Să pleci în Grecia ascunsă sub autocar. Să lucrezi ani de zile fără acte, cu frica în sân la orice sirenă. Să pierzi o sarcină departe de casă, și când medicii îți spun că nu vei mai putea avea copii, să rămâi gravidă… Iar când te duci singură la poliție ca să-ți regularizezi situația, ajungi în arest, deși ai trei luni de sarcină… Veronica Rotaru, din Sofia, Drochia, a trăit toate astea. Și nu e singura. Proiectul „Femeile Moldovei” există tocmai pentru că poveștile ca ale ei sunt mai multe decât se știe și adună femei care au revenit acasă și încearcă să-și reconstruiască viața pe care au lăsat-o. Veronica a ales să vorbească. Pentru ele.
O singură familie din sat avea televizor, de aceea ulițele satului erau mereu pline de copii.
M-am născut în satul Sadova, Călărași și am avut o copilărie frumoasă, chiar dacă n-am trăit în belșug. C-așa au fost vremurile. Mama a trecut războiul și foametea, a construit o casă și când o alunecare de teren a dărâmat-o, nu s-a speriat. A luat-o de la capăt și a ridicat alta.
S-a căsătorit la 30 de ani cu un bărbat cu zece ani mai tânăr. Tata a fost fierar. A învățat meseria de la un meșter din sat și a ajuns, în ani, cel mai priceput în asta. Dar a lucrat și la pădure, când fierăria nu era destulă pentru a ne întreține, și așa amândoi ne-au crescut atât pe mine cât și pe fratele meu.
Satul nostru, așezat într-o vale, e înconjurat de păduri din toate părțile. Acolo mi-am trăit adevărata copilărie. Eram ba la iaz, ba prin pădure după flori, ori pe stadion, ori în livada de nuci din centrul satului, iar seara cu bobocii la păscut. A doua zi o luam de la capăt. Toată bucuria mea era o bicicletă și nimic altceva nu mă ținea acasă. Dacă nu greșesc o singură familie din sat avea televizor, de aceea ulițele satului erau mereu pline de copii. Și toată lumea era a noastră.
Gândul la o casă a noastră rămânea doar un vis, aproape imposibil de atins.
După clasa a IX-a am plecat la Edineț, la o școală profesională, unde am învățat să lucrez cu gresia și faianța. Visam să merg mai departe, la Tehnicum de Construcții din Chișinău, cum se numea el pe atunci, dar cea mai bună prietenă a mea n-a fost admisă și, cum eram împreună, am renunțat și eu.
Plus că mai era ceva care mă ținea acasă… sau mai bine zis cineva — o aveam pe mama bolnavă de astm și eu eram mâna ei dreaptă de când mă țin minte. Așa că am revenit în sat și m-am angajat la fabrica de vin, unde am lucrat timp de doi ani.
La 19 ani, teoretic o copilă încă, m-am măritat și m-am mutat în Sofia, Drochia la soț. Am născut o fată și, la scurt timp după, m-am angajat la cantina fermei din sat, acolo unde lucra și soacra. După ce ferma s-a închis, mergeam vara la prășit. Îmi luam câte un hectar de floarea-soarelui, porumb sau sfeclă și cam așa ne duceam traiul. Și dacă pentru nevoile de zi cu zi reușeam, cumva, să ne descurcăm cu acești bani, gândul la o casă a noastră rămânea doar un vis, aproape imposibil de atins. De aceea, în iunie 2005, când fata a împlinit zece ani, am decis să plec în Grecia.
Am ajuns în Grecia prin Turcia, ascunsă sub autocar.
Am zburat cu avionul până în Turcia. Acolo, după o noapte dormită în hotel, călăuzele ne-au trecut vama cu autocarul, doar că nu așezați pe scaune, cum merge lumea obișnuită. Noi am fost băgați dedesubt, acolo unde sunt roțile și bagajele. Eram vreo opt persoane și am stat toți ghemuiți și nemișcați în întuneric timp de vreo patru-cincisprezece ore.
Sigur că mi-a fost frică. Chiar foarte tare. Unii nu puteau respira din lipsă de aer. Mai auzisem și istorii când oamenii, care au venit așa ca noi pe sub autocare, n-au ajuns la destinație… Noi, slavă Domnului, am ajuns cu bine, deși cu tare mult stres.
Am coborât din autocar la Salonic și următorul pas a fost să luăm trenul spre Atena. Dar ni s-a cerut să nu stăm buluc toți împreună, așa cum am pornit de-acasă, pentru că „batem la ochi” și, dacă ne ia poliția, ajungem exact acolo de unde am pornit, cât ai clipi din ochi… Între timp, pierdusem un tren și, în așteptarea celui de-al doilea, cred că am trăit cele mai lungi ore din viața mea. Cât așteptam, călăuzele ne-au dat cărți și ziare și ne-au spus să le „citim” în tren până la destinația finală. Așa am făcut. De la Salonic până la Atena am mers cu cartea în mână și cu inima în gât. Azi sună amuzant când povestesc, dar atunci nu, nu era deloc.
Soțul meu a venit în Grecia mult mai târziu, pe un alt traseu – prin Bulgaria, prin munți, pe jos, a trecut și el pe margini de prăpastii la propriu și la figurat. Ambi am riscat cu viața, ca să ajungem acolo… mă întreb oare dacă s-a meritat?
Datorită plăcintelor mele, mulți au auzit pentru prima dată de Moldova.
La Atena mă aștepta fratele meu, cu care am plecat împreună pe insula Kihnos. Datorită lui, la scurt timp m-am angajat la o tavernă ca ajutor de bucătar, apoi, când aceasta s-a închis (era o afacere de sezon), am mers să fac curățenie într-un hotel. Clar că nu știam o boabă de greacă și vorbeam prin semne, dar ce mai conta…? Aveam un job și un acoperiș de-asupra capului și eram fericită. La vremea aceea, puțini aveau norocul meu.
Într-o zi am făcut plăcinte moldovenești. Foioase, pufoase, cum se fac la noi. Atât proprietarii tavernei cât și turiștii s-au îndrăgostit de gustul lor și mi-au cerut la bis să le fac. Le-au pus în meniu și le vindeau cu un euro bucata. Bine, au și ei tot un soi de plăcinte în bucătăria lor, dar ziceau că nu-s chiar atât de bune ca ale mele. Turiștii le comandau și îi întrebau pe proprietari cine sunt, de unde vin, ce limbă vorbesc… Așa au auzit unii pentru prima dată de Moldova.
Pe insulă locuia și o poloneză, pe nume Margareta. Zicea că a văzut din prima în mine o femeie harnică și de nădejde, respectiv s-a implicat să mă ajute și mi-a găsit la scurt timp de lucru într-o familie cu patru copii din Atena.
Cu frica în sân, zi de zi
După ce am plecat din acea familie, următorii câțiva ani am făcut curățenie în case private. Umblam din casă în casă, dar mereu cu frica în sân din cauza poliției care făcea raiduri și, Doamne ferește, dacă nimereai pe mâna lor, te deportau în doi timpi și trei mișcări. Mult timp după asta am tresărit la fiecare sirenă a poliției.
Problema noastră era actele, mai bine zis lipsa lor. Am cunoscut o doamnă ucraineancă al cărei soț grec era avocat, care mi-a promis că mă ajută cu actele. Am plătit. Și s-a ținut de cuvânt. Mi le-a făcut, doar că false. Intuiam că nu sunt ok, dar le luam zi de zi cu mine, în speranța că nu voi fi totuși oprită.
Reținută la poliție, gravidă în trei luni
După vreo cinci ani la Atena, am revenit pe insula Kihnos. Lucram în curățenie pe la hotele; soțul în construcții. În paralel luam comenzi de plăcinte pentru nunți, cumetrii, zile de naștere. Când fata a împlinit 17 ani, am adus-o și pe ea în Grecia pentru o scurtă perioadă de timp.
Și atunci s-a întâmplat o mare minune în viața noastră. După o sarcină pierdută (tot în Grecia) și probleme de sănătate, aflu că sunt gravidă… eu căreia medicii i-au spus că nu va mai avea copii niciodată. Da, uneori viața știe să te surprindă, chiar dacă pașaportul îți amintește că ai 41 de ani.
Am decis să mă întorc în țară, pentru că aflasem că există o firmă care ajuta emigranții să revină în țară fără acte de deportare. Aveam trei luni de sarcină când m-am dus singură la poliție, pentru că așa am fost sfătuită să fac. Doar că cei de acolo, m-au reținut, din cauza actelor. Atunci am aflat că avocatul care mi le-a făcut a fost arestat. Mi-au luat amprentele digitale și m-am revoltat. Le-am spus că nu sunt infractoare și le-am cerut să-mi explice ce fel de acte îmi cereau să semnez. Mi s-a explicat că am fost oprită ceva ani în urmă de poliție în baza unor acte false și mi s-a cerut să păresc țara în decurs de câteva ore, lucru pe care eu, cică, nu l-am făcut. Adevărul e că n-am fost oprită niciodată de poliție. Le-am spus că sunt gravidă. Au sunat la medic și li s-a confirmat.
Totuși, m-au arestat. Acolo în arest am cunoscut o altă moldoveancă din Leova și chiar ne-am bucurat că suntem două. Între timp, soțul a găsit un avocat și am fost judecată în lipsa mea. În trei zile am fost eliberată.
Dar până să fiu eliberată, am fost dusă la pușcărie. Singură. Locul unde m-au ținut acele trei zile era pentru femei gravide și mame cu copii. Când am intrat, am rămas uimită. Nu era închisoarea clasică pe care o știm cu toții, ci un fel de mini-hotel cu pereți pictați, cu terenuri de joacă afară și multă libertate pentru mame și copii. Cealaltă moldoveancă nu a mers cu mine în pușcăria pentru gravide. De atunci n-am mai văzut-o. Uneori mă întreb, oare cum s-a descurcat sărmana?
Casa pentru care plecasem — visul acela al nostru — așa a și rămas un vis.
Firma despre care spuneam mai devreme, m-a ajutat să plec legal, fără deportare. La plecare chiar mi-au dat 600 de euro ca ajutor de drum.
Am aterizat în Moldova după aproape zece ani. Cum mi s-a părut țara? Sincer? Și mai săracă decât o lăsasem. Când plecasem, oamenii din sat încă lucrau în colhoz. Când am revenit, nimic nu mai era ce-a fost. Parcă „a murit” totul.
Casa pentru care plecasem — visul acela al nostru — așa a și rămas un vis. Am ridicat-o, dar n-am putut să o finisăm. Soacra ne-a lăsat casa ei, pe care am renovat-o. Acasă l-am născut pe mezin, minunea imposibilă de care-mi spuseseră medicii. Are zece ani acum.
De când am venit din Grecia, nu mi-am găsit un loc de muncă stabil, plătit cinstit. Așa că în fiecare vară sunt nevoită să mă întorc în Grecia, pe insulă pentru trei luni, ca să fac un ban. Nu pentru că vreau. Pentru că nu am de ales.
„Femeile Moldovei”, locul unde nu mai ești singură
Am aflat despre proiectul „Femeile Moldovei” datorită unei cumătre. Mi-a propus să mă alătur, și eu care voiam o ocupație, visam să fiu din noi printre oameni, să fac ceva cu rost, am acceptat fără să stau mult pe gânduri.
La moment suntem vreo douăzeci de femei și când ne întâlnim, se întâmplă ceva frumos. De aceea ne-am propus să ne vedem tot mai des ca să facem lucruri cu mai mult impact. Am cunoscut-o și pe Iana Stanțieru, președinta asociației, și de fiecare dată mă minunez de toate proiectele și de toate femeile care se alătură.
Cu ajutorul oamenilor din sat, am cumpărat o casă unde ne adunăm pentru șezători, întâlniri și tot felul de activități. În cadrul proiectului ajutăm bătrânii, le ducem mâncare și le facem curat în case și în curți. Mergem în special la cei care nu mai au pe nimeni, pentru că, omenește, nu putem să-i lăsăm singuri.
După tot drumul acesta lung al vieții, pornit acum mai bine de cinci decenii la Sadova și care a avut multe urcușuri și coborâșuri de-a lungul anilor, am înțeles că cel mai greu lucru nu e să pleci, ci să te întorci și să-ți găsești locul. „Femeile Moldovei” m-a ajutat să-l găsesc.
Platforma Portrete în Cuvinte este partener media al proiectului Femeile Moldovei. Programul pilot Femeile Moldovei Revin Acasă este realizat cu sprijinul Agenției de Cooperare Internațională a Germaniei (GIZ) prin Fondul de Consiliere în Politici GIZ Moldova.
