Cea mai puternică lecție de leadership a acestei veri vine din Grecia de la femeia care, la începutul anilor 2000, deși n-o cunoștea nimeni, a avut curajul să intre în birourile celor mai mari firme de arhitectură din Grecia cu geanta plină de cataloage și mostre. Iar două decenii mai târziu, să instaleze tavane extensibile și soluții de iluminat pentru nave de lux, aeroporturi, ambasade și muzee naționale, nu doar în Grecia, ci și în România. Dar această performanță nu i s-a dat ușor. A trecut printr-un divorț și un faliment. Și chiar dacă a devenit mamă de două ori, a continuat să se dedice afacerii. Uneori mult prea mult. Din povestea ei îmi vine în minte momentul când a leșinat în ușa propriei case, după 17 ore de muncă neîntreruptă, în ajunul Crăciunului, doar ca să predea la timp un proiect destinat Aeroportului Internațional din Atena.
În acest articol e vorba de Victoria Dumbrava, fondatoarea Apollon Design Materials & Solutions, una dintre puținele antreprenoare moldovence care au reușit să construiască, de la zero, un nume în industria greacă a tavanelor extensibile, într-o piață dominată, la începuturile ei, de un singur jucător mare. A făcut-o de două ori. Prima dată a pierdut totul. A doua oară a dus la bun sfârșit peste 1.000 de proiecte.
Am stat de vorbă despre copilăria de la Cojușna, despre plecare, despre falimentul din 2010 în paralel cu celelalte arii ale vieții. Atât de frumos și interesant își povestește viața, încât (din nou) nu mi s-a dat mâna să tai ceva din context. De aceea, vă invit la o poveste lungă de viață, dar captivantă. Ca într-un film.
„Nu, mamă, nu-mi cumpăra, că nu voi avea nevoie”
Eu sunt Victoria Dumbrava, fetița de cândva născută în Cojușna, Strășeni, și eleva eminentă a Liceului „Alecu Russo” din sat. Am participat activ la viața școlară, inclusiv la olimpiade de limba și literatura română, de unde mă întorceam cu locuri de frunte. Am fost o lideră încă din copilărie. Și tot de atunci visam să plec și să fac ceva mare în această viață.
Prin clasa a patra, mama-mi zicea să mergem să-mi cumpere zestre. La care eu îi spuneam: „Nu, mamă, nu-mi cumăra, că nu voi avea nevoie.” Ea mă întreba de ce vreau să plec. Dar eu de pe atunci simțeam nevoia de libertate a cuvântului și a progresului fără îngrădiri.
Vin dintr-o familie obișnuită. Mama a lucrat la spitalul raional din Cojușna, la secția de radiografie, iar tata a fost toată viața lui șofer de camion. Mai am un frate, George, care de la trei ani știa să citească și să scrie. În clasa întâi a fost examinat de o comisie de la învățământ și s-a constatat că știa deja materia clasei pentru clasa a treia. I s-a propus să fie dus la o școală specială în Chișinău, dar mamei i-a fost frică să-l lase departe, așa că a mers la școala din sat, direct în clasa a 2-a, cu materie suplimentară. Suntem foarte apropiați ca frați.
Valorile mele vin din familie. Tata s-a implicat mai puțin în educația noastră, în schimb, mama a fost cea care ne-a susținut mereu. Ea ne planifica totul — circ, teatru, cinema, muzee — și ne însoțea peste tot.
Îmi mai amintesc cu drag verile… întrucât profii ne dădeau liste întregi de cărți de citit, eu toată vara citeam. Era momentul meu preferat când seara, după muncă și joacă, mă așezam pe fereastra casei noastre de la etajul doi și citeam la lumina lunii ca să nu consum lumină electrică. Toamna, revenind la școală, scriam compuneri. Cea mai „grea” carte a fost Frații Jderi, care m-a marcat. Aveam dicționare; le am și acum, aici la mine în Grecia. Îmi place să deschid Larousse-ul și să caut acolo cuvinte noi, pentru că, spre deosebire de Google, unde primești cuvântul imediat, într-o carte dai și peste alte cuvinte pe drum.
Din clasa a șasea vorbeam deja trei limbi: română, rusă și franceză. Facultatea am făcut-o în franceză. Germana și engleza le-am învățat pe cont propriu, în România, la 21 de ani. Iar limba greacă am învățat-o începând cu 2003.
Am fost și eu acolo, un copil de 12 ani, alături de Leonida Lari.
După liceul din sat, am mers la Facultatea de Relații Economice Internaționale din Chișinău (REI). După trei ani de studii, tot cu gândul la plecare eram. Pentru că am fost și eu acolo, un copil de 12 ani, alături de Leonida Lari, la mișcarea de eliberare națională, recitând Luceafărul. Eram printre puținii copii prezenți. Și acum mă trec fiorii când îmi amintesc.
Totuși, mi-am dat seama că, oricât ne-am fi dorit, nu ne vom uni cu România, pentru că sistemul rusesc nu ne lăsa. Așa că am ales REI, fiind o facultate cu predare în franceză.
Călătoream des la București și am înțeles la un moment dat că trebuie să mă transfer. Fratele meu absolvea liceul din sat, eminent, și i-am spus să nu aplice la ASEM în Chișinău, ci direct în România, ca să pot și eu să mă transfer acolo. Îmi amintesc că i-am zis atunci că viitorul nostru nu e aici.
Spre norocul meu, chiar decanul de la REI București venise la Chișinău să ne predea management economic și, când i-am spus că vreau să mă transfer, mi-a explicat exact ce pași trebuie să urmez. Mi-am adunat actele și i-am anunțat pe părinți. Din septembrie am intrat direct în anul III la Academia de Studii Economice din București. Am dat diferența de patru-cinci examene și mi-am dat seama imediat cât de diferit era sistemul față de cel din Moldova, or în România era mult mai greu.
Ziua lucram, noaptea învățam
Învățam la ASE, dar în paralel lucram, pentru că bursa nu-mi ajungea. M-am angajat în vânzări la firma „Scabal” care croia haine bărbătești din stofe scumpe, aduse din Belgia, unde doar o pereche de pantaloni costa pe atunci 1000 de euro, iar un costum, 1500. Avansasem într-atât de mult, încât aveam clienți fideli care cereau să fie deserviți doar de mine.
Am învățat toată branșa vânzărilor și îi mulțumesc mult șefei care m-a angajat pentru asta. Ziua lucram, noaptea învățam și aveam dreptul să dau examene printr-un program individual. Nu am absolvit facultatea odată cu colegii mei, pentru că m-am angajat între timp la altă companie care se ocupa de vânzarea scaunelor și mobilei de birou. Managerul general de atunci plecase, epuizat de stilul autoritar al patronului, iar eu, din asistentă, am ajuns manager general.
Eu mă umflam în pene ca un cocoș, dar nu știam încă ce responsabilitate port cu adevărat. Aveau un sistem foarte netradițional de a conduce o companie — plecam de la birou la 11 noaptea și eram deja înapoi la 9 dimineața. Un ritm care s-a desființat singur, până la urmă, pentru că nimeni nu a rezistat la toată tensiunea aceea, inclusiv eu. Nu mai vedeam cum aș putea crește acolo. Eu eram cea care dădea totul, iar la un moment dat am tăiat în carne vie și am plecat.
După o perioadă de șomaj, mi-am echivalat diploma cu un examen de marketing, traducere din germană în franceză, cu nota 9, la domnul Pop, de la marketing. Am absolvit ASE-ul și m-am angajat ca secretară la Chematex, condusă de Ion Maticiuc. Domnul Mati și doamna Smaranda au fost oameni deosebiți, care au rămas alături de mine până am plecat din România — și merită menționați aici. Am evoluat repede, de la secretară la ajutor de contabil-șef. Sunt ani de care îmi amintesc cu mult entuziasm: am învățat, treptat, cum să mă comport într-o societate total diferită, printre oameni învățați, care ne țineau foarte aproape. Tot de la domnul Maticiuc am luat cu mine vorba lui pe care am purtat-o toată viața: „Nu privi oamenii de sus, comportă-te la același nivel cu al tău.”
Țara în care, din prima clipă, am simțit libertate
În 2002 l-am cunoscut pe Costis primul meu soț, grec, venit la București, pentru un studiu legat de construcția unei fabrici de biscuiți. Am rămas în contact online, iar relația a crescut repede. Era foarte inteligent și asta mă atrăgea mult. Era singurul cu care puteam discuta ore în șir la telefon despre istorie, despre țări, mult în engleză, ceea ce era pentru mine și o șansă să-mi exersez limba.
Chiar dacă îmi era bine la Chematex. Aveam salariu bun; mai predam și engleză copiilor, și așa adunam 800–900 de dolari lunar, dar prin el am început să cunosc Grecia. Am venit prima dată în vacanță și mi-a plăcut enorm. M-am regăsit în țara asta. Din prima clipă am simțit acolo o libertate pe care nu o mai simțisem nicăieri. Nu pot reda în cuvinte sentimentul acela.
Deci, cum ziceam mai devreme, plecarea mea din România nu a fost motivată economic. Nu mă regăseam în mentalitate. Mă simțeam restrânsă. Iubesc România și acum, mai ales că una dintre companiile mele are sediul acolo. Dar nu m-am regăsit niciodată complet. (Am încercat să revin, mai târziu, în 2015, dar tot nu m-am regăsit.)
Am venit în Grecia deja logodită. Am decis inițial că vom locui la București și vom călători în Grecia, dar la un moment dat am înțeles că ne vom stabili în țara natală a fostului soț, or proiectul lui nu ține de România, ci de Grecia. Așa am ajuns, în decembrie 2002, logodită cu un grec, chiar dacă ai mei nu au fost foarte încântați…
Vă rog să mă corectați ori de câte ori greșesc
Pe 16 martie 2003 m-am căsătorit civil, fără o nuntă mare, doar noi doi, iar pentru aprilie am anunțat nunta religioasă. Au venit 40–50 de persoane din București. A fost frumos, la o bisericuță de pe malul mării, cu oaspeți sosiți cu autocarul și cu avionul. Domnul Maticiuc m-a susținut mult și în această perioadă.
La scurt timp după ce am ajuns, am început să lucrez la o firmă de turism în Atena. În patru luni am învățat limba greacă, ajutată de Costis. Mergeam și la cursuri și eram foarte ambițioasă. Luam cărți, mergeam la conversații, priveam filme vechi grecești în care mă regăseam. Prin aprilie vorbeam deja aproape perfect, pentru cineva cu doar patru luni de studiu.
Am lucrat la firma de turism până în iunie, apoi m-am angajat la Fivos Hellas, o companie de materiale de construcție și decor, în vânzări și prezentări. Țin minte că mergeam la clienți și le spuneam: „Vă rog să mă scuzați dacă greșesc pronunția, vă rog să mă corectați” și așa se spărgea gheața. Lucram la Fivos până la ora patru după-amiaza, iar în paralel și la o expoziție de mobilă și paturi de fier. Țin minte acei ani cu mult drag pentru că am fost mereu în vânzări și prezentări.
În iunie 2006 am înțeles că relația mea cu Costis nu mai merge. Nu ne mai potriveam, aveam viziuni diferite despre viață, cu toate că am păstrat legătura cu fostul soț și cu familia lui (foștii mei socri mă iubeau enorm și eu îi iubeam).
Eram o moldoveancă stabilită la Atena, divorțată și aproape necunoscută în lumea afacerilor
Căsnicia nu mai funcționa, eu mi-am dat demisia mea de la compania Fivos Hellas și am decis să plec într-o călătorie prin Europa. Aveam nevoie să mă retrag pentru o vreme, să mă gândesc, să meditez și să revizuiesc tot ceea ce se întâmplase în viața mea până atunci. În urma acestei călătorii am luat decizia definitivă de a mă separa de soțul meu, Costis.
Eram la o răscruce de drumuri și mă întrebam: „Ce fac mai departe? Rămân la Atena sau mă întorc la București?” Din punct de vedere financiar, situația mea nu era deloc confortabilă. Nu reușisem să fac economii, iar după divorț urma să plec doar cu ceea ce era al meu și cu nimic mai mult. Pe acest principiu am ales să-mi construiesc mai departe viața, adică să mă bazez doar pe mine și pe ceea ce pot construi cu propriile mele forțe.
Aveam însă ceva foarte important, și anume experiența acumulată în domeniul materialelor decorative și al designului, în special în zona tavanelor extensibile. După ce vizitasem mai multe expoziții și văzusem potențialul acestui domeniu, am hotărât să-mi încerc norocul în antreprenoriat. Era un produs care nu cerea stocare, totul la comandă, concurență mică, adică două companii pe atunci. Dar imediat au apărut întrebările: Unde? Cu ce capital? Cum?
Piața grecească nu o cunoșteam suficient de bine. Limba o vorbeam, dar mai aveam încă multe de învățat. Eram o moldoveancă stabilită la Atena, divorțată și aproape necunoscută în lumea afacerilor. Cu alte cuvinte, multe întrebări. Puține răspunsuri.
Și atunci am început să acționez. Am găsit compania de distribuție a tavanelor extensibile din Polonia, DPS Stretch Ceiling, și am luat legătura cu ei. Le-am trimis un scurt business plan și am început discuțiile pentru o posibilă colaborare. Doar că mai rămânea o problemă esențială. Capitalul.
Fratele meu, George, era angajat la Chematex, aceeași companie la care lucrasem și eu. El a fost și a rămas pentru mine omul la care apelez în momentele dificile pentru un sfat, pentru o încurajare, pentru o alinare sau pur și simplu pentru o decizie pe care nu știu dacă să o iau singură. L-am rugat să vorbească cu directorul economic și cu domnul Mati, așa cum îi spuneam noi domnului Ion Maticiuc, și să-l întrebe dacă ar fi posibil să încheiem un contract pentru un împrumut personal, pe durata unui an, în valoare de 5.000 de euro. Aveam nevoie de acei bani pentru a-mi începe propria afacere la Atena. Nu-mi mai amintesc toate detaliile discuțiilor de atunci, în schimb, țin minte foarte bine rezultatul… împrumutul personal mi-a fost aprobat. Obținusem și acordul pentru colaborare.
Aveam banii, dar mai rămânea un singur aspect – spațiul. Răspunsul a fost mai simplu decât m-am așteptat. Am declarat drept sediu al firmei subsolul casei în care încă locuiam împreună cu fostul soț.
Pe 13 iunie 2006, am înființat compania mea
În Grecia, forma de organizare pentru o activitate desfășurată de o singură persoană este Ατομική Επιχείρηση, un sistem asemănător cu Întreprinzător Individual (Î.I.) din Moldova. Cei 5.000 de euro au fost împărțiți cu mare grijă. Aproximativ 1.000 de euro au mers pentru cheltuielile de înființare și pentru logistica minimă a „biroului”. Alți 1.000 de euro i-am investit în materia primă, adică profilele necesare instalării tavanelor extensibile. Aproximativ 2.000 de euro au fost destinați cataloagelor și mostrelor pentru prezentări, iar ceea ce a rămas trebuia să asigure cash-flow-ul companiei.
Firma exista. Produsul exista. Aveam experiență. Acum trebuia să mă fac cunoscută. Principalii mei clienți urmau să fie arhitecții, pentru că ei erau cei care puteau introduce tavanele extensibile în proiectele lor și, implicit, în designul clădirilor pe care le concepeau.
Problema era că piața avea deja un jucător foarte puternic. Concurentul numărul unu era și este Barisol, compania care a avut un rol important în dezvoltarea și promovarea tavanelor extensibile la nivel mondial. În Grecia era reprezentată de o doamnă impunătoare, cu relații, experiență și cunoștințe în foarte multe cercuri profesionale. Pe când eu eram Victoria Dumbrava, o persoană pe care nu o cunoștea nimeni, aflată în plin proces de divorț și care încerca să-și construiască de la zero propria afacere.
Mi-am făcut o bază de date cu cele mai importante companii de arhitectură din Atena și am început ceea ce, la vremea aceea, eu numeam „vânătoarea de clienți”. Mergeam la prezentări cu metroul, cu o geantă grea plină de profile, cataloage și mostre. Era greu chiar și să obțin o întâlnire cu un arhitect. Eram necunoscută și, mai mult decât atât, nu aveam un portofoliu de proiecte în Grecia care să-mi ofere credibilitate.
Aveam însă un avantaj: prețul. Produsele Barisol aveau atunci un preț foarte ridicat. Așa că aceasta a devenit prima mea strategie. Când reușeam să intru într-un birou de arhitectură, începeam: „Ați dori să vă prezint tavane extensibile similare cu cele Barisol, dar la un preț cu 30% mai mic?”
Uneori, această propoziție era suficientă pentru ca un arhitect să accepte să-mi acorde câteva minute. Vorbeam greaca bine, dar nu perfect. Și știam foarte bine acest lucru. Așa că, atunci când începeam prezentarea, le spuneam: „Vă rog să mă scuzați dacă nu pronunț corect unele cuvinte. Vă rog să mă corectați ori de câte ori greșesc.” Era felul meu de a sparge gheața. Și, de cele mai multe ori, funcționa.
Am început să intru în birouri, să vorbesc cu arhitecți, să prezint produsele, să explic avantajele și să încerc să conving. Și care a fost rezultatul primelor mele eforturi? Cereri de ofertă zero. Dar privind în urmă, îmi dau seama că atunci nu era important câte cereri de ofertă aveam, ci că începusem.
Primele proiecte. Am învățat că întrebând, căutând soluții și mergând direct în piață, ajungi să crești.
La un moment dat a venit și primul meu proiect. Era vorba despre două băi într-un apartament de lux. Ei, da… primul proiect! Dar imediat a apărut întrebarea: cine montează tavanele?
Nu aveam încă o echipă proprie de instalatori. Așa că am apelat la un băiat polonez-ucrainean care lucra ca instalator pentru o altă companie concurentă de tavane extensibile, Extenzo. L-am rugat să lucreze și pentru mine, bineînțeles, contra cost.
Nu era tocmai omul pe care mi l-aș fi dorit pentru o colaborare pe termen lung și nici nu era cea mai responsabilă persoană, dar, la început, trebuia să mă descurc cu ceea ce aveam. Și cu el am început.
Încet-încet au început să apară cererile de ofertă și, mai apoi, comenzile. Unele erau mici, altele mai mari… unele atât de mari, încât, sincer, nici nu știam exact cum aveam să le execut. Dar am învățat că întrebând, căutând soluții și mergând direct în piață, ajungi să crești. Și așa a fost.
Noiembrie 2006. Despărțirea și un nou început
Decizia de a mă separa definitiv am luat-o în noiembrie 2006. Atunci am plecat din casa soțului meu, mi-am încărcat lucrurile personale într-o dubiță și m-am mutat la Glyka Nera, aproape de locuința prietenei mele, Tatiana.
Apropo de Tatiana… cu ea am o poveste aparte. Ne cunoaștem de la facultate, la Chișinău, iar destinul a făcut să ne reîntâlnim la Atena. De atunci, am devenit prietene pe viață. Astăzi, amândouă suntem căsătorite cu câte un Iorgu, Tatiana este nașa de botez a primului meu copil, Iannis, iar casele noastre sunt la doar aproximativ 600 de metri una de cealaltă. Tot la ei acasă, la o petrecere de bal mascat, aveam să-l cunosc pe omul care urma să-mi devină partener de viață și, mai târziu, partener de afaceri. Da, precum ai înțeles deja – îi spune Iorgu.
Iorgu – omul care a intrat în viața mea și în afacerea mea
Comenzile începeau să crească, iar eu nu mai reușeam să fac față instalărilor. Atunci Iorgu s-a oferit să învețe meseria de instalator. Avea ceea ce eu numesc și astăzi „mâini de aur”. Era îndemânatic, învăța repede și avea o capacitate extraordinară de a găsi soluții practice.
În februarie 2007 am plecat împreună în Polonia, la fabrica DPS Group din Katowice. Aveam nevoie să cunosc mai bine compania, modul ei de lucru și, mai ales, să facem instruirea lui Iorgu pentru instalarea tavanelor extensibile. A fost una dintre călătoriile care mi-au rămas în memorie. Am semnat un contract de exclusivitate pentru distribuirea de tavane extensibile în Grecia și Cipru.
Între timp, sediul companiei mele rămânea în continuare în subsolul casei fostului meu soț. Chiar dacă drumurile noastre se despărțiseră, am rămas în relații bune și am păstrat respectul și prietenia dintre noi.
Oamenii au început să mă cunoască nu după numele firmei, ci după prenumele meu, Victoria
Anii 2007–2008 au fost plini de evenimente. Începusem să fiu recunoscută în lumea arhitecților pentru devotamentul meu, pentru seriozitate și pentru know-how. Eram prezentă la fiecare proiect și încercam să găsesc soluții pentru orice problemă sau impediment care apărea pe șantier.
Compania și-a schimbat denumirea de mai multe ori de-a lungul anilor, dar oamenii au început să mă cunoască nu după numele firmei, ci după prenumele meu, Victoria. „Victoria, fata înaltă din Republica Moldova.” Niciodată nu mi-am ascuns originea. Dimpotrivă. Am fost și sunt mândră de locul de unde vin. Mi-am păstrat și numele de familie, Dumbrava, chiar și după cea de-a doua căsătorie.
Iannis a crescut, practic, printre oameni… printre proiecte, șantiere, călătorii, instalatori, arhitecți și clienți…
În noiembrie 2007 a venit pe lume primul meu copil, Iannis. A fost o perioadă grea. O sarcină neplanificată, multe obstacole, o afacere în plină dezvoltare, proiecte din ce în ce mai multe și, în același timp, un nou-născut.
În această perioadă, mama mea, Ana, a avut un rol extraordinar în viața mea. Mi-a fost alături încă din ziua nașterii copilului și a rămas lângă mine ori de câte ori am avut nevoie. Or, la doar două săptămâni după naștere, eram din nou pe șantiere. Iannis era în port-bebe, mama mea era lângă mine, iar eu mergeam să supervizez proiectele și să mă asigur că fiecare detaliu era executat corect. Îl alăptam, îl lăsam în grija mamei și plecam pentru câteva ore pe șantier. Iannis a crescut, practic, printre oameni… printre proiecte, șantiere, călătorii, instalatori, arhitecți și clienți…
Iorgu — tatăl copilului meu, devenise între timp partenerul meu de afaceri și deja principalul meu tehnician. În funcție de proiect, își forma echipele de instalatori și coordona lucrările.
Pe mine mă speria însă un singur lucru: dacă nu voi reuși să fac față proiectelor mari care începeau să vină? Nu aveam suficiente echipamente. Nu aveam transportul necesar. Nu aveam o echipă stabilă de instalatori. Iar banii erau întotdeauna puțini, pentru că din acea afacere ne câștigam existența. În plus, sistemul fiscal din Grecia era foarte complicat, iar la sfârșitul tuturor calculelor aveai uneori impresia că, după atâta muncă, ieșeai „tande pe mande”.
Rochia de mireasă mi-a fost oferită de soacra mea, care fusese modistă în Canada
În aprilie 2009 mi-am botezat copilul și m-am căsătorit cu Iorgu, după mai multe cereri în căsătorie din partea lui. Sincer, eu nu prea îmi mai doream să mă recăsătoresc. Dar nunta noastră a fost una pe care și astăzi o povestesc cu drag. Nimic tradițional. Totul organizat în doar câteva săptămâni.
Rochia de mireasă mi-a fost oferită de soacra mea, care fusese modistă în Canada, într-o casă de modă specializată în rochii de mireasă. Era făcută din dantelă franțuzească și fusese păstrată într-un cufăr timp de câteva zeci de ani. Când am îmbrăcat-o, mi-a venit mănușă. Parcă fusese cusută special pentru mine.
Un singur produs nu este suficient
Revenind la afacere… Îmi amintesc de doamna Smaranda, soția domnului Mati. La începuturile companiei, îmi spusese ceva ce avea să-mi rămână în minte: „Îți va fi greu să crești cu un singur produs.” Avea dreptate.
În 2009 am decis să adaug un nou produs în portofoliu: sistemele de iluminat pentru tavanele extensibile translucide. În acea perioadă, iluminatul LED era încă foarte scump și destul de puțin cunoscut. Am început să caut companii care puteau furniza soluții de iluminat potrivite pentru proiectele noastre. Era o nouă direcție și, din nou, trebuia să învăț.
Tumora era benignă
La 1 iulie 2009 am trecut printr-o intervenție chirurgicală destul de dificilă la genunchiul drept, pentru extragerea unei tumori din măduva osului gambei. A fost o intervenție grea și costisitoare.
Au urmat așteptarea rezultatului biopsiei și mai bine de trei luni de recuperare, în cârje. Nu îmi doresc să-mi amintesc prea mult din acea perioadă. Cel mai important lucru a venit însă odată cu rezultatul biopsiei: tumora era benignă. Am respirat ușurată.
Mergeam la prezentări și la întâlniri în cârje și, uneori, aveam impresia că nu voi mai merge niciodată normal pe propriile picioare. Dar ambiția, setea mea de viață și susținerea celor din jur m-au ajutat să revin. Și proiectele au continuat.
Karpathos – 155 de tavane și 32 de ore pe mare
Îmi amintesc foarte bine de proiectul hotelului Konstantinos Palace, de pe insula Karpathos. Era vorba despre 155 de tavane tip oglindă, lucioase de diferite culori… Ca să ajungem acolo, am avut nevoie de aproximativ 32 de ore de călătorie cu vaporul, iar instalarea a durat 15 zile. 15 zile departe de casă și de copilul meu. Era greu. Dar proiectul trebuia făcut. Și l-am făcut.
Dar în 2010 a venit criza economică. Cecuri emise de clienți care nu mai erau acoperite. Taxele erau enorme. Datoriile se acumulau. Simțeam că mă înec. Încercam să-mi revin, dar obstacolele veneau unul după altul. Proiectele apăreau din când în când, însă cheltuielile erau mai multe.
Am deschis un nou birou, mai aproape de casă. Încercam să construiesc o imagine mai profesionistă: să am un birou adevărat, un nume, cărți de vizită, un website. Dar pierderile provocate de sumele neachitate ale clienților m-au îngenuncheat.
După mai multe neînțelegeri și probleme de producție la un proiect important din aeroportul din Iordania, am decis să schimb furnizorul. Am renunțat la colaborarea cu DPS din Polonia și am început colaborarea cu VECTA Design din Estonia, o companie care abia începea să se afirme pe piața distribuitorilor de tavane extensibile.
Au existat momente în care nu aveam nici măcar 1 euro pentru laptele copiilor
La 1 noiembrie 2010 a venit pe lume fiica mea, Athinadelia. Cred că a fost singurul lucru cu adevărat frumos din acea perioadă. Proiectele erau puține, aproape inexistente. Criza ne pusese la pământ.
Îmi amintesc că au existat momente în care nu aveam nici măcar 1 euro pentru laptele copiilor. A urmat depresia. A fost greu. Foarte greu. În cele din urmă, am ajuns la faliment, cu multe datorii și cu desființarea companiei din Grecia. A fost unul dintre cele mai dificile momente din viața mea.
După aproximativ zece ani, am avut din nou contact cu oamenii de acasă
În 2013, la recomandarea prietenei mele Tatiana și după un interviu destul de exigent, am fost angajată part-time la Ambasada Republicii Moldova în Republica Elenă, ca asistentă consulară și asistentă a Excelenței Sale, ambasadorul Valentin Ciumac.
După aproximativ zece ani, am avut din nou contact cu oamenii de acasă, cu cetățenii moldoveni din Grecia. A fost pentru mine o perioadă de reconectare. O perioadă în care am cunoscut oameni noi, am ascultat povești, am reevaluat multe lucruri și am început, poate, să mă privesc și pe mine dintr-o altă perspectivă.
În 2013, fratele meu s-a oferit din nou să mă ajute. De această dată, cu reorganizarea datoriilor și cu obținerea unui credit bancar pentru achitarea lor. Mi-a propus să înființăm un SRL la București, într-o perioadă în care sistemul fiscal românesc era foarte avantajos pentru ceea ce voiam să fac. Mai exista și posibilitatea de a utiliza facturarea triunghiulară către clienții greci. Și astfel, după falimentul din Grecia, începea să se contureze o nouă etapă în povestea mea antreprenorială.
Aveam un loc de muncă la ambasadă, cu o remunerație destul de modestă, dar stabilă
După toate greutățile prin care trecusem, în sfârșit, a răsărit soarele și pe strada mea. Aveam un loc de muncă la ambasadă, cu o remunerație destul de modestă, dar stabilă. În paralel, începeam să mă întorc încet-încet în domeniul meu. Mergeam din nou la prezentări, căutam proiecte și încercam să-mi reconstruiesc, pas cu pas, locul în această industrie. Nu era deloc ușor.
În timpul programului de la ambasadă nu puteam răspunde la telefon. Încercam să revin fiecărui apel imediat ce mă eliberam, dar programul meu nu era unul stabil. La ambasadă aveam multe responsabilități: organizam vizite și evenimente, participam la întâlniri împreună cu Excelența Sa, Ambasadorul domnul Ciumac, mă ocupam de activitatea consulară și de diferite evenimente, printre care și cel din 28 aprilie, organizat pentru Archi Viza pentru cetățenii Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Era o perioadă în care trebuia să fac față la două lumi complet diferite. Pe de o parte, munca diplomatică și consulară. Pe de altă parte, afacerea mea, proiectele, arhitecții, furnizorii și prezentările.
În paralel, continuam să studiez și să dezvolt partea de iluminat, încercând să integrez sistemele de iluminare în proiectele cu tavane extensibile. Prezentările continuau, iar eu încercam să-mi recapăt treptat locul în piață.
Și atunci a venit telefonul care avea să schimbe din nou lucrurile. Un telefon scurt de la arhitecta echipei AIA, d-na Fotini Ioanidou (Dumnezeu să o odihnească în pace). M-a sunat și m-a invitat să prezint compania în cadrul unui proiect pentru Aeroportul din Atena. Îmi amintesc și astăzi foarte bine discuția noastră. A fost scurtă, dar mi-a lăsat un gust amar. Simțeam foarte clar că existau multe îndoieli din partea ei în ceea ce privea profesionalismul și seriozitatea companiei mele. M-a făcut să mă simt prost. Dar, în același timp, înțelegeam situația: pentru organizarea concursului și pentru procedura de selecție aveau nevoie de trei oferte. Iar eu eram una dintre cele trei companii invitate.
În acea perioadă, compania se numea deja Apollon Design Materials & Solutions SRL. Website-ul fusese făcut tot de fratele meu. Cărțile de vizită — tot de el. Nu aveam bani pentru mai mult. Dar aveam ceva ce nu putea fi cumpărat cu bani: experiența, ambiția și dorința de a demonstra că pot. Și, uite așa, am fost aleasă pentru prezentare.
Aeroportul din Atena – proiectul care mi-a redat încrederea. Și multe altele care au urmat
În ziua prezentării m-am prezentat în fața unei echipe formate din arhitecți, experți, tehnicieni și reprezentanți ai aeroportului din Atena. Am venit cu mostrele mele. Pe atunci, toate materialele încăpeau într-o geantă grea de piele, plină cu cataloage, mostre și documentație. Aveam cu mine și o cutie cu profile din aluminiu pentru instalare, furnizate de Vecta Design.
Nu aveam un showroom spectaculos, o echipă numeroasă și cu atât mai mult o companie mare. Aveam însă produsul, experiența și pe mine. Prezentarea a durat câteva ore.
După prezentare, echipa s-a consultat între ea și, la un moment dat, mi-au pus în față planurile și releveurile aeroportului. Am început să mă uit peste documentație. Era vorba despre corpurile de iluminat „Boomerang” — așa le-am numit eu, după forma lor. În colțul din dreapta jos al planurilor era trecut numele companiei de arhitectură: Bobotis + Bobotis Architects. Iar în descrierea materialului apărea: „Barisol stretch ceiling or similar.”
Atunci am înțeles că trebuia să găsesc o soluție. Au urmat încă câteva ore de discuții, calcule, explicații și soluționări tehnice. Am analizat proiectul, am pus întrebări, am propus soluții și am încercat să demonstrez că, dincolo de toate îndoielile lor inițiale, știam ce făceam.
Când am plecat de acolo, eram epuizată. Fizic, psihic și emoțional. Dar, în același timp, aveam ceva ce nu mai simțisem de mult: încredere. Încrederea că mă descurcasem și că reușisem să-mi susțin punctul de vedere în fața unei echipe de profesioniști. Că, în câteva ore, îi convinsesem că merit să fiu luată în serios. Și, după câteva zile, a venit și ceea ce așteptam: cererea de ofertă. Pentru mine, asta a fost confirmarea că mă întorsesem.
Au urmat foarte multe întrevederi și discuții, oferte, aprobări, negocieri și, în cele din urmă, contracte. Apoi a venit și momentul realizării primului meu proiect la Aeroportul Internațional Eleftherios Venizelos din Atena.
Pentru mine, era confirmarea că mă întorsesem în branșă și că puteam să construiesc din nou. Condițiile de lucru erau însă departe de a fi simple. Aveam autorizație de instalare doar în anumite intervale orare, iar accesul în aeroport era destul de dificil. Nu aveam o echipă proprie de instalatori angajați full-time și, recunosc, aveam mereu emoții în ceea ce privea respectarea tuturor normelor de protecție a muncii. Dar, indiferent de proiect, eu eram prezentă la fiecare instalare.
În acea perioadă am fost prezentată și domnului Theofanis Bobotis, de la biroul de arhitectură Bobotis + Bobotis Architects. Echipa AIA a avut cuvinte foarte frumoase despre munca mea și despre modul în care lucrasem la proiect.
A urmat invitația de a prezenta compania la biroul domnului Bobotis. De aici avea să înceapă o relație profesională care, în timp, s-a transformat și într-o frumoasă prietenie, continuată până în prezent. Au urmat multe proiecte realizate împreună și multe momente în care am învățat unii de la ceilalți.
După finalizarea primului proiect la AIA, eram atât de mândră! Simțeam că îmi făcusem, în sfârșit, un mic loc al meu și că începeam să am un nume. Ajunsesem să fiu prezentă la aproape toate proiectele care implicau tavane extensibile, corpuri de iluminat custom-made și soluții speciale pentru aeroport. Intram și ieșeam din aeroport atât de des, încât aveam uneori senzația că eram și eu „de-a lor”.
Au urmat și alte proiecte la AIA: Main Area, Extra Schengen, A5–A9 Lounge, Intra-Schengen Security Screen și multe alte lucrări.
Am lucrat 17 ore non-stop, apoi am leșinat
Apoi a venit invitația de a prezenta compania la biroul domnului Bobotis. Parcă și acum îmi amintesc un alt telefon de la doamna Fotini Ioannidou. Între timp ne împrieteniserăm deja foarte bine. M-a sunat cu o rugăminte: să-i ajut cu proiectul din Intra-Schengen Area. Era vorba despre un perete despărțitor în zona de security screen. Proiectul trebuia predat chiar în ajunul Crăciunului, însă materialul ALUBOND, care trebuia să acopere structura metalică, avea un termen de livrare de șase luni.
Iar noi aveam mai puțin de o săptămână. Nu era timp de pierdut. M-a rugat să găsesc o soluție temporară, folosind o membrană extensibilă mată, albă, care să acopere scheletul metalic pe ambele părți.
Am sunat imediat la Vecta Design. Trebuie să recunosc că echipa Vecta Design a fost mereu alături de mine și, de această dată, a făcut din nou imposibilul posibil. În doar trei zile au produs și livrat peste 500 m² de membrană extensibilă custom-made. Iar noi am avut la dispoziție mai puțin de 24 de ore. În final, am lucrat 17 ore continuu pentru a instala și preda proiectul AIA în ajunul Crăciunului. Băieții din echipa de instalatori se schimbau între ei. Eu însă rămâneam pe poziții. După ce am terminat ultimele detalii, am plecat acasă.
Am intrat pe ușă, am răsuflat ușurată și, literalmente, am leșinat. Când m-am trezit, soțul meu și mama erau la căpătâiul meu. Asta era viața mea atunci. Proiecte, șantiere, telefoane, nopți nedormite, familie și, uneori, senzația că trupul meu nu mai ținea pasul cu ambiția mea. Dar mergeam înainte. Au urmat multe alte proiecte interesante.
Și astăzi, când ajung la București, îmi place să merg să privesc din nou fiecare colțișor al acestui loc pe care, în glumă, îl numeam „mall-ul meu”
În 2018 am supervizat și predat proiectul Agora Floreasca din București, complexul de tip food-hall amenajat în fosta Piață Floreasca. https://agorafloreasca.ro/ A fost o colaborare cu grecii din România și un proiect care mi-a fost foarte drag.
Arhitectura și designul interior fuseseră realizate după planurile arhitectei din Grecia, Elena Brasinika. Colaborasem deja cu ea și îi cunoșteam stilul foarte bine. Îmi era relativ ușor să citesc și să înțeleg detaliile proiectului, pentru că știam deja cum gândește.
Împreună cu Michalis Paleodimopoulos, arhitectul companiei HBC Development, dezvoltatorul imobiliar din București, am dus proiectul la bun sfârșit.
De această dată nu mai eram prezentă doar cu tavanele extensibile. Eram implicată în tavane, iluminat, profile și corpuri de iluminat, practic, într-o mare parte din soluțiile tehnice și decorative ale proiectului. Și astăzi, când ajung la București, îmi place să merg să privesc din nou fiecare colțișor al acestui loc pe care, în glumă, îl numeam „mall-ul meu”. În cadrul complexului s-au deschis mai multe restaurante și chiar o școală de balet.
Iar pentru iluminat, comenzile au început să vină una după alta. Eram deja, cu adevărat, prezentă și pe piața din România. Au urmat câteva proiecte foarte interesante, printre care Mall Brașov, F-Zenn, vile private și multe alte lucrări.
Începuse o nouă etapă. Nu mai eram doar „Victoria, fata înaltă din Republica Moldova”. Eram Victoria Dumbrava, profesionistul care își construise din nou un nume, de această dată pe două piețe: Grecia și România.
2018. Am achitat ultima rată la bancă pentru a rambursa datoriile acumulate în urma afacerii mele din Grecia
Tot în 2018 s-a întâmplat un lucru care pentru mine a avut o semnificație enormă. Am achitat ultima rată la bancă. Am respirat adânc. Dar nu era un credit pentru o casă. Nu era pentru o mașină. Nu era pentru „Dolce Vita”. Era un credit pe care îl luasem pentru a rambursa datoriile acumulate în urma afacerii mele din Grecia — datorii către stat, rezultate din facturi care fuseseră emise, dar nu fuseseră încasate: TVA, taxe pe venit, contribuții sociale și alte obligații.
Ani întregi muncisem ca să le achit. Iar în ziua în care am plătit ultima rată, am simțit ceva greu de explicat. Nu era doar bucuria că terminasem un credit. Era sentimentul că, după ani de căderi, greșeli, datorii, faliment, reconstrucție și muncă, în sfârșit, închisesem un capitol. Și puteam să respir.
Am ajuns să trăiesc pe pilot automat, astfel că-mi desfăceam valiza doar ca să îmi schimb hainele. Apoi mi-am mai luat un apartament în România și aveam totul în două exemplare. O perioadă foarte zbuciumată…
Tot în 2018, am redeschis compania în Atena. Din 2013 până în 2018 facturam doar din compania cu sediul în București. Închiriasem un birou aproape de casă ca să pot fi și mamă, și soție, și femeie de afaceri… Îmi angajasem o asistentă manager și doi tehnicieni și continuam… deja nu mai aveam un proiect pe lună; erau câte două-trei pe săptămână.
Un alt proiect care ocupă un loc special în parcursul meu profesional a fost participarea la lucrările pentru redeschiderea Galeriei Naționale de Artă din Atena.
În cadrul acestui proiect am colaborat cu biroul de arhitectură Parmenidis–Longuepee, o colaborare care mi-a oferit din nou ocazia să lucrez într-un proiect în care arhitectura, designul, iluminatul și tehnologia materialelor trebuiau să se îmbine într-o soluție coerentă.
De această dată, nu mai vorbeam doar despre tavane extensibile. Am fost implicată în realizarea unor tavane extensibile iluminate și acustice, precum și în dezvoltarea unor corpuri de iluminat custom-made, concepute special pentru proiect și integrate cu sistemele de tavane extensibile. Pentru mine, astfel de proiecte au reprezentat întotdeauna mai mult decât simpla furnizare a unui produs.
Însemna să înțeleg arhitectura, să citesc planurile, să discut cu arhitecții, să găsesc soluții tehnice și să transform ceea ce fusese desenat pe hârtie într-un element real, funcțional și estetic. În acest proiect, tavanul extensibil devenea parte din arhitectură. Prin combinația dintre material, lumină, acustică și forme personalizate, puteam crea nu doar un plafon, ci o adevărată experiență vizuală și spațială.
Colaborarea cu Parmenidis–Longuepee a fost pentru mine încă o confirmare a evoluției mele profesionale. De-a lungul anilor, trecusem de la statutul de furnizor al unui produs la cel de partener tehnic și creativ al arhitecților, capabil să participe la găsirea soluțiilor încă din etapa de proiectare.
Privind în urmă, îmi aminteam uneori de începuturile mele, când mergeam cu metroul la întâlniri, cu o geantă grea plină de cataloage, mostre și profile, încercând să conving un arhitect să-mi acorde câteva minute. Acum lucrăm la proiecte culturale de mare anvergură, alături de birouri de arhitectură importante, iar fiecare detaliu trebuie analizat, discutat și executat cu precizie.
Pentru mine, proiectul Galeriei Naționale a fost o nouă confirmare că tot ceea ce construisem în acei ani, începând cu experiența și continuând cu relațiile, cunoștințele, perseverența și, mai ales, încrederea — începuse să dea roade.
Oamenii din spatele drumului meu
Dar, pe tot acest parcurs, nu am fost singură. Au fost două persoane care au avut un rol esențial în tot ceea ce am construit.
George, fratele meu, omul care s-a ocupat de tot ceea ce însemna cifre, contabilitate, logistică, site, consultanță economică și multe dintre lucrurile pe care eu, pur și simplu, nu aveam timp, cunoștințe și putere să le gestionez.
Și Iorgu, soțul meu și principalul meu tehnician, omul care a fost lângă mine în fiecare etapă a dezvoltării companiei. Nu a existat proiect fără impedimente, fără dificultăți sau fără momente în care să ne întrebăm: „Bun, și acum ce facem?”
Dar aveam întotdeauna aceeași convingere: soluția va fi găsită. Poate nu imediat. Poate după ore de discuții, telefoane, calcule, încercări și greșeli. Dar, la final, tot găseam o soluție.
După 2020 – un nou capitol
După 2020 am avut senzația că începea un nou secol în viața mea profesională. Două sedii — București și Atena. Birouri, angajați, echipe și, mai ales, proiecte. Atâtea proiecte încât, la un moment dat, nu le mai număram. Le executam.
Mă implicam atât de mult în fiecare dintre ele, încât uneori eram întrebată, în glumă: „Victoria, dar tu ce școală de arhitectură sau de inginerie ai absolvit?” Nu absolvisem nici arhitectură, nici inginerie. Dar aveam o curiozitate aproape imposibil de oprit. Voiam să înțeleg tot. Savuram fiecare informație, fiecare detaliu tehnic, fiecare soluție nouă. Învățam din fiecare proiect și, cu fiecare lucrare finalizată, deveneam puțin mai bună.
O nouă provocare – lumea navelor
A urmat o întâlnire aproape întâmplătoare cu arhitectul Takis Drakatos, de la Drakatos & Associates Architects. Nu aveam să știu atunci, dar această întâlnire urma să devină un moment important atât în viața mea profesională, cât și în cariera mea. Eu îi spun uneori „arhitectul corăbiilor”.
De ceva timp încercam să pătrund în această lume — industria navală. Era o piață dificilă și greu accesibilă. Aveai nevoie de agremente speciale, de certificări și de o serie întreagă de aprobări. Când Vecta Design a reușit să le obțină, mai rămânea însă o barieră: trebuia să demonstrez că puteam executa ceea ce proiectaseră arhitecții.
Domnul Drakatos avea un design special pentru Andros Queen FB. Și, sincer, avea și el îndoieli dacă voi reuși să-l realizez. Îmi amintesc și astăzi una dintre frazele lui: „Dacă treci cu brio de această încercare, va fi ca un ciripit de pasăre care va duce numele tău în toată lumea industriei maritime. Și nu vei mai avea cale de întoarcere.” Am trecut. Și am trecut cu brio. Până atunci realizasem câteva iahturi și un ferry-boat, Norwegian Epic Liner. Dar un ferry-boat de dimensiunea și complexitatea proiectului Andros Queen era ceva cu totul diferit. Iar accesul în marile șantiere navale din Grecia nu era deloc ușor.
Astăzi, sincer, am pierdut numărul proiectelor maritime. În fiecare an ajung să execut designuri pentru aproximativ două-trei nave. Iar la porțile celui mai mare șantier naval, OLP, oamenii mă cunosc deja. Poate că îmi pronunță numele mai stâlcit, poate mai grecește, poate mai hazliu… Dar important este că mă cunosc. Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de recunoaștere profesională.
Reconectarea cu Moldova
În urmă cu doi ani am început și un alt capitol important: reconectarea mea cu Ambasada Republicii Moldova în Republica Elenă. După alegerile prezidențiale, la invitația Excelenței Sale, domnul ambasador Andrei Popov, am început să particip tot mai mult la evenimentele dedicate diasporei și comunității moldovenești din Grecia.
Niciodată nu am încercat să-mi promovez agresiv afacerea printre ai noștri. Dar ambasadorul, ori de câte ori avea ocazia, mă prezenta cu mândrie și vorbea despre proiectele pe care le realizasem. Așa am ajuns să particip la The Economist Economic Forum și, în august 2025, la întâlnirea cu antreprenorii din diaspora. Și, încet-încet, am început să mă reconectez cu țara mea. Cu oamenii mei și cu locul de unde am plecat.
Unul dintre proiectele care îmi este foarte drag este un colaj de fotografii din țara mea natală, imprimat pe o membrană extensibilă, care astăzi decorează un perete al Ambasadei Republicii Moldova — un omagiu țării mele din partea noastră.
Cred că este unul dintre cele mai fotografiate locuri de către cetățenii moldoveni care trec pragul Ambasadei. Pentru mine, acel perete înseamnă o bucată din Moldova pe care am dus-o cu mine la Atena. Și cred că acest episod merită un capitol aparte. Ar fi mult mai multe de spus și multe de scris.
O punte între Grecia și Republica Moldova
Participarea mea la o serie de evenimente economice și instituționale importante reprezintă mai mult decât o prezență profesională. Este expresia implicării mele constante în consolidarea relațiilor dintre Grecia și Republica Moldova și, în același timp, o modalitate de a rămâne conectată la țara mea natală.
Un moment deosebit a fost invitația de a participa la prima Reuniune de Afaceri Grecia–Republica Moldova, organizată de Enterprise Greece și Invest Moldova, cu participarea unor importante companii elene. Evenimentul a creat cadrul unui dialog concret despre dezvoltarea cooperării comerciale și economice bilaterale și despre oportunitățile pe care cele două țări le pot valorifica împreună.
Discuțiile au evidențiat perspective importante în domenii strategice precum energia, transporturile, investițiile și conectivitatea regională. Întâlnirile de lucru desfășurate cu participarea reprezentanților guvernamentali au confirmat existența unui interes real pentru aprofundarea acestei colaborări și pentru transformarea dialogului instituțional în proiecte și parteneriate concrete.
Participarea la edițiile din 2025 și 2026 ale conferințelor organizate de The Economist, inclusiv la cea de-a 30-a ediție a Government Roundtable, mi-a oferit, de asemenea, ocazia de a urmări îndeaproape dezbaterile despre economie, investiții, energie, securitate și provocările geopolitice ale regiunii. Astfel de reuniuni aduc împreună lideri politici, reprezentanți ai mediului de afaceri și experți internaționali, facilitând schimbul de idei și construirea unor relații relevante pentru viitoarele inițiative de cooperare.
Pentru mine, aceste participări fac parte dintr-un demers mai amplu: acela de a contribui la apropierea dintre mediile economice și instituționale din Grecia și Republica Moldova. Experiența acumulată în Grecia, legăturile profesionale dezvoltate aici și cunoașterea realităților din Republica Moldova îmi permit să înțeleg perspectivele ambelor părți și să identific punctele în care acestea se pot întâlni.
Relația mea cu Republica Moldova rămâne una profundă. Este țara mea natală, locul de care mă leagă rădăcinile, identitatea și dorința de a contribui. În același timp, Grecia este țara în care mi-am construit o parte importantă a parcursului personal și profesional. Tocmai această dublă apartenență mă motivează să susțin dialogul moldo-elen și să contribui, prin prezență, inițiativă și conexiuni profesionale, la apropierea celor două țări.
Cred că relațiile bilaterale se consolidează nu numai prin acorduri și întâlniri oficiale, ci și prin oamenii care creează legături, facilitează dialogul și transformă oportunitățile în inițiative concrete. Îmi doresc ca implicarea mea să contribuie la promovarea Republicii Moldova în Grecia, la creșterea interesului pentru potențialul său economic și la dezvoltarea unor noi punți de colaborare.
Fiecare eveniment la care particip, fiecare dialog și fiecare conexiune construită reprezintă un pas în această direcție. Pentru mine, apropierea dintre Grecia și Republica Moldova nu este doar un obiectiv profesional, ci și un angajament personal față de țara mea natală și față de valorile cooperării, încrederii și dezvoltării comune.
Dacă mă uit astăzi în urmă, îmi este greu să-mi imaginez că totul a început cu două băi într-un apartament de lux. De acolo și până astăzi s-au adunat peste 1.000 de proiecte. Proiecte rezidențiale, comerciale, birouri, HORECA, ambasade, aeroporturi, proiecte culturale, proiecte maritime și multe altele.
Unele mici. Altele uriașe. Unele ușoare. Altele aproape imposibile. Dar fiecare dintre ele a lăsat ceva în urma lui. O lecție. O relație. O prietenie. O greșeală. O soluție. O victorie.
Iar povestea continuă… Uneori cedez și cad. Ajung să simt pământul. Trag aer adânc în piept. Apoi mă ridic. La 1,82 m. ai mei. Zâmbesc. Îmi ridic capul și merg mai departe. Pentru că am învățat că succesul nu înseamnă să nu cazi niciodată. Înseamnă să găsești puterea să te ridici de fiecare dată. Am pornit de la două băi într-un apartament de lux.
Astăzi privesc în urmă și văd peste 1.000 de proiecte, două țări, două sedii, sute de oameni întâlniți pe drum, parteneri, arhitecți, clienți, prieteni, familie și nenumărate povești. Și dacă mă întrebați ce urmează? Nu știu. Dar știu un singur lucru: „LIMITED ONLY BY YOUR IMAGINATION”.
Portrete în Cuvinte există pentru că fiecare moldovean plecat departe are ceva de spus. Dacă tu sau cineva drag are o poveste asemănătoare — despe curaj, eșecuri, reconstrucție și drum găsit departe de casă — scrie-mi. S-ar putea ca următorul portret de pe această platformă să fie chiar al tău.
