Am descoperit-o printr-un mesaj postat într-un grup din diasporă. Tatiana Bobeica scria că urmează să se deschidă o școală de business la Chișinău. Să vezi o moldoveancă de-a noastră, stabilită de atâția ani în Polonia și cu un background solid de corporate, care anunță cu mândrie un proiect pentru țară, nu e tocmai o poveste cotidiană. Așa că i-am scris în privat… De ce?
În primul rând, pentru că Tatiana este a doua protagonistă (despre care scriu pe acest site după Roman Sorocan) care a condus ani la rând echipe de vânzări la Google în Polonia și are un CV de revistă pe care mulți îl privesc cu un aer de „wow”. Dar ceea ce pe mine m-a fascinat, dincolo de funcții, a fost decizia conștientă de a lăsa în urmă un ecosistem global atât de stabil și de a reveni acasă, în Moldova, pentru a o lua de la zero. Din acel moment mi s-au aprins beculețul și dorința de a o cunoaște prin prisma acestui articol.
Și n-am dat greș. Când am stat de vorbă, mi-a povestit cu multă naturalețe despre viața ei, încât am rămas surprinsă de combinația rară dintre pragmatismul riguros, învățat în corporații și la SSE Riga, și căldura aia umană și profundă, pe care o poartă ca pe un talisman din anii copilăriei petrecuți la Chișinău.
Drumul ei prin diasporă nu a fost (cum se întâmplă de cele mai multe ori) nici simplu și nici liniar. Traseul i-a fost presărat cu momente de maxim inconfort, începând cu nopțile lungi în care muncea în regim de startup, până la gestionarea unei echipe de 40 de oameni în plin război.
Ce face azi Tatiana? Își folosește toată experiența internațională pentru a construi educație executivă de top mondial, acasă, în Moldova, din rolul de Directoare Executive MBA la Chișinău Business School. Frumos și-a împletit curajul cu refuzul de a rămâne blocată în comoditate și cu dorința încăpățânată de a crește lideri strategici acasă, pentru ca tinerii noștri să nu mai fie nevoiți să plece.
Urmează un articol lung (așa cum v-am obișnuit), plin de confesiuni autentice, detalii nuanțate și lecții de viață care vă vor lăsa cu multe „aha-uri”. E o poveste spusă chiar de Tatiana, pe nerăsuflate.
Acasă, lumea mea era mică și exclusiv feminină.
Eu nu știu cum arată viața la țară și uneori îmi pare rău pentru asta. De aceea, mă bucur mult că băieții mei au această experiență datorită soțului meu, care e dintr-un sat din Rezina. Pentru că lumea mea a început la Chișinău. Locuiam în casă la sol și aveam mahala plină de copii mai mari decât mine, cărora m-am alăturat pentru multe dintre nebuniile copilărești posibile ale acelor vremuri, cum ar fi cireșe furate de la vecini sau diferite comploturi pe care le urzeam ca să ajungem la fabrica de halva din cartier. Apropo de asta, când se întâmpla ca un lot să aibă un defect sau să-i lipsească un ingredient, cei de la fabrică îl scoteau din producție și îl lăsau într-un loc de unde noi, copiii, îl luam. Eu eram mereu cea fricoasă, cea care stătea la distanță, dar gustul acela de halva mi-a rămas întipărit până azi în memorie și-mi vine în minte printre primele când vorbesc despre anii copilăriei mele precoce.
Acasă, însă, lumea era mică și exclusiv feminină. N-am avut parte de bunici, pentru că nu mai erau în viață. La fel și tata a plecat din viață când eu aveam nouă ani. Așa c-am crescut cu mama și cu mătușa, sora geamănă a mamei… o ironie frumoasă a geneticii, pentru că ani mai târziu, eu însămi am născut gemeni. Azi când mă uit la băieții mei, mi le amintesc instantaneu pe mama și pe mătușa, mereu împreună.
Mama. Mama este până azi modelul meu absolut, deși au trecut cincisprezece ani de când nu mai este printre noi. Era o femeie de o căldură tactilă incredibilă. Îmi aduc aminte cum mă lua în brațe și cum acea îmbrățișare dizolva orice frică. De la ea am învățat cât de important este să trăim în pace și înțelegere. Evident că au fost și greșeli de parenting, ca în orice familie care se luptă cu greutățile, dar la noi totul s-a compensat prin dragoste. Mama m-a iubit nespus, pe mine și pe fratele meu și mi-a dat încrederea de a merge prin viață cu fruntea sus, învățându-mă cum să deschid uși care păreau complet închise pentru mine.
Limba română am învățat-o de la zero, la grădiniță și apoi la școală, pentru că în casă se vorbea rusă. Am absolvit Liceul „Iulia Hașdeu” din Chișinău și am avut norocul de a avea o dirigintă extraordinară, care ne era și profesoară de română. Femeia aceasta nu avea aspirații să ne transforme în critici literari, ci să ne crească oameni. La lecțiile ei discutam operele literare prin prisma lecțiilor de viață pe care le puteam extrage. Acolo, pe băncile liceului, mie (și altora, cred) a început să mi se contureze personalitatea.
Eram prin clasa a zecea când o colegă și prietenă bună de-a mea a plecat în Germania printr-un program de schimb cultural. Când s-a întors și ne-a povestit cum e viața acolo…, în mine s-a aprins beculețul. Am simțit, cu toată ființa mea, că trebuie și că vreau să studiez peste hotare. Doar că realitatea de acasă era incompatibilă cu dorințele mele, or programele erau extrem de scumpe, iar mama nu-și permitea să mi le plătească. În plus, existau destui oameni în jur care-mi spuneau, cu un pragmatism sufocant, deși aparent bine intenționat: „Tatiana, ajunge să visezi. E prea scump…”.
Numai că eu eram încăpățânată. În perioada aceea devenise foarte popular filmul The Secret, așa c-am început să practic intensiv tehnicile vizualizării. Tot atunci făceam parte și din organizația PROPLUS, o comunitate de tineri, în cadrul căreia exista și un Club al Oratorilor – un grup de idealiști setați pe ideea că noi putem schimba viitorul. Ce faceam? Ne adunam, discutam, ne proiectam ambițiile…
Oportunitatea unei burse a apărut în urma unei prezentări la școală. Era vorba de o bursă completă în Lituania, la LCC International University. Am aplicat, am trecut testele cu brio și, imediat după clasa a douăsprezecea, mi-am luat bagajul și am plecat. Vizualizarea funcționase, dar nu asemeni unei magii cum poate te-ai gândit, ci, mai degrabă, ca un scut care m-a ajutat să nu cedez în fața vocilor sceptice din jurul meu. Și aici, doar așa ca un mic insert pentru cititorii acestui articol – dacă ceva îți pare imposibil, iar restul lumii te convinge de asta, tu trebuie să crezi în recunoștință și în ceea ce se numește positive finding – abilitatea de a căuta partea plină a paharului în orice experiență.
Studiile la Riga au durat trei ani și m-au consumat enorm, dar mi-au deschis mintea în moduri ireversibile.
După doar o jumătate de an în Lituania, am aflat despre o oportunitate la SSE Riga (Stockholm School of Economics în Riga). Oferta lor era de nerefuzat pentru situația mea, pentru că era vorba de o bursă finanțată integral de Guvernul suedez, care acoperea studiile, cazarea și îmi oferea și o bursă lunară. Acela era anul în care mama se stingea din viață în Moldova… Ea și-a dorit enorm ca eu să studiez peste hotare, cred că acesta a fost ultimul ei vis… respectiv, mutarea la Riga a fost colacul meu de salvare, dar și cel mai dur examen de maturitate.
Nivelul academic de la SSE Riga a fost un șoc total. Era mult mai înalt decât tot ce experimentasem până atunci. Programul era de o rigoare extremă, intens, aproape traumatizant pentru o tânără de nouăsprezece ani care tocmai își pierduse mama. Sistemul lor ne testa limitele în fiecare zi. Îmi aduc aminte de un curs de finanțe la care am simțit că pur și simplu nu fac față. Presiunea era atât de mare, încât am cedat emoțional. Am zburat spre Kiev (nu erau zboruri directe la Chișinău), iar de acolo am luat autobuzul spre casă. L-am sunat pe fratele meu și i-am spus, plângând, că mă întorc acasă și că renunț pentru că nu mai pot…
Am plecat, ca ulterior să-mi dau seama că acea plecare a fost mai degrabă o pauză. După două săptămâni petrecute în liniște, m-am întors la Riga. Am înțeles că momentele de maxim inconfort sunt, de fapt, singurele în care creștem cu adevărat, or, când te simți scoasă complet din zona de confort, abia atunci înveți cine ești. Toată povestea asta s-a întâmplat în timp ce eram în anul doi de studii la Riga.
Studiile la Riga au durat trei ani și m-au consumat enorm, dar mi-au deschis mintea în moduri ireversibile. Cineva mi-a sugerat să încep să lucrez, ca o formă de terapie. Încă de la Chișinău m-am angajat la o companie IT care vindea bilete și abonamente și care avea un sediu și la Riga. Regimul era infernal: ziua eram la cursuri, iar de la șase seara până la două noaptea lucram. Reveneam în cămin epuizată, dar din banii aceia mi-am cumpărat primele mele cizme bune, o geacă călduroasă pentru iarna baltică, un laptop mai performant și biletul de avion ca să revin acasă în vizită. Când lucrurile s-au mai așezat, am trecut la un regim part-time și mi-am luat un alt job, de două-trei ore pe zi, cold calling pentru o conferință.
În ultimul an, am plecat cu un program de tip Erasmus în Porto, Portugalia. A fost o experiență excepțională, pentru că perioada respectivă m-a învățat flexibilitatea și adaptabilitatea. Să fii înconjurată de oameni din culturi complet diferite, cu tradiții și viziuni diverse, te învață că lumea nu e alb-negru și că te poți integra oriunde fără să-ți pierzi identitatea. De la Riga și din Lituania am plecat nu doar cu o diplomă solidă în finanțe și economie, ci și cu prietenii pentru o viață.
După terminarea studiilor, paradoxal, n-aveam un plan măreț sau vreun scop concret, ci, dimpotrivă, simțeam o nevoie acută de liniște. Iar Moldova a fost mereu pentru mine locul unde mă simt bine din punct de vedere emoțional și spațiul unde-mi încarc bateriile. Așa că m-am întors la Chișinău.
„Unde-s eu și unde e Google?”
Revenită acasă, în aprilie 2014, m-am angajat la StarNet ca project manager în cadrul proiectului StarLab. Tot acolo l-am cunoscut și pe soțul meu, Sergiu, inginer de telecomunicații.
Dar liniștea n-a durat mult. În noiembrie 2014, un fost coleg de facultate care lucra la Google m-a recomandat pentru un interviu. Când am auzit, reacția mea a fost una de respingere combinată cu neîncredere: „Unde sunt eu și unde e Google?”. Chiar dacă aveam studii de calitate superioară la SSE Riga și o experiență bună, sindromul impostorului a fost mai puternic. Nu aveam siguranța că merit sau că pot obține un astfel de job. Google căuta atunci vorbitori de limba rusă pentru biroul din Polonia, iar managementul era localizat acolo.
Țin minte și acum, cum veneam acasă după fiecare etapă și îi spuneam soțului, speriată: „Văleu, Sergiu, am trecut în etapa a treia! Ce facem?”. Iar el, cu calmul lui olimpic, îmi răspundea: „Hai, du-te, obține jobul, iar pe urmă vedem noi ce facem…” Am avut trei interviuri online și apoi m-au invitat la sediul lor pentru încă patru interviuri în aceeași zi. În total, șapte interviuri – toate de o intensitate maximă. Eu eram extrem de sceptică. Îmi plăcea ideea de Google, dar o parte din mine nu voia să o accepte, pentru că în Moldova aveam în sfârșit acea liniște de care aveam nevoie, aveam o relație în care eram profund fericită și nu credeam că acest job merită sacrificiul de a ne perturba viața abia începută. Însă Sergiu a fost cel care a tranșat lucrurile: „Tu trebuie să mergi”.
Am primit jobul și am plecat inițial în Irlanda, la Dublin, pentru o școlarizare intensivă de patru săptămâni. Sergiu a venit să mă viziteze acolo, apoi a venit în Polonia. Ne-am căsătorit rapid, în septembrie 2015, și ne-am stabilit în Polonia.
La Google am început de la un rol entry-level, în calitate de consultant pentru clienți pe partea de Google Ads. Ajutam companiile să navigheze prin hățișul tehnic al publicității online. Dar ambiția mea nu s-a oprit acolo. Mi-am stabilit o strategie personală, ghidată de dorința de a crește: mi-am propus ca după fiecare concediu de maternitate să schimb jobul, să avanseze. Mulți oameni din mediul corporatist cred că atunci când te întorci din concediul de maternitate ai pierdut abilități, că ești deconectată. La mine a fost exact invers. Maternitatea m-a maturizat, m-a făcut mult mai eficientă și mai motivată. Când ai trei copii acasă, înveți să-ți planifici timpul la secundă și ai o cu totul altă responsabilitate și viziune asupra proceselor.
După primul concediu de maternitate, am devenit Market Experience Lead pentru România și Baltics, profitând de faptul că stăpâneam bine piața și limba română. Ulterior, când m-am întors după nașterea gemenilor, am preluat rolul de Vendor Manager. Am condus echipe mari de vânzări pe piețe complexe: CEE (Central & Eastern Europe) și MENA (Middle East, North Africa).
Cel mai greu moment profesional a fost gestionarea echipei în momentul în care a izbucnit războiul din Ucraina. Fiecare piață reprezenta o echipă și, fără a intra în detalii, pot spune că printre echipele pe care le gestionam erau Rusia și Ucraina, cu circa 40 de agenți. Din cauza sancțiunilor, piața din Rusia s-a închis complet, iar în Ucraina reclamele au fost puse pe pauză; echipa de acolo s-a redus drastic din punct de vedere operațional. Google nu a vrut să concedieze acești oameni, așa că a trebuit să găsesc soluții strategice și tactice de redistribuire a lor, să le ofer timp până la finalul anului să se adapteze, să emigreze sau să își găsească alte roluri în interiorul companiei. A fost un test de leadership uman extrem de intens, în care cifrele au trecut pe planul doi, iar empatia și gestionarea crizei au devenit prioritare.
Am învățat limba poloneză din respect pentru societatea în care trăiesc.
În total, am petrecut aproape unsprezece ani în Polonia. Nu am planificat niciodată să rămânem acolo pe bune. În fiecare an ne spuneam: „Ăsta e ultimul an”. Dar Polonia a devenit, în timp, un spațiu extraordinar de drag mie. Dacă mă întrebi despre vreun șoc cultural, îți spun sincer că nu l-am avut. Având experiența atâtor țări din timpul facultății, am privit Polonia ca pe o versiune ideală a Moldovei. Polonezii sunt foarte apropiați de noi ca mentalitate și valori, doar că ceva mai ordonați, mai stricți în respectarea regulilor, fără a cădea însă în extremele reci ale germanilor sau în relaxarea spaniolilor. Am învățat limba poloneză din respect pentru societatea în care trăiesc. Dacă vrei să fii parte dintr-o comunitate, trebuie să-i vorbești limba. Cercul nostru s-a lărgit rapid, incluzând nu doar expați, ci și localnici.
Cu toate acestea, am ales în mod conștient să mă întorc în Moldova ca să-l nasc pe primul nostru fiu, care are acum nouă ani. Am făcut-o pentru că eram în căutarea confortului de acasă. Între timp, Sergiu luase un job la Timișoara, așa că o perioadă am migrat între Timișoara și Chișinău, înainte de a reveni în Polonia, unde aveam deja locuința noastră. Gemenii, care au acum șase ani, am vrut să-i nasc tot în Moldova, dar a dat pandemia peste noi și nu s-a mai putut. A fost o sarcină cu risc major și am ajuns să nasc într-un spital de stat polonez.
Să crești trei băieți mici în emigrare, fără niciun ajutor extern, este un act de echilibristică la limita epuizării. Am făcut o greșeală pe care o recunosc: am refuzat să angajez oameni care să mă ajute. Am vrut să le fac eu pe toate, dintr-un soi de dorință de perfecțiune autoimpusă, din ambiția de a fi corectă și egală cu fiecare copil și m-am consumat enorm în primul an cu gemenii, până când am realizat că este imposibil fizic și psihic să oferi tuturor aceeași cantitate de atenție în același timp și că, de fapt, nu asta contează. Fiecare copil are nevoie de mine în mod diferit și dozat.
Tensiunea dintre cariera mea ambițioasă și viața de mamă a fost absorbită în mare parte de soțul meu. Sergiu m-a susținut necondiționat. El este un tată implicat în cel mai profund sens al cuvântului, nu un simplu „ajutor”. Când eu călătoresc în interes de afaceri, el rămâne singur cu băieții și se descurcă impecabil. Avem regulile noastre, care nu se încadrează în tiparul unei familii tradiționale. De exemplu, am realizat rapid că a călători în vacanță cu trei copii mici nu e vacanță, ci mutare de domiciliu cu stres major. Așa că am început să călătorim pe rând: eu plecam într-o mini-vacanță cu fetele (prietenele mele), el pleca cu băieții. De asemenea, Sergiu gătește extrem de gustos – face niște supe excelente și orez cu carne. Nu mâncam specific polonez acasă, copiii mâncau la școală și la grădiniță mâncarea lor, iar în familie optam pentru bucătăria moldovenească, pe care o adorăm.
Dar în toți acești ani, Moldova a rămas vie în casă, prin limbă. În familie s-a vorbit exclusiv româna. Iar momentul în care m-am simțit cea mai moldoveancă din lume, în diaspora, a fost la un meci de fotbal, când naționala Moldovei a bătut Polonia. Atunci am simțit o mândrie pură, un fel de explozie de identitate în mijlocul Poloniei. Integrarea deplină în Polonia am simțit-o însă într-un moment mult mai intim și cotidian: când alți părinți polonezi au început să-mi invite copiii la ei la playdates și să-i ceară să rămână peste noapte. Atunci am înțeles că am devenit parte din țesutul social al acelui loc.
Gândul de a pleca de la Google încolțise de vreo doi ani.
Ultimii patru ani la Google au fost marcați de o navetă obositoare. Eu și familia locuiam în Wrocław, un oraș cu o calitate a vieții extraordinar de înaltă, unde ne creasem o comunitate stabilă, în timp ce biroul meu era la Varșovia. Refuzasem conștient să mă mut în capitală; preferam confortul din Wrocław pentru copii, iar soțul meu lucra acolo la Nokia. Totuși, structura și conducerea echipei s-au schimbat la mijlocul anului trecut, iar compania a forțat în alegere: fie mă mut la Varșovia sau Cracovia, unde sunt mai multe joburi, fie plec.
Gândul de a pleca din Google încolțise în mine de vreo doi ani. Dar este incredibil de greu să părăsești un astfel de ecosistem. Google îți oferă o stabilitate financiară și o predictibilitate greu de egalat în altă parte, iar când ai trei copii, te gândești de zece ori înainte de a face un pas în gol. Am așteptat ca gemenii să mai crească până pe la vreo cinci-șase ani. Când a venit momentul de inflexiune, am analizat lucrurile timp de cinci luni. Știam că acea zi va veni și eram pregătită mental. Am plecat. Din Google am luat cu mine etica muncii, numeroase prietenii și filozofia „Asumă-ți munca”, o mentalitate profesională și personală prin care îți asumi responsabilitatea deplină pentru sarcinile tale, deciziile pe care le iei și impactul pe care acestea îl au. Această abordare îți schimbă perspectiva de la simpla executare a atribuțiilor primite la implicarea activă în găsirea soluțiilor, anticiparea obstacolelor și preocuparea pentru rezultat, ca și cum proiectul ar fi al tău.
Când le-am spus colegilor apropiați că plec, s-au bucurat pentru mine. În corporațiile mari există mulți oameni blocați în roluri din comoditate, oameni care au trecut prin valuri de layoffs și care nu mai simt nicio încântare pentru ceea ce fac. Să ai luxul de a pleca și de a fi entuziasmată de următorul pas este o raritate.
După plecare, am simțit o eliberare uriașă. Nu am avut nicio remușcare, nicio panică legată de ce voi face a doua zi. Îmi doream doar o pauză: să fac sport, să beau o cafea în liniște, să am timp pentru copii. Exact în acea perioadă s-a deschis și zborul direct Wroclaw-Chișinău, o coincidență cosmică perfectă.
Apoi, lucrurile s-au aliniat de la sine. Am fost contactată de cineva de la SSE Riga, facultatea pe care o absolvisem și cu care păstrasem o relație excelentă. Mi-au spus că se deschide o școală de business la Chișinău – Chișinău Business School (CBS) – și mi-au făcut legătura cu Rustam Romaniuc, fondatorul școlii. Inițial, nu am văzut-o ca pe o implicare full-time. Dar am făcut o călătorie la Chișinău, am înțeles viziunea din spatele proiectului Executive MBA și, după o săptămână de discuții și tatonări, am decis să preiau frâiele și să mă implic total ca Directoare Executive MBA.
Cui se adresează, de fapt, acest program și cine sunt cei care vor sta în băncile școlii? Nu e vorba de oameni care vor doar o simplă bifă pe o diplomă, ci profesioniști care au deja o greutate și o maturitate în spate. Programul e gândit special pentru top manageri, oameni din zona de CEO sau poziții de C-level, și pentru antreprenori experimentați, care au simțit deja pe pielea lor ce înseamnă să conduci și să riști într-un business.
Nu este un loc pentru începători. Ca să poți ține pasul cu rigoarea programului, este nevoie de un bagaj solid: minimum cinci ani de experiență pură în management și o activitate totală de muncă care să se învârtă între zece și 15 ani. Însă, dincolo de cifre și CV-uri, ne dorim în bănci profesioniști maturi, capabili să facă acea echilibristică fină pe care am învățat-o și eu în Polonia. Pentru că, până la urmă, excelența adevărată în business se învață fără a sacrifica oamenii dragi de acasă.
Este o simetrie narativă extraordinară în viața mea: acum câțiva ani stăteam în băncile de la SSE Riga ca studentă panicată, iar astăzi construiesc un program de Executive MBA în parteneriat academic cu ei, aici, în Moldova. Înainte de a accepta acest rol, cochetasem cu ideea de a aplica pentru un rol legat de programul Google for Education, dar acolo se cereau profile exclusiv academice; deși am trecut de primul interviu, la al doilea nu m-am calificat. Însă rolul de la CBS mi se potrivește mănușă. Aici aduc tot ce știu să fac mai bine: management de proiect, organizare riguroasă, o abordare bazată pe growth mindset și abilitatea de a comunica executiv. În business, ca să poți discuta cu top management, trebuie să-i înțelegi agenda și nevoile și să-i prezinți valoarea clară a unui program, lucruri pe care le-am învățat în anii mei de corporate global.
Și tot aici, încă un gând care mă doare… Moldova a fost până acum un exportator net de lideri. Noi ne propunem să schimbăm această paradigmă – vrem să-i producem și să-i perfecționăm aici. Moldova are nevoie urgentă de lideri strategici, capabili să conducă corporații mari, să atragă investiții masive și să inoveze, mai ales în contextul parcursului european al țării. Peste cinci ani, succesul pentru mine ar însemna nu doar consolidarea acestui Executive MBA, ci și lansarea unui program de licență (Bachelor) de înaltă calitate. Cea mai mare scurgere de talente din Moldova se produce imediat după clasa a douăsprezecea, când copiii străluciți pleacă în masă la studii peste hotare și nu se mai întorc. Dacă le oferim educație de top mondial la noi acasă, avem o șansă reală să-i păstrăm.
Moldova s-a schimbat major în bine…
Dacă aș avea în față o tânără de 25 de ani care își face bagajele să plece din țară, i-aș spune: „E în regulă să pleci. Du-te, învață, vezi lumea, dar fii deschisă să te întorci”. Noi, cei care am plecat demult, avem tendința de a rămâne cu o imagine învechită, un update de acum 15 ani al Moldovei. Însă Moldova s-a schimbat major în bine. În aspecte ce țin de digitalizare, calitatea unor servicii și facilitățile fiscale din IT Park (impozitul unic de 7%), suntem mult mai avansați decât multe țări europene birocratizate. Aici încă există acel spațiu fertil în care poți testa o idee de business rapid, fără să te strivească un aparat birocratic gigantic.
Când le-am spus prietenilor din diasporă că mă întorc să construiesc o școală de business la Chișinău, mulți s-au bucurat, dar reintegrarea cotidiană nu e lipsită de asperități. Cel mai greu în procesul de revenire nu sunt marile strategii, ci micile detalii practice din fiecare zi, resetarea ritmului de viață cu care te-ai obișnuit într-o țară mult mai ordonată. Dar merită fiecare secundă.
Din Tatiana a rămas neatinsă aceeași nevoie profundă de conexiune umană și de căldură pe care mi le-a insuflat mama prin îmbrățișările ei din copilărie. S-a schimbat, în schimb, capacitatea mea de a privi lumea fără frică, cu o claritate pragmatică și cu certitudinea că nicio ușă nu rămâne închisă dacă știi cum să bați în ea.
Dacă vă doriți mai multe detalii despre noul proiect care urmează să se lanseze la Chișinău, îi puteți scrie direct pe facebook sau pe LinkedIn
