Azi toată lumea e agitată. Obosită. Nervoasă. Nedormită. Eu nu sunt o excepție. Motivul e clar și e pe buzele tuturor – Alegerile Prezidențiale și Referendumul care au avut loc cu o zi înainte. Și frică îmi e, că acest moment ar putea face neobservată ziua de naștere a unui om cu o inimă cât o țară. Un om care a făcut multe pentru această țară. Mult prea multe.
Victoria Dunford. Este femeia care nu are nevoie de nici o prezentare. Pentru că numele ei este asociat cu Fundația de binefacere MAD-aid, cu complexul Phoenix unde sub ochii ei au crescut atâția copiii cu dizabilități, cu titulatura de prima femeie din Moldova care a primit medalia reginei Marii Britanii, cu evenimentul caritabil „Hora Binelui”, cu…. cu…
Azi nu voi scrie despre toate regaliile acestei femei. Nu pentru că n-ar merita. Dimpotrivă. Dar un singur search pe google vă ajută să găsiți constant interviuri, podcasturi, știri despre Victoria Dunford și despre tot ce face ea. Și ea face multe. Zilnic. Cu o ambiție uimitoare. Articolul de azi e despre o Victorie care mi-a permis să trec dincolo de ceea ce văd și aud ochii și urechile lumii. Dar și despre niște totaluri ale acestei femei-fenomen.
Nu sunt fenomen. Sunt un om simplu, care a pornit de la țară, dar care a știut de mic copil că prin muncă poate obține orice. Sunt cea care crede cu desăvârșire că imposibilul nu există. Sunt omul care crede că schimbarea începe cu fiecare dintre noi și care poate să demonstreze asta prin fapte concrete în fiecare zi. Sunt omul care rămâne același fie că pășește desculță pe ulițele satului din Mihăileni, fie că calcă cu bucurie și recunoștință pe coridoarele palatului din Buckingham. Sunt omul care știe cum să înceapă de la zero și să ajungă în timp să gestioneze proiecte de milioane.
Visele din copilăria mea… Adevărul e că eu nu m-am oprit niciodată din visat. Nici atunci când eram copil și nici acum (deși unii speră că într-o zi mă opresc). Visam să devin medic, să locuiesc la etajul cinci și să am un job care să-mi ofere multe călătorii. Cu excepția visului de a deveni medic, restul s-au realizat la un nivel mult mai mare decât mă așteptam. Acum visez să pot fi organizată. Dar mai ales vizez într-o zi să tai panglica ultimei renovări, după care să zic „gata toate spitalele Moldovei sunt moderne”. Visez ca toți copii cu nevoi speciale să aibă un Phoenix. Și asta nu e ceva utopic. Stă în puterea noastră, a fiecăruia. Și da, vizez să obțin licența de pilot (am început lecțiile de instruire, doar că n-am mereu timp pentru ele), și am o căsuță mică la mare unde să mă pot refugia de două – trei ori pe an pentru a scrie cărți. Da, da, încă de la grădiniță mi s-a spus că sunt diferită. Că vreau prea multe, că trebuie să mă opresc din visat. Dar eu nu m-am oprit niciodată nici atunci și nici acum acum la ai mei 42 de ani.
Deseori mi-am luat câte o pauză din toată „nebunia” care se numește viață ca să mă gândesc dacă sunt mulțumită. Recunosc au fost momente când am dorit să mă opresc cu totul în activitatea mea, dar mi-am dat seama că ceea ce fac îmi aduce o fericire enormă mie, apoi celor ce beneficiază de ea. La fel, mi-am dat seama că la o anumită vârstă o să privesc înapoi și o să fiu fericită pentru că nu mi-am trăit anii în zadar. De fapt, fac asta în fiecare an de ziua mea. Cum e azi. Mi-am dat seama că eu nu am dreptul să mă opresc. Dumnezeu m-a înzestrat cu un dar de a ajuta, de a fi de folos, de a-mi cunoaște misiunea și dacă m-aș opri, probabil, m-ar pedepsi dur… Nu știu, e doar o presupunere a mea. Cert e c-am învățat s-o accept ca pe o binecuvântare, ca pe ceva sfânt și s-o apreciez mult. Mă simt norocoasă că știu ce misiune am oricât de complicată n-ar fi și cât de utopic n-ar părea. Sunt un om ordinar cu o viață ne-ordinară. Pentru că oamenii ordinari fac lucruri extraordinare. Și da, mă mai gândesc câteodată de ce n-am și eu un job fix, ca majoritatea.
O zi din viața mea arată… diferit. Depinde unde mă trezesc dimineața. În Marea Britanie sunt exemplară. Lucrez în baza unui program – ședințe, oficiu, email-uri și căutare de fonduri. În Moldova e haotică. Rareori reușesc să lucrez în baza unui programul. Zilele sunt lungi – încep la șase dimineața și se termină după miezul nopții, pentru că am mereu ceva de făcut – un eveniment, sau o recepție unde mergi din respect pentru organizator sau pentru a face cunoștință cu potențiali donatori. În Moldova ziua este construită din întâlniri offline și administrarea proiectelor, vizite offline, fapt pentru care nu-mi lasă timp pentru apeluri, email-uri etc. Pe când ziua mea ideală are un program bine structurat. Cu trezire la șase dimineața, cu cafeaua și analiza în cap a ce urmează să bifez în ziua respectivă. Cu muncă de la 8.00 -17.00 fără întârzieri, fără anulări de ședințe, cu toate apelurile și email-urile la zi, cu lista de to do-uri bifată, cu cina gătită de mine personal la 18.00, cu analiza zilei făcută, iar înainte de somn, un film, un podcast, o carte de seară, cu somn la somn la 22.00.
Moldova sau Marea Britanie…? Ambele. Din păcate sau din fericire cam la același nivel. Moldova e inima, e sufletul, e mai acasă. Marea Britanie e liniște, e calm, e structură și ordine în capul și în viața mea. Ultimii ani de viață mă văd trăindu-i acolo unde vor fi oamenii mei de suflet. Dar până atunci, Moldova îmi ocupă 80 la sută din timpul meu, deși până în 2023 raportul era de 40% Moldova și 60% Marea Britanie.
Când și cum se odihnește Victoria Dunford?Paradoxal dar e complicat să-ți răspund. Sunt încă la etapa când mă simt extrem de vinovată când iau zi de odihnă, când decid să închid telefonul pe trei – șase ore, când nu ating laptopul o zi întreagă. Chiar și atunci când nu fac nimic, mintea se învârte la 365 de grade și devine obositor. Planific să încep cu pași mici a practica meditația. Dar în general odihna ar însemna – zi în familie, o zi lenoasă de filme simple, fără analiză și multă plimbare.
Am dispărut pentru o perioadă lungă de timp. Și chiar eram nevoită să nu răspund la telefoane. Se întâmplă și acum. Dar mai rar. Sunt mai mulți factori… Cel mai des nu reușesc fizic și uneori am două – patru ore libere, doar că eu nu mai am putere să vorbesc cu nimeni. Uneori nici cu John dacă el e în Marea Britanie și eu în Moldova. Cei care mă cunosc știu că pot fi multe la mijloc.
Dacă într-o zi Victoria nu va mai fi… E un subiect sensibil. Nu am un răspuns la moment. Sunt oameni dedicați, de încredere – colegi de ai mei, membri ai boardului. Dar nu pot să pun povara aceasta pe umerii nimănui. E o muncă colosală, dificilă, provocatoare. Unica speranță este că până mor reușesc să pun pe roate toate procesele, să simplific tot ce este complicat la nivel birocratic, să am o rezervă de fonduri și să setez instruirile, astfel ca orice să poate prelua.
Ce fel de oameni o înconjoară acum pe Victoria Dunford? Oameni puțini și buni. Oameni care cred că putem schimba lumea împreună. Nu mai vreau să pierd timpul cu oameni sceptici, negativi. Prețuiesc omenia și simplitatea. Suntem egali. Venim goi. Plecăm goi. De ce ne punem etichete între timp? Am întâlnit mulți oameni ajunși foarte departe – dar extrem de simpli, și oameni care nu au mai mult de 5000 km călătoriți în viață dar extrem de îngâmfați.
E dificil să fiu prietena cuiva, pentru că eu nu mai am încredere în oameni. Am o mână de prieteni rămași din copilărie pe care îi apreciez mult. Este destul de simplu să fii în cercul meu, sunt deschisă și îmi place să conectez oamenii, dar prietenia e ceva sfânt și la alt nivel. Cert e că de mică am fost mai mult în cercuri de băieți decât de fete.
Nu cred în reîncarnare. Dar cred într-o putere supranaturală și inexplicabilă. Cred că și raiul și iadul sunt aici pe pământ și noi avem acces la ambele.
Am adunat multe distincții de-a lungul anilor, dar vreau să fiu cunoscută prin proiectele concrete realizate, nu prin prima moldoveancă cu medalie de la Regină. Meritul Civic, Premiul Național, Cetățean de Onoare a satului Mihăileni, Cetățean de Onoare a orașului Râșcani, Cetățean de Onoare a raionului Râșcani, Premiul TVR pentru Diasporă.
Am fost amenințată. Și nu o dată. De părinți copiilor care au beneficiat de serviciile centrului, de oameni care cred că știu mai bine, de guvernanți, de companiile de construcție cu care lucram și credeau că au pile sus și mă pot îngropa sau îngloda proiectele. De politicieni care mi-au zis că numele meu poate fi distrus în trei articole. De oameni care pur și simplu considerau că știu tot și au dreptate și mă speriau că merg în presă. Dar nu m-am speriat niciodată. Nu am ce ascunde Am spus și atunci când a fost bine și atunci când a fost rău și am făcut-o mereu sincer. Eu nu am lucrat pentru numele meu, am lucrat pentru impactul proiectelor, și dacă într-o zi din cauza acestor invidizi și răutăți va trebui să mă opresc, nu voi suferi eu, vor suferi oamenii. Toți oamenii care la un moment dat ajung în spital unde teracota își poate cădea oricând în cap. A face rău e simplu și oricine poate, a face bine este foarte complicat și puțini o fac.
Victoria Dunford soția. John a intuit de la bun început că alături de mine el nu va avea parte de o viață cu cină în fiecare seară, cu concedii programate cu mult timp înainte… El a observat spiritul meu rebel chiar de la început și la acceptat. Probabil tot de asta au eșuat puținele relații pe care le-am avut în Moldova. Am avut nevoie de un bărbat puternic care ar fi fost gata să reziste lângă mine. Și Dumnezeu mi l-a trimis pe John.
De câte ori Victoria Dunford s-a gândit la femeia din ea? Deseori, mie îmi place egalitatea, echitatea între bărbați și femei. Dar apreciez feminitatea, eleganța. Îmi plac momentele când nu trebuie să fiu în control. Probabil doar trei oameni cunosc că în Victoria Dunford stă ascunsă o femeie care urăște cuvântul „puternic”, căreia îi plac îmbrățișările și un umăr la timpul potrivit. Ce ține de feminitate – mi-ar plăcea să-mi pot permite financiar să am un machiaj profesional zilnic, ador să merg la specialiști buni. Nu îmi place să mă machiez eu. O am pe Olga Verdeș care la orice oră în 20-30 minute poate face minuni și scoate oboseala de pe chipul meu. Fac masaj la Phoenix, de obicei, când îmi permite timpul mai mut pentru sănătate. Îngrijirea tenului, manichiură, pedichiură – merg la diferite saloane, dar nu am răbdare să stau mult.
Cea mai complicată perioadă din viața mea…? De fapt, sunt mai multe, dar eu aleg să uit obstacolele, provocările și greutățile. Eu învăț din ele. Le privesc ca pe oportunități.
Despre cea mai mare frică. Să pierd oamenii dragi, fapt care m-ar debusola mult, însă pentru o perioadă, pentru că nu-mi pot permite dispar săptămâni întregi pentru a plânge.
Cel mai mare regret al Victoriei Dunford este…? Sunt, de fapt, două. Faptul că n-am devenit medic și n-am devenit mamă.
Despre liderul din mine. Cred că fac parte din categoria care s-au născut lideri și nu au devenit în timp. Nu pot spune același lucru despre management. Aici încă e cale lungă de învățat și… oricum nu e pentru mine.
Despre implicare. Nici într-o țară a lumii guvernarea nu le rezolvă pe toate. Noi toți trebuie să ne implicăm și să facem tot ce ne stă în putință, pornind de acolo unde suntem cu ceea ce avem. Când schimbăm această gândire și abordare atunci vom dezvolta țara. Birocrația o mai reducem.
Despre puterea lui Nu. Da acum spun „NU” mult mai des, fapt ce-mi permite să nu mă abat de la scopurile foarte bine definite ale MAD-Aid-ului. Nevoi sunt multe dar am ales cele mai dificile ramuri – îmbunătățirea condițiilor în spital – proiecte de infrastructură care sunt dificile și riscante, dezvoltareaa Phoenix Centru și SUD, plus programul care continuă de 12 ani de aducere a mobilierului pentru spitale și echipament de mobilitate pentru persoanele cu dizabilitate. Restul este NU.
Azi de ziua mea mi-am pus pe lista de to-do-uri pentru următorul an 100 mii de donatori lunari care jertfesc câte un 1 EURO pe lună; în următorii cinci ani – cinci spitale renovate capital, Phoenix Centru și Phoenix Sud.
Am făcut la un moment o listă cu 39 de lecții la 39 de ani. Le puteți citi aici. De la 39 încoace am mai pus pe listă încă trei – Trăiește momentul aici și acum – mâine la sigur va fi târziu. Îmbrățișează incertitudinea – Când nimic nu e sigur totul e posibil.
Fiecare poveste are un sfârșit, în viață fiecare sfârșit (cu excepția morții) este un nou început.
Ieri au avut loc alegerile prezidențiale și referendumul, moment important și mult discutat. Noi suntem responsabili de ce alegem să facem cu viața, cu timpul, cu oamenii… Noi decidem dacă ne implicăm pentru prezent și viitor, ori ne ducem în trecut. Nici un guvern, în nici o țară din lume nu reușește dacă nu se implică și societatea. Eu vă invit pe toți să ne implicăm aici și acum pentru a schimba Moldova cu pași concreți. Doar cu un euro pe lună am reușit timp de cinic ani sa renovăm fiecare spital național. Tu, și EU, și NOI suntem cei ce pot schimba această țară și o facem pentru noi, pentru copiii și pentru părinții noștri. Donați un euro acum pe acest link: https://bit.ly/3zatgyk
