Viața ei nu poate fi spusă în două cuvinte. Pentru că e una plină de provocări, căutări și alegeri, unele dintre care foarte grele. Victoria Petrova, protagonista acestui articol, din Sărătenii Vechi, Telenești, azi în vârstă de 66 de ani, a trăit comunismul, războiul, emigrația și reîntoarcerea. Și, din toate, a ieșit cu fruntea sus. Povestea ei face parte din proiectul „Femeile Moldovei” și este prima dintr-o serie de istorii adevărate despre femei care au găsit sensul în fiecare (re)început.
Crescută odată cu vremurile
M-am născut în Sărătenii Vechi, raionul Telenești, acum 66 de ani într-o familie de oameni harnici și dedicați. Ani mai târziu, am absolvit Universitatea de Stat de Economie și Comerț în anul 1982, specialitatea economist, iar după facultate, am fost repartizată la Direcția de Comerț din orașul Bender, pentru că fostul meu soț era de baștină din raionul Căușeni. Mi se propusese să rămân la universitate, dar fiind deja căsătorită, având și un copil, am decis să mă mut la Bender.
Am început ca simplu contabil dar, pas cu pas, am ajuns șefă de secție finanțe în cadrul direcției de comerț. Am crescut acolo, și la propriu și la figurat. Totuși, trăiam în chirie și, din motive practice, am decis să-mi schimb locul de muncă pentru că apăruse oportunitatea unui nou post de muncă care ne oferea și cămin. M-am angajat ca și contabil-șef la o firmă de construcții. În acea perioadă s-a născut și cel de-al doilea copil al nostru.
Întimp ce eu eram în concediu de îngrijire a copilului, la Bender se formase un complex de tineret — singurul de acest fel din Moldova. Era un proiect interesant: întreprinderile contribuiau cu o cotă aparte, iar din acești bani se construiau locuințe pentru tinerii specialiști. Mi s-a oferit postul de contabil-șef, respectiv din contribuția acelei întreprinderi a primit și familia noastră un apartament. Am activat acolo timp de trei ani. Complexul de tineret a funcționat câțiva ani, sub egida Direcției Tineretului în Construcții. În 1992, întreprinderea s-a închis, iar eu m-am angajat contabil-șef la o firmă privată de construcții.
Atunci când pierzi tot și începi de la zero
Apoi au venit vremuri și mai grele. Începutul anilor 90… Conflictul armat. Țin minte cum am fugit prin câmpuri, cu două pachete în mâini. Am scăpat, am supraviețuit, și după ce s-a încheiat conflictul, am încercat să revenim la viața de dinainte. Mi-am deschis propria întreprindere de comerț — o mică afacere cu amănuntul, pe care am dus-o câțiva ani. Dar inima mea a rămas legată de Bender, așa că m-am întors acolo și, între 1996 și 2000, am fost contabil-șef la Combinatul de Prelucrare a Porumbului, unde se producea melasă pentru fabrica „Bucuria”, iar o parte din producție mergea și spre export, în Ucraina.
Dar au venit deja „anii Transnistriei”. Ministerul era la Tiraspol, iar peste tot se simțea o tensiune și o luptă aprigă între autorități și interesele lor ascunse. Într-o zi, ni s-a spus că vor schimba directorul combinatului, dar, pe lângă el, trebuiau „eliberați” și alți oameni. Printre ei, evident că eram și eu. Au început controalele — de la finanțe, de la minister, de la fisc. Patru luni la rând am fost verificată, întrebată, răscolită în toate hârtiile. La final, m-au chemat și mi-au spus: „N-am găsit nimic în neregulă… dar trebuie să plecați.” În 2000 m-am eliberat din funcție. M-am supărat tare pentru că acolo era viața mea, casa mea, tot ce-am clădit… dar n-am avut încotro. Am plecat la Chișinău.
La Chișinău, am găsit un alt sistem contabilitate, unul european. Nu mi-a rămas decât să pun mâna pe carte și să învățat totul de la început. Am stat prima lună la fratele meu, după mi-am găsit primul loc de muncă în capitală. Familia? Feciorul cel mare tocmai terminase colegiul militar și fusese repartizat într-un batalion la Chișinău. Pe mezin l-am adus cu mine, imediat ce mi-am găsit de lucru și am închiriat un apartament. L-am înscris la liceu. Fostul soț a rămas o vreme la Bender, dar în 2001 a venit și el.
Am lucrat patru ani în întreprinderi private, tot în domeniul comerțului. Vremuri complicate, ce să mai… Am schimbat trei locuri de muncă, căci salariile erau mici și abia reușeam să acoperim cheltuielile. În 2001, fostul soț a plecat în Portugalia, iar eu am rămas la Chișinău, cu un salariu de o sută de dolari.
Frică sau independență? Am supraviețuit, m-am reinventat. Doar că în Italia
Am vândut apartamentul din Bender și mi-am luat unul la Chișinău. Soțul nu-și putea găsi un job în Portugalia, așa că în noaptea dintre ani, 2003 spre 2004, am decis că plec eu. În primăvara lui 2004 am pornit la drum.
Am găsit o agenție care mi-a deschis viză și m-a trimis la Moscova. Acolo mi-au făcut acte false, în care se specifica că sunt contabilă și că plec într-o vizită de lucru în Germania. Doar că eu, ajunsă în Germania am luat trenul spre Milano. Frică, șoc, groază… dar m-a ajutat Dumnezeu și-am ajuns.
De la Milano am luat trenul spre Padova, unde mă așteptau finii noștri. Ei mi-au dat bani pentru toate cheltuielile cam 2.000 de euro. La Padova am stat o lună, timp în care am învățat limba. După o lună, mi-au găsit primul loc de muncă ca îngrijitoare de bătrâni (badantă) lângă Padova.
Am lucrat doar o lună ca badantă, pentru că mai mult nu am rezistat să stau între patru pereți. Slăbisem șapte kilograme, iar sufletul mi se transformase într-o rană deschisă. Când m-au văzut finii, mi-au spus că așa nu se poate, așa că mi-au întins iar o mână de ajutor. Mi-au găsit un alt post de muncă la curățenie, și m-au ajutat să merg la cursuri, ca să mă pot integra, chiar dacă încă eram fără acte. Pe alea le-am obținut abia în 2007.
După ce am primit permisul de ședere, o familie din Veneția, care avea un magazin de bijuterii și sticlă de Murano, mi-a oferit un contract de muncă ca și vânzătoare. Lucram în acel magazin doar seara, de la șase la zece, iar ziua mergeam la curățenie. Acela a fost primul meu contract oficial de muncă în Italia, după trei ani de lucrat la negru.
Un an mai târziu am decis să plec de la Lido de Venezia și să mă mut la Mestre, pentru că vedeam mai multe oportunități, dar și chiria era mai ieftină. Oraș nou, dar pe program vechi: dimineața – la curățenie la Veneția, iar după ore mi-am găsit un alt loc de muncă, într-o sală de expoziții. Lucram sâmbătă și duminică ca supraveghetoare, la fel în bază de contract. Am trăit în acest ritm de viață următorii câțiva ani.
Când m-am mutat la Mestre, am încercat să fac un curs de contabilitate. Dar aveam deja 50 de ani și mi s-a spus că nu am șanse să mă angajez, pentru că vârsta, naționalitatea…, or, toate erau împotriva mea. Sfătuită să renunț, am lăsat totul baltă.
Moldova mă chema, Italia mă (re)ținea. Între două lumi. Unde e, de fapt, acasă?
În 2010 m-am întors acasă, în Moldova și am stat patru luni încercând să mă angajez. Am mers chiar și la Camera de Comerț Italiană din Chișinău, pentru că erau anii când tot mai mulți italieni deschideau activități la noi în țară. Am încercat în fel și chip, dar nici o șansă.
Feciorul mai mic era student la medicină. Eu locuiam în chirie, refuzând să mă mut în sat, chiar dacă mă chema mama. Nu doream să mă scufund într-o viață pe care nu o simțeam ca fiind a mea. Plus că îmi era dor de Italia! Paradoxal, nu? Tânjeam după stilul de viață de acolo, așa că m-am întors.
Am continuat să lucrez în Italia cu joburile pe care le aveam, până în 2013. Tot în acel an a apărut o oportunitate în Moldova. Cineva dorea să deschidă o activitate și aveau nevoie de cineva la contabilitate. M-au invitat, dar așa și nu s-a concretizat nimic. Am revenit în Moldova și m-am angajat într-un studiu de contabilitate și audit la Chișinău. Am lucrat acolo până în mai 2014, dar nu mă regăseam nici acolo, nici în Italia. Mă simțeam ca o frunză purtată de apă, fără direcție. Dureroasă senzație. Un bun prieten din Italia m-a convins să mă întorc și să lucrăm împreună. El era administrator al unei întreprinderi și m-a ajutat să mă angajez. Așa am început o nouă etapă, cu un loc stabil și cu sentimentul că, în sfârșit ceva începe să se așeze și la mine.
În această perioadă a decedat mama, care mi-a lăsat în testament casa. Activitatea florăriei mergea greu. Abia de reușeam să acoperim cheltuielile cu magazinul, chiria și toate celelalte. Până când într-o zi, soțul mi-a spus: „Hai în Moldova.” Era deja pensionar. L-am întrebat ce va face el, dar m-a asigurat să nu-mi fac griji. Avea experiență datorită altor activități avute în România și cam știa cum stă treaba.
Acolo era totul minunat, dar aici e viața mea adevărată
Odată stabilită acasă, am simțit nevoia să mă implic în viața comunității. Întoarcerea mea a coincis cu perioada campaniei electorale, în care eu m-am implicat în calitate de voluntară. În paralel, câteva luni mai târziu, am primit o ofertă de muncă în cadrul unei întreprinderi agricole nou deschise în calitate de contabil șef.
Această implicare în comunitate mi-a permis să-mi dau seama cât de mult m-a modelat experiența mea de peste hotare… Italia, cu al ei Lido di Venezia, cu oameni veseli, cu malul mării aproape, unde totul e minunat. Țin minte cum prietenii mă sunau și mă întrebau cum mă simt, iar eu le spuneam: „Oamenii sunt frumoși, totul e frumos, toți par mulțumiți de viață.” Da, e frumos acolo, dar abia acum îmi dau seama că-n sufletul meu simțeam că acasă e cel mai bine. Chiar dacă prin comparație, Moldova a avut dintotdeauna o situație economică grea, aici a fost este și va fi casa mea și comunitatea mea. Experiența din diasporă m-a învățat să apreciez ce am acasă și să pun în practică tot ce am învățat acolo, pentru că, oricât de frumos ar fi fost peste hotare, adevărata împlinire am găsit-o revenind aici.
Dorul de Moldova l-am simțit mereu. Uneori stăteam singură și aveam senzația că m-am pierdut undeva între viața din Italia și dorința de a fi acasă. Munceam mult, eram respectată de italienii pentru care lucram și, cu care până astăzi, am rămas prieteni buni, dar în sufletul meu lipsea ceva. Când făceam curat într-un birou de contabilitate sau zăream facturile pe masă, mă cuprindea un gol, o nemulțumire interioară.
Trăiesc cea mai frumoasă liniște la 66 de ani.
Soțul a venit prima dată în Moldova în 2014. Apoi au fost și alte ocazii când a vrut să-mi cunoască familia și să se întâlnească cu mama. La început i se părea totul ca din altă lume… dar acum, acum trăiește adevărata împlinire.
Eu? Sunt, la moment, o femeie de 66 de ani, împlinită pentru faptul că în sfârșit a revenit la origini. Înconjurată de familie, rude, prieteni și cunoștințe, mă bucur de o viață liniștită, dar în același timp activă, aici în satul meu de baștină. Pot spune cu mâna pe inimă că după atâția ani de drumuri, în sfârșit mă simt om la locul meu.
Recunosc, că am întâmpinat provocări personale și profesionale la întoarcere. Da, a fost nevoie să ne reorganizăm viața, să ne ridicăm casa ca să ne putem stabili definitiv aici, să integrăm familia și să începem noi activități. Lucru pe care l-am și făcut. M-am implicat în tot ce era posibil și nu am dat greș. Azi, de exemplu, am participat la un festival local în Telenești, atât de frumos și bine organizat. Da, particip activ la proiecte locale, organizare în comunitate, la evenimente și la campanii, pentru că simt că pot contribui cu experiența și cu munca mea la bunăstarea locului unde trăiesc.
De asemenea, joc un rol activ în viața comunității mele și în sprijinirea altor femei. Cred că femeile care revin din diasporă aduc Moldovei experiență, energie și idei noi. Ele pot inspira și susține alte femei să aibă curajul să se reintegreze și să contribuie la dezvoltarea comunității.
Viitorul meu în Moldova îl văd bine. Din punct de vedere financiar suntem liniștiți, avem pensii din Italia și gospodăria noastră merge bine. Sănătatea să ne fie bună și să putem continua așa. Ne gândim și la generația tânără, la economia noastră care trebuie dezvoltată. Dacă economia se va dezvolta și tinerii care nu s-au angajat definitiv vor avea oportunități să revină acasă, or într-o Moldovă prosperă mulți vor dori s-o facă. În Europa s-a ajuns la un nivel înalt, dar noi încă creștem și-o vom ajunge din urmă. Motto-ul care mă definește acum, ar fi: „M-am simțit mult timp rătăcită, dar acum sunt o femeie realizată aici, acasă, în țara mea pe care o iubesc.”
Dacă aș putea să transmit un mesaj altor femei care au plecat și sunt în procesul de întoarcere, le-aș spune: „Cu timpul, rădăcinile te trag acasă. E nevoie să ai o bază, un sprijin, pentru că revenirea nu este doar o decizie de moment. Dar dacă îți planifici bine pașii și te înconjori de oameni care te susțin, poți să construiești o viață frumoasă aici, acasă.”
Platforma Portrete în Cuvinte este partener media al proiectului Femeile Moldovei. Programul pilot Femeile Moldovei Revin Acasă este realizat cu sprijinul Agenției de Cooperare Internațională a Germaniei (GIZ) prin Fondul de Consiliere în Politici GIZ Moldova.