungem la înmormântare, lucru care m-a pus pe gânduri. Atunci am început cu adevărat să reanalizăm prioritățile noastre, deja ca familie.
Ultimii 20 de ani prioritizasem aproape exclusiv cariera, realizarea profesională, atingerea scopurilor materiale. Și atunci m-am întrebat, pentru prima dată cu adevărat: care e prețul pe care îl plătesc pentru rezultatele pe care le-am obținut? Am avut o discuție cu soția și ne-am întrebat dacă nu ar fi timpul să mergem acasă, să fim mai aproape de părinți și de familie.
Ne-am asumat riscul că, pentru noi, Moldova va fi ca o țară nouă, că vom face o schimbare radicală și va fi nevoie de timp pentru adaptare, mai ales din punct de vedere profesional. Am luat decizia în octombrie și la sfârșitul lui noiembrie eram deja în Moldova.
Acum suntem acasă. Ne vedem săptămânal cu părinții și frații, iar profesional ne reformatăm. Atunci am și adoptat perspectiva care ne ghidează în această etapă a vieții: „Facem tot ce putem, cu ceea ce avem și în locul în care ne aflăm.”
Orice decizie are un preț, important e să știi ce ești dispus să plătești.
Nu m-am întrebat niciodată dacă plecarea a fost un risc prea mare, cel puțin nu în timp ce eram acolo. Mereu eram în proces, mereu în următorul pas, și nu aveam nici timp, nici chef să mă uit înapoi și să mă întreb cum ar fi fost dacă nu plecam. Întrebarea asta a venit abia când am revenit în Moldova și am avut, pentru prima dată după mult timp, liniștea să privesc în urmă.
Și știi ce am realizat? Că dacă rămâneam acasă, sigur nu aveam toate experiențele din atâtea țări, atâtea culturi, atâtea eșecuri și reușite pe care nu le-aș fi trăit altfel, or anume acesta era prețul. Dacă plecam — și eu am plecat — am plătit cu altceva. Să trăiești departe de părinți, fără un cuib stabil, fără o masă de acasă, fără să fii acolo când trebuia să fii… nu e ceva pentru toată lumea. Mereu când primești ceva, plătești cu altceva. Deci, nu există o decizie fără preț. Există doar ce ești dispus să dai și ce vrei să obții. Iar eu am învățat, greu și târziu, să nu-mi pară rău pentru ce a trecut, dar să construiesc din ceea ce sunt acum.
„Străin printre ai săi, al său printre străini” starea pe care nu o poți explica…
Asta e, cred eu, cel mai greu lucru pe care cei rămași acasă nu îl înțeleg despre diasporă. Și nici n-au cum, pentru că nu se explică în cuvinte. Asta se simte și vine treptat, fără să-ți dai seama când s-a instalat în tine. La un moment dat, te întorci acasă și ești „cel de afară”, cel care a văzut lumea, gândește altfel și nu mai are răbdare cu anumite lucruri. În afară, ești „cel de acasă”, străinul, cel care oricum nu e de-a locului.
Așa sau altfel, nu aparții complet niciunei lumi și asta, la început, e greu. Dar cu timpul am înțeles că tocmai această stare m-a format cel mai mult și m-a făcut să mă adaptez la orice om, din orice colț al lumii, pentru că nu mai aveam un singur cadru de referință. Am interacționat și am devenit prieten cu oameni pe care în Moldova poate nu i-aș fi întâlnit niciodată — oameni de alte naționalități, religii, orientări, mentalități. A fost momentul când am învățat că oriunde mergi, tu te iei cu tine. Nu te schimbă locul, ci te schimbă oamenii pe care îi alegi în jurul tău.
Falimentul nu a fost sfârșitul, ci ușa spre următoarea mea versiune.
Au fost câteva momente în viața mea în care am pierdut tot ce construisem – afacerea, imaginea, parteneriatul și trebuise s-o iau de la zero. Și în fiecare dintre acele momente credeam că e sfârșitul. Nu, nu metaforic, ci unul când cu adevărat simțeam că nu mai există cale înainte.
Ca de fapt să înțeleg ulterior, că asta era doar finalul unei noi etape. Când am fost dat afară dintr-o companie, am creat propria afacere. Când prima afacere a falimentat și parteneriatul s-a destrămat, am descoperit o latură a mea pe care nu o știam, și anume cea spirituală. Când m-am adâncit prea tare în spiritualitate și am pierdut și bani și direcție, am revenit ca angajat și tocmai atunci am descoperit un domeniu din care a crescut o altă afacere. Fiecare cădere a dus undeva.
Nu poți cumpăra asta din nicio carte. Nu o înveți la niciun MBA, ci o treci. Și după ce ai trecut-o de câteva ori, începi să ai o relație diferită cu eșecul. Nu-l mai privești ca pe un zid, ci ca pe o ușă.
Moldova nu duce lipsă de potențial, ci de sisteme.
După experiența internațională de două decenii, ceea ce văd diferit în Moldova este modul în care se formează prețul final al produselor și serviciilor. În mare parte, acesta este mai mult intuitiv decât fundamentat pe analiză logică sau date clare. Se observă o orientare mai puternică spre profitabilitate rapidă, în timp ce în piețe precum UK mentalitatea este mai degrabă de construire pe termen lung, nu neapărat rapid, dar stabil și durabil.
Un alt aspect evident este dimensiunea pieței. Moldova este o piață mică, unde oamenii se cunosc între ei în aproape toate domeniile. În același timp, lipsa unor statistici și a unor date digitalizate și accesibile public face dificilă înțelegerea și anticiparea comportamentului consumatorului, mai ales când vorbim despre produse sau servicii noi. Pe de altă parte, ceea ce diferențiază puternic Moldova este forța relațiilor. Networking-ul și conexiunile personale au un impact mult mai mare și mai direct decât în multe țări europene.
Când mă întreb ce lipsește mediului de business din Moldova și ce ar putea fi îmbunătățit rapid, răspunsul meu este că, într-o anumită măsură, multe lucruri deja se întâmplă. N-aș putea spune că lipsesc complet, văd deja o dezvoltare, dar mi-aș dori o evoluție mai activă a asociațiilor profesionale și crearea de sisteme de certificare și licențiere în cadrul acestora, pentru fiecare nișă de activitate din Moldova, însoțite de studiu aprofundat al domeniilor. În acest fel, ar crește calitatea serviciilor și produselor de pe piață, iar consumatorul final ar fi mai bine protejat.
Mi-aș dori un sistem bancar mai curajos și mai activ, cum ar fi bănci digitale locale care să favorizeze sistemele de plăți, linii de credit și accesarea fondurilor pentru dezvoltarea afacerilor micro și mici. De asemenea, aș dori să se vorbească deschis despre vulnerabilitatea antreprenorului și să se învețe din eșecurile trecute de pe piața din Moldova.
Sunt binevenite cât mai multe statistici reale și digitalizate despre piața locală, pentru a putea face studii mai exacte și decizii mai informate, precum și mastermind-uri cu antreprenori, în care să se învețe unii de la alții. Dar cel mai important, Moldova are nevoie ca să revină cât mai mulți oameni acasă, pentru ca piața să crească. Pentru că, cu cât mai mulți vom fi, cu atât mai mare va fi economia și ne vom dezvolta împreună.
Ce te face să continui când cel mai ușor ar fi să renunți?
Există un moment în care te întrebi cât de mult te destabilizează, de fapt, un nou început. Pentru mine, nu schimbarea în sine este provocarea, ci momentul în care trebuie să aleg o direcție și să rămân fidel acelei alegeri, învățând să spun NU la tot ce mă abate din drum.
În astfel de perioade de tranziție, apare inevitabil și partea mai grea: cum gestionezi dialogul cu tine însuți atunci când presiunea crește. Nu cred că acest proces poate fi dus singur. De aceea îmi creez mastermind-uri și focus grupuri, oameni în jurul cărora mă pot expune, pot fi vulnerabil și pot rămâne aliniat cu direcția aleasă.
Disciplina, în acest context, înseamnă să elimin ceea ce nu ajută procesul, chiar dacă aduce plăcere, și să pun scopul mai presus de ego. Înseamnă și să nu fac schimbări radicale peste noapte, ci să-mi obișnuiesc psihicul treptat cu fiecare transformare. Dar, sincer vorbind, disciplina rămâne un proces continuu pe care nu-l stăpânesc perfect. Iar momentele de renunțare nu lipsesc niciodată. Ele apar constant, dar diferența nu este absența lor, ci decizia de a reveni la scop de fiecare dată, pentru că renunțarea este întotdeauna cea mai ușoară opțiune.
Nu pot spune că a existat o singură perioadă în care am crescut sau am suferit cel mai mult. Au existat etape în care am crezut că evoluez accelerat, urmate de căderi pe măsură. Prima afacere este exemplul cel mai clar. Totul a fost mai degrabă o succesiune de fluctuații.
Presiunea nu dispare, doar înveți să devii mai puternic decât ea.
Când responsabilitatea depășește confortul personal, am învățat că nu reacția de moment face diferența, ci sistemele pe care le construiești în jurul tău. Eu am adunat de-a lungul anilor mai multe instrumente de gestionare a stresului și a presiunii. Nu ies din casă până nu îmi fac rutina de dimineață — sport scurt și intens, exerciții de respirație, duș cu apă rece sau cu gheață, meditație și journaling de planificare a zilei. Rutina îmi creează un nucleu de putere înainte să ies în lume, astfel încât să nu reacționez impulsiv la „loviturile” realității.
În perioadele intense lucrez mereu cu un terapeut sau psiholog și, uneori, cu un business coach personal. E necesar să ai mereu o perspectivă și un echilibru între stările personale și lumea profesională.
Fac parte dintr-un focus grup. E vorba de un mastermind de cinci-opt antreprenori cu care nu avem legături de afaceri sau interese profesionale comune, tocmai pentru a fi obiectivi și direcți unul cu celălalt. Ne vedem săptămânal pentru a menține disciplina și focusul.
Practic arte marțiale pentru a-mi crește nivelul de toleranță mentală. Și o zi pe săptămână o dedic exclusiv refacerii corpului și minții, cum ar fi sauna, apa rece, masajul, barocamera, plimbările în natură, detoxul tehnologic.
Când m-am întors acasă, am înțeles că problema nu e motivația, ci focusul.
Când am revenit în Moldova, am încercat să mă regăsesc profesional — m-am testat ba în construcții, ba în crearea de comunități, ba în mastermind-uri pentru cei reveniți din diasporă. Simțeam că e nevoie de un spațiu unde oamenii să poată trece etapele întoarcerii mai ușor. Dar pe parcurs am realizat că nu au nevoie de mastermind. Au nevoie de ceva mai fundamental — baze și focus.
Așa a apărut proiectul FOCUS — un curs de zece zile, teorie și practică, structurat în patru etape: identificăm tot ce ne consumă energia, descoperim ce ne încarcă, stabilim scopul și construim sistemul care menține tot ce am învățat. Lansarea e în una-două săptămâni.
Cursul e primul pas spre ceva mai mare. Direcția în care merg acum e una în care cred profund — medicina preventivă, wellness și biohacking. Am învățat mult din America, unde domeniul e deja bine dezvoltat, și am experimentat tot ce am putut în Asia. Acum vreau să construiesc același lucru în spațiul est-european, unde există un gol pe care nimeni nu l-a umplut: recuperarea după sport și recuperarea mentală. Avem sport, avem kinetoterapie — dar între domeniul medical și cel casual nu avem nimic. Exact acolo vreau să intru, cu suplimente pentru longevitate și performanță cognitivă, centre de recuperare, comunități și platforme educaționale.
Și vreau ca antreprenorii din jurul meu să înțeleagă un lucru pe care eu l-am învățat greu: odihna nu e o pauză de la muncă. E parte din ea.
Omul care devin versus omul care vreau să fiu.
Dacă mă uit la versiunea mea peste zece ani, îmi dau seama că nu este vorba doar despre realizări, ci despre un echilibru între cine devin ca om și ce construiesc în lume.
Vreau să rămân sănătos, energic și implicat în viață, cu aceeași dorință de a crea, construi comunități și proiecte. În același timp, vreau să învăț să trăiesc mai conștient, adică să mă opresc, să mă odihnesc și să mă bucur de ceea ce construiesc, nu doar să alerg după următorul obiectiv.
„System runs the business, People run the system.” Pe termen lung, îmi doresc să folosesc experiența mea pentru a construi sisteme, companii și branduri cu valoare reală, în jurul unor oameni uniți de scopuri comune. Nu cred că pot construi oameni, dar pot construi contexte în care oamenii cresc, se conectează și evoluează. Iar dacă prin exemplul meu reușesc să influențez măcar o schimbare în viața cuiva, atunci înseamnă că drumul meu are sens.
Capitolul care urmează e despre moștenirea pe care vreau să o las.
Când mă gândesc la întrebarea „Ce capitol din viață încă n-a fost scris?”, răspunsul este: în următorii zece ani vreau să fiu părinte și să trăiesc bucuria de a-i vedea pe părinții mei devenind bunici, iar pe bunicii mei – străbunici, pentru că familia, în toate straturile ei, rămâne ancora cea mai solidă. Vreau să fiu lider și parte dintr-o comunitate și nu unul de moment, unul care construiește ceva durabil, alături de oameni care împărtășesc aceleași valori. Vreau să fiu creator de branduri, companii și sisteme care să aibă capacitatea de a exista mai mult decât viața mea, adică ceva care să rămână după ce eu nu voi mai fi. Vreau să fiu un influencer al carității și al ajutorului celor aflați în nevoie prin exemple și fapte. Și, nu în ultimul rând vreau să fiu călător și explorator, pentru a descoperi, a experimenta și a mă bucura cu adevărat de lumea aceasta.
Plecați ca să vă regăsiți! Mesajul „fiului rătăcitor”, revenit din diasporă după două decenii.
Dacă ar fi să las un mesaj tinerilor din Moldova care vor să plece din țară, acesta ar fi: Mergeți, explorați, greșiți, învățați, construiți relații și acumulați experiență. Până la 30 de ani, experiența este mai valoroasă decât banii.
Iar când veți simți dorul și veți simți că puteți crea ceva acasă, pe pământul unde ați crescut — întoarceți-vă fără ezitare și fără frică în Moldova. Veniți acasă. Oriunde ați merge în lume, vă luați pe voi cu voi. Aveți încredere că veți reuși.
Dacă povestea lui Alexei vă spune ceva — urmăriți-l. Pe Instagram, el își împărtășește din procesul de revenire acasă, din ce construiește, din lecțiile pe care le-a adunat în 20 de ani pe trei continente și le aplică acum acasă, în Moldova. Pentru mai multe detalii, aici e linkul la povestea lui @alexei.prepelita . Pentru că unele lucruri se înțeleg mai bine urmărind omul în timp real, nu doar citindu-i povestea.
