Cu doar două luni înainte de absolvire, era absolut convins că va deveni medic. Însă o sclipire de intuiție l-a făcut să aleagă carieră în software, o decizie care avea să-i schimbe definitiv destinul. Ghidat de dorința de a fi „un pește mic într-un ocean mare” și de a vedea cum funcționează lumea, Vlad Nanu a lăsat în urmă Chișinăul și Silicon Valley pentru a descifra mecanismele businessului britanic. Astăzi, privind în urmă la cei 17 ani care au transformat un mic experiment de outsourcing într-o poveste globală de succes, el demontează mituri despre management și ne provoacă la o discuție sinceră despre vulnerabilitate, reziliență în timp de război și noua răscruce tehnologică a lumii… era AI.
Rădăcini din Chișinăul anilor ’90.
Dacă mă întrebi cine sunt, am să-ți spun, în primul rând, că sunt din Moldova; de aceea, când vorbesc cu parteneri de afaceri din toată lumea, le explic intenționat că ne aflăm geografic între România și Ucraina. O fac pentru că vreau să focalizez discuția în jurul acestei regiuni. Mă caracterizează nu doar titlurile de CEO, antreprenor sau specialist IT în dezvoltarea de software. Mai presus de orice, sunt tatăl a două fete, un soț și un om profund curios, căruia îi place să exploreze, să călătorească și să vadă oportunități acolo unde alții văd obstacole.
Cred cu tărie că am avut un noroc imens să fiu copilul potrivit și să mă nasc în familia potrivită, în perioada aceea efervescentă din Chișinăul anilor ’80-90. Am datoria de a recunoaște că am avut parte de doi părinți extraordinari care au depus efort în educația mea. Ambii au fost modele fenomenale care m-au inspirat fără ca măcar să-și propună asta explicit. Tata era inginer, dar a ajuns în poziții de conducere într-o firmă de construcții de stat, adică el a fost cel care a construit majoritatea drumurilor din Chișinău. De la el am luat spiritul ingineresc de rând cu elementele de leadership. Mama, pe de altă parte, a fost profesoară, cu o influență intelectuală și o prezență mereu proactivă în viața mea. Tot ea a luat decizia înțeleaptă de a nu-mi fi învățătoare la școală. Mai am o soră mai mare, Diana, care a ales calea jurnalismului.
În jargonul de astăzi, probabil s-ar spune c-am crescut într-un mediu stimulativ, care pentru mine era, de fapt, „acasă”. Am fost un copil normal, undeva la granița dintre cuminte și mai puțin cuminte. Îmi plăcea la nebunie să explorez sectorul Botanica pe bicicletă, să joc fotbal și să adun prieteni din toate colțurile cartierului. Dar îmi plăcea și să învăț. Aveam succes la olimpiadele de matematică, fizică și chimie.
Cu două luni înainte de medicină, am ales cariera în software.
Tranziția la liceul „Mircea Eliade”, pe când aveam 12 ani, a fost un mic șoc. Școala generală fusese cum fusese, cu profesori care plecau din sistem, alegând Turcia pentru a face comerț. La liceu, însă, nivelul academic era net superior. În prima jumătate de an m-am aflat la coada clasamentului. Și acolo a fost prima mea mare provocare, adică să muncesc mult mai mult decât eram deprins. Dar mi-am găsit repede nișa. Tot atunci și acolo s-a născut prima mea pasiune pentru programare. Dar și pentru muzică. Cântam la ghitară și am creat o formație, iar pentru asta liceul ne-a pus gratuit la dispoziție ghitare electrice.
Pe atunci nu visam la cariere internaționale. Moldovenii nu plecau din țară cu scopul de a o părăsi definitiv. Unii o făceau din motive financiare, alții din pură curiozitate, atrași de ceea ce vedeau în filmele străine. Eu făceam parte din a doua categorie. Voiam să văd cum funcționează restul lumii și visam la o Moldovă integrată în circuitul global.
Până în clasa a unsprezecea, am fost absolut convins că voi deveni medic. Îmi părea o profesie nobilă. Dar cu doar două luni înainte de a absolvi școala, mi-am ascultat intuiția, care-mi spunea că viitorul meu nu era în medicină, ci în software… Computerele mă fascinau încă din liceu. La 17 ani, am primit un calculator pentru jocuri, performant pentru acele timpuri, și am început să fac lucruri interesante pe el. Am înțeles atunci că unde se află intuiția, acolo este și inima și că trebuie să o urmezi, chiar dacă logica de moment pare să te contrazică.
Cu modemul dial-up prin raioane. Cum am conectat Moldova la internet la 21 de ani
După liceu am intrat la Universitatea Tehnică a Moldovei (UTM) fără concurs, datorită locurilor de frunte obținute la olimpiade. Eu fac parte din generația care a făcut cinci ani de facultate. Ce țin minte din anii de atunci? Că nu exista sistemul de credite de astăzi și că făceam fizică și programare pură, că se învăța tehnic, la un nivel destul de avansat. Mai puțin management și leadership. Pe acelea a trebuit să le descopăr singur, destul de devreme.
În timpul studenției, la 21 de ani, am prins un job extraordinar într-un proiect american numit „Programul de Acces și Învățare a Internetului”, care se ocupa de învățarea și răspândirea internetului în Moldova. Task-ul meu era să conectez oamenii din raioane la rețea și să-i învăț cum să lucreze cu ea. Așa că am străbătut fizic o bună parte din țară — Cahul, Ștefan Vodă, Orhei, Comrat, Bălți etc. Conectăm calculatoare prin dial-up, cu modemuri, și învățăm copii și adulți cum să se folosească de computere și internet.
În acel proiect am învățat două cuvinte care au rămas cu mine toată viața și pe care le repet mereu tinerilor: leadership și sustenabilitate. Oamenii cred că e simplu să fii lider, când de fapt e cumplit de complicat. Iar sustenabilitatea înseamnă că orice lucru pe care îl construiești trebuie să continue să existe și după ce tu ai plecat de acolo.
Turnul Babel din Santa Cruz. Ce am învățat în doi ani într-un mamut tech din SUA și de ce m-am întors acasă.
După absolvire, spiritul meu inovator a fost remarcat rapid, așa că am făcut saltul direct către epicentrul tehnologiei mondiale. Am devenit programator pentru o companie internațională mamut din Silicon Valley, stabilindu-mă în Santa Cruz, California, cu o viză de lucru. Acolo era un adevărat turn Babel: lucram cot la cot cu oameni din toate colțurile lumii — din fosta URSS, Rusia, Vietnam, India, America. Și timp de doi ani, am înțeles cu adevărat ce înseamnă mecanismul unui business de software la scară globală și, mai ales, cum se navighează printre diferențele culturale într-o echipă de top.
A fost una dintre cele mai intense experiențe. Aș fi putut rămâne acolo, dar prelungirea șederii ar fi însemnat să trec prin furcile caudine ale ilegalității pentru o vreme, iar eu nu am vrut niciodată să mă expun sau să fac compromisuri de statut. Planul meu era să revin în Moldova, să aplic pentru Green Card și să mă întorc în Statele Unite pe ușa din față, adică complet legal. Însă acel Green Card nu a mai venit niciodată. Iar astăzi, privind în urmă, sunt convins că a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla.
Am ales să fiu un pește mic într-un ocean mare
Revenit la Chișinău, m-am angajat la Endava, o companie britanică, în plină ascensiune. Cu o engleză impecabilă și bagajul de experiență din SUA, am avansat rapid ca Project Manager. Conduceam o echipă de aproape 40 de oameni și exact acolo am simțit, pentru prima dată pe propria piele, granița fină dintre un manager și un lider. Managementul este un proces care se învață; leadershipul, în schimb, se simte. Ca să crești un lider în tine, trebuie să-i inspiri pe ceilalți să te urmeze natural, prin încredere, nu prin autoritatea unei funcții formale.
La un moment dat însă, Moldova a început să-mi pară prea mică pentru potențialul pe care simțeam că îl am. Ghidat de parabola mea preferată, am realizat că preferam să fiu un pește mic într-un ocean mare decât un pește mare într-un lac mic. Privind harta lumii, Australia și Canada mi s-au părut prea îndepărtate, așa că varianta optimă a rămas Marea Britanie. Am aplicat pentru un program guvernamental destinat profesioniștilor cu înaltă calificare și, în 2006, am aterizat în UK.
Începutul în Marea Britanie a fost incredibil de greu. Britanicii sunt mult mai distanți decât americanii. Dacă în SUA mi-a fost extrem de ușor să mă integrez, în UK a durat puțin mai mult până m-am acomodat cu atmosfera.
Am riscat totul în 2009, cu un nou-născut în brațe.
Din punct de vedere profesional, am aplicat o strategie riscantă: am făcut un pas înapoi pentru a putea face doi înainte. Deși aveam experiență de Project Manager, am acceptat să redevin programator senior, un job stabil și bine plătit. M-am angajat la o companie de tehnologie în marketing și am lucrat acolo timp de trei ani, din dorința de a învăța sistemul și mecanismele de business din interior.
Dar visul meu cel mare era să am propria afacere. Am început să caut proactiv parteneri și am găsit doi oameni alături de care am simțit că pot porni la drum. Astfel, în 2009, am luat o decizie la granița cu nebunia. Mi-am depus demisia și am ales riscul. Miza era uriașă și extrem de personală — în familia noastră tocmai se născuse prima noastră fiică, iar eu lăsăm siguranța unui job bine plătit pentru un vis nesigur.
Anul 2009 și primul model Amdaris. Sau despre cum ideea excelentă de outsourcing s-a lovit de capcana parteneriatului liber.
Modelul inițial de business cu care am pornit la drum în 2009, odată cu fondarea Amdaris, a fost unul de software development outsourcing. Prestam servicii de programare pentru clienți din Marea Britanie, angajând echipe hibride: jumătate în UK (pentru a fi aproape de clienți) și jumătate în Moldova, profitând de arbitrajul de preț și de talentul tehnic remarcabil de acasă.
Totuși, deși ideea era excelentă, structura juridică și de organizare pe care o alesesem la început, împreună cu partenerii mei de atunci, s-a dovedit a fi marea noastră frână. Am pornit inițial mai mult ca o asociație, un parteneriat liber între specialiști, unde nu exista o delimitare corporativă clară a acțiunilor și o structură de guvernanță stabilă. Lipsind un sistem clasic de acționariat, nu exista nicio responsabilitate reală, asumată pe termen lung, față de viitorul strategic al firmei.
Deși businessul creștea ca volum de muncă, structural simțeam că ne blocăm și că ne-am atins plafonul. Știam cu toată ființa mea că trebuie să schimb radical regulile jocului și să transform Amdaris într-o corporație adevărată, dar în acel moment nu aveam toate cunoștințele necesare pentru a face o asemenea reformă.
„Nu e bine. De ce vă opriți la cinci milioane? De ce nu zece? De ce nu 50?”
Așa eu și partenerii mei am ajuns să urmăm un program universitar special pentru lideri de businessuri în Marea Britanie, un an intens cu module la distanță și prezență fizică în campus. A fost, de departe, cea mai bună investiție din viața mea profesională. La finalul programului, testul suprem a fost prezentarea unui business plan în fața unui panel de experți. Planul nostru, pe care noi îl considerăm ambițios, arăta o creștere a cifrei de afaceri de la două la cinci milioane de lire sterline. Conducătorul programului s-a uitat lung la noi și ne-a tăiat direct elanul: „Nu e bine. De ce vă opriți la cinci milioane? De ce nu zece? De ce nu 50?”
Acea „palmă” mentorală ne-a deschis ochii. Ne-a trimis înapoi la masa de lucru să învățăm să gândim la scară mare. Analizând noul model, am înțeles că vechea structură de parteneriat liber nu ar fi rezistat niciodată unei asemenea scalări. A fost momentul de cotitură în care o parte dintre asociați a decis să se retragă.
Am restructurat totul, am transformat firma într-o companie de tip Limited company (LTD), punând astfel bazele oficiale ale Amdaris și am reconstruit procesele de la zero. Aceea a fost fundația care a susținut ulterior o rețea de șase birouri în Europa de Est (Moldova, România, Ucraina, Bulgaria).
Am învățat rapid că pofta vine mâncând. Ambiția nu înseamnă să pui o linie de finiș, ci, asemeni unui atlet, să împingi ștacheta tot mai sus de fiecare dată când o treci. Însă creșterea pur organică își atingea limitele; aveam nevoie de o infuzie masivă de capital pentru a accelera livrarea de valoare enterprise. Deși lumea fondurilor de Private Equity este considerată dură și agresivă, noi am găsit în BGF (Business Growth Fund) partenerul perfect. Ne-au oferit o finanțare strategică pe care am valorificat-o la maximum. Compania a explodat pur și simplu, intrând în liga mare a furnizorilor tech.
Am început cu doi oameni la Bristol și trei la Chișinău.
Privind înapoi, îmi vine greu să cred că în 2009, când am pornit oficial motoarele Amdaris într-un birou mic din Bristol, eram practic singuri. Totul a început de la zero angajați — doar noi trei asociați căutând cu disperare clienți în UK, în timp ce la Chișinău strângeam primii doi-trei programatori curajoși. De acolo, prin excelență operațională, compania a evoluat până la o forță de aproape 900 de specialiști în tehnologie distribuiți global.
Nu am livrat niciodată linii de cod, ci transformare digitală end-to-end. Acest nivel de expertiză ne-a adus contracte de anvergură și parteneriate strategice cu giganți din FTSE 100 și corporații internaționale majore din sectoare critice precum cel energetic, financiar sau logistic. Companii mari din Marea Britanie și Europa Centrală și-au pus infrastructurile software de bază în mâinile inginerilor noștri.
Pe parcurs, am trecut prin toate testele posibile. Nici pandemia de COVID-19, nici izbucnirea războiului în regiune nu ne-au ingenuncheat. Știam exact cum să gestionăm riscurile și cum să producem profit, protejându-ne în același timp oamenii. Când a început războiul în Ucraina, multe firme și-au închis birourile de acolo și au plecat de urgență. Noi am ales să rămânem, să ne sprijinim colegii din Odesa și să ne extindem operațiunile. Am prioritizat întotdeauna omul din spatele ecranului.
Uneori în business 1+1=11.
De-a lungul anilor, am fost curtați de mulți investitori privați, dar i-am refuzat rând pe rând pentru că ne doream aliniere culturală, nu doar capital. Până în 2023, când a apărut o oportunitate istorică: interesul manifestat de corporația americană Insight Enterprises, un gigant listat la bursa NASDAQ, cu peste 15.000 de angajați la nivel global și venituri anuale de miliarde de dolari.
Insight căuta o ancoră puternică de software development în Europa, iar Amdaris era piesa de puzzle perfectă. Aveau o cultură corporatistă extraordinară, reflectată în valorile noastre: curiozitate, agilitate, un focus masiv pe clienți și pe starea de bine a oamenilor. Ei ne-au primit ca pe un membru cu drepturi depline în marea lor familie, recunoscând valoarea unică a talentului est-european.
După tranzacție, mulți m-au întrebat ce s-a schimbat. Răspunsul este că structural, aproape nimic în privința ADN-ului nostru, dar enorm în privința oportunităților. Ne-au lăsat independenți operațional, dar acum avem acces la resursele globale ale unui mamut tech, deschizând porțile către piețe enterprise din Franța, Germania, Italia, Spania, America sau Asia. A fost momentul în care ecuația de business a demonstrat că 1+1=11, nu 2.
Întoarcerea acasă și investiția în studenții din Moldova este mândria vieții mele
Când adaugi în ecuație Moldova, unde vorbim aceeași limbă, dar gestionăm și o comunitate vorbitoare de rusă, inclusiv Ucraina și Bulgaria, unde engleza devine limba oficială pentru a uniformiza comunicarea, înțelegi că rolul tău ca lider nu este să ștergi aceste diferențe. Rolul tău este să le accepți ca pe niște avantaje strategice, nu ca pe niște probleme care trebuie corectate. Până la urmă, dincolo de hărți și limbi vorbite, secretul e că trebuie doar să-i faci pe oameni să se simtă bine împreună.
De aceea, când sunt întrebat astăzi de ce sunt cel mai mândru în tot acest parcurs lung și intens, răspunsul meu îi surprinde. Nu are nicio legătură cu cifrele de afaceri. Sunt cel mai mândru de impactul sistemic pe care l-am lăsat acasă, în Moldova.
Am reușit să creăm sute de locuri de muncă sigure, plătite la standarde internaționale, oferind inginerilor noștri șansa de a lucra la proiecte globale de top fără a fi nevoiți să-și părăsească țara. Mai mult, am investit masiv în infrastructură educațională locală: am sponsorizat Universitatea Tehnică a Moldovei, făcând complet designul celei mai mari aule de curs, transformând-o într-un spațiu modern, digitalizat, pentru ca studenții de astăzi să învețe în condiții demne de secolul XXI.
Dincolo de toate cifrele, în birourile noastre s-au legat prietenii de o viață, s-au format cupluri și s-au născut familii. Iar când vezi că businessul tău a generat viață, stabilitate financiară și viitor acasă, te uiți în urmă și realizezi că ai împlinit exact acea valoare pe care am descoperit-o la 21 de ani: sustenabilitatea. Oare ce poate fi mai frumos decât asta?
Cele trei întrebări pe care mulți lideri le uită…
Pe măsură ce înaintezi în vârstă, începi să înțelegi că în viață, la fel ca în afaceri, nu poți tăia colțurile. Multe dintre inițiativele mele din trecut au fost, privite acum, pierderi masive de timp; nu au adus niciun rezultat, deși atunci eram convins că voi revoluționa lumea. Dar privind în urmă, realizez că nu poți evita aceste rătăciri. Este o școală continuă, permanentă. Nici acum, după 17 ani în acest carusel, nu pot spune că am ajuns la o destinație finală. Mai am atât de multe de învățat.
Însă un lucru mi-a devenit extrem de clar. Mulți antreprenori și manageri de top uită complet de propria persoană în goana după rezultate financiare și KPI-uri. Cred cu tărie că un lider trebuie să gândească mereu pe trei niveluri: Încotro se îndreaptă firma? Încotro se duce echipa? Și, cel mai important, încotro mă duc eu?
Pe acest ultim nivel, care înseamnă sănătatea ta, relațiile tale, corpul și timpul tău personal, îl scăpăm cel mai des din vedere atunci când suntem tineri și orbiți de ambiție. Eu am avut norocul ca viața mea de familie să compenseze rapid acest vertij și să mă țină cu picioarele pe pământ. Însă am văzut mulți oameni de afaceri extraordinari care s-au pierdut pe ei înșiși pe drum. Nu au avut timp să se gândească la propriile nevoi fizice sau spirituale, iar timpul nu iartă pe nimeni. La sport, de pildă, vrei nu vrei, după o anumită vârstă pierdem masă musculară dacă nu avem grijă de noi în mod conștient.
Până la urmă, marea lecție a antreprenoriatului nu este despre cum să construiești un imperiu comercial, ci despre cum să te construiești pe tine în timp ce îl ridici. Doar atunci ecuația este completă.
AI-ul a venit și nu va mai pleca
Astăzi, lucrurile merg excelent și nu am niciun motiv să fac altceva. Nu duc lipsă de idei, dar îmi place enorm ceea ce fac, iubesc oamenii alături de care lucrez și compania pe care am crescut-o.
În următoarele 12 luni, focusul meu total este direcționat către o mare responsabilitate: inteligența artificială. AI-ul a venit și nu va mai pleca. Mulți antreprenori încă nu realizează cât este de puternic. Copiii noștri cresc deja cu el, vorbesc cu el ca cu un prieten și îl vor folosi pentru lucruri pe care noi nici nu ni le putem imagina. AI poate fi un instrument extraordinar de bun sau unul extrem de periculos. Dacă totul depinde de noi, de liderii de companii și de decidenții politici, consider că jobul meu este să dedic timp și energie pentru a împinge această tehnologie în direcția binelui.
Misiunea mea actuală este să ajut companiile și țările noastre să devină mai productive cu ajutorul AI, fără să pierdem locuri de muncă, ci convertind profesional talentele. Promovăm deja acest lucru, pas cu pas, în cadrul firmei noastre. Avem capacitatea, infrastructura și forța necesare.
Sunt sau nu la o răscruce? Și da, și nu. AI ne forțează pe toți să regândim totul. Dar un lucru rămâne neschimbat: ecranul de pe care privesc lumea poate să afișeze tehnologii din ce în ce mai avansate, însă dincolo de sticlă, adevărata valoare va fi întotdeauna amprenta umană pe care alegem să o lăsăm în urma noastră.
