Faptul că domnul Alexandru Bejan, un moldovean de 99 de ani a venit să-și exercite dreptul la vot i-a mirat (deși mirat e puțin spus) mai întâi pe cei de la Potsdam, acolo unde a mers dlui să voteze. Apoi s-a răspândit cu o viteză uimitoare în toată Germania. Foarte mulți s-au întrebat – cine e domnul? Și atunci au început căutările, care într-un final s-au soldat cu succes. În timp ce scriu aceste rânduri, pot doar să spun că s-a meritat pe deplin efortul celor care s-au ambiționat să-l găsească. Interviul cu domnul Alexandru Bejan a fost, pentru mine personal, o bucurie, dar și o binecuvântare. Este omul care văzut cum se crează istoria și are înțelepciunea de a compara trecutul cu prezentul și de a-și expune gândurile legat de viitorul Moldovei, pe care o poartă mereu în suflet.
M-a impresionat profund prin vocabularul dumnealui, pe care am încercat să-l păstrez cât mai intact pentru a nu-i știrbi din frumusețe, prin stilul de viață pe care-l are la această vârstă onorabilă, dar mai ales prin conexiunea pe care a păstrat-o cu țara natală și cu tot ce se întâmplă în acasă. La final vine cu un mesaj pentru toți moldovenii. E o perlă acest domn. Vă propun să-l cunoașteți.
Pe 1 septembrie am împlinit 99 de ani și mă bucur că am ajuns până azi și până aici. M-am născut în satul Popeștii de Jos, raionul Drochia și am fost cel mai mare din cei patru frați. Am avut o copilărie obișnuită într-o perioadă neobișnuită. În sat am făcut școala primară între 1932 și 1936. Apoi, a trebuit să merg la munci cu tata, așa că pe la 16 ani deja cunoșteam toate muncile acelor vremuri: pășteam vitele, prășeam, lucram cu carul, înhămam caii și boii, coseam cojoace…
Apoi, în 1941, am fost trimis la școala de meserii la Soroca, unde am învățat fierăria. După război, viața m-a dus la Bălți, unde am urmat școala medie, după care am mers la Institutul Pedagogic de la Chișinău pe care l-am absolvit, specializându-mă în chimie și biologie.
Ca profesor de chimie și biologie, am avut ocazia să contribui la educația multor generații. Pe vremea ceea, învățământul era greu, mai ales pentru noi, învățătorii. Sistemul de învățământ evolua încet. Mai întâi au fost patru clase obligatorii, apoi șapte, apoi zece. Învățătorii aveau mult de lucru, erau suprasolicitați, dar de ei depindea nivelului cultural al comunității. Așa a fost mereu. Așa a rămas până în prezent. Eu m-am dedicat elevilor mei și am muncit cu drag timp de 40 de ani.
În 2003, la vârsta de 78 de ani, m-am mutat în Germania împreună cu soția mea, Clara Ghelmann. Ea avea rădăcini evreiești, de aceea venirea noastră nu a fost grea. Am venit din cauza sănătății soției mele. Eu nu voiam să plec din Moldova, dar fiul m-a convins. Ajunși aici am fost impresionați de ordinea, de liniștea și de frumusețea locurilor. Da, adaptarea la o cultură nouă, la aproape 80 de ani e grea, dar am tăcut și am jertfit totul din dragoste pentru soția mea.
Soția mea a trecut prin experiența deportării în Siberia. Acolo sănătatea ei a avut mult de suferit, și această suferință a purtat-o toată viața. Dar a fost o femeie puternică. Acolo, în Siberia, a reușit să facă studii. Iar revenind în Moldova, a terminat matematica superioară și a fost și ea învățătoare. Cât timp am fost împreună, ne-am sprijinit unul pe celălalt, iar asta ne-a ajutat să trecem peste toate greutățile. M-a părăsit când avea 88 de ani. Am trăit împreună 68 de ani, am crescut doi copii – un băiat, care a murit și el la 50 de ani și o fiică care locuiește în Germania și are 71 de ani. Ei ne-au dăruit trei nepoți.
Am fost vara asta în Moldova și m-am bucurat să văd din nou locurile dragi. Am văzut codrul, Nistrul însetat de apă, am ajuns la sudul Moldovei, și chiar în România, până la digurile de la Brăila. Acum situația în țară s-a făcut mai bună. Avem drumuri bune, asfaltate. Chiar dacă a fost secetă, roada este frumoasă. În sate, școlile lucrează, sunt multe licee, multe școli de meserii cu diferite specialități. M-am întâlnit cu oameni din satul meu, numai că de vârsta mea practic n-au mai rămas… Deși îmi place și în Germania, Moldova rămâne acasă pentru mine
Comunitatea evreiască din Germania ne-a primit foarte bine. Oamenii aici sunt deschiși și am găsit sprijin. În cadrul comunității am învățat și limba germană. La început când era soția bolnavă, nu ne primea nimeni. Stăteam câte două ore în loc de șase, apoi plecam la spital cu ea. Fac și acum cursuri de germană, am o mulțumire de cărți. Citesc știri în germană cu dicționarul în mână. Am și colegi cu care vorbesc germană.
Am ajuns la 99 de ani și continui să am o viață activă. În fiecare dimineață fac gimnastică, duș de contrast, iau masa, apoi ies la plimbare, iar când revin citesc în română, rusă și germană, după care merg să mă odihnesc pentru câteva ore. Gătesc singur și mă îngrijesc, la fel singur. Visul meu este să fiu sănătos, să nu necăjesc pe alții, să mă pot deservi singur și în continuare, să mă mai văd cu colegii și cunoscuții, să mai pot învăța câte ceva.
Am mers la vot pentru că eu iubesc Moldova și vreau să mă întorc acasă, dar soția este înmormântată aici. Merg săptămânal și o vizitez, îngrijesc mormântul ei. Îmi pare rău și mă mir de tineret și mă mâhnește că nu vor să vadă câte a făcut Maia Sandu pentru Moldova. Au mai făcut și alții, dar ca ea nimeni. I s-ar cuveni să fie președinte mai departe. Este greu, sigur, că toți ceilalți președinți și chiar unii din parlament și guvern o critică, dar ea ține la aceeași direcție bună și merge înainte cu Uniunea Europeană.
Tinerilor, le-aș spune, să fie cinstiți, muncitori și să prețuiască pacea. Să se întoarcă acasă și să trăiască o viață frumoasă. Să-și iubească și îngrijească familia, să găsească bucurie în lucrurile simple și să învețe cât mai multe.
