Pe Tatiana o cunosc virtual de multă vreme, încă înainte de venirea mea în Germania. Mai bine zis o cunosc prin prisma cazurilor umanitare și a strângerilor de fonduri pe care le-a gestionat de-a lungul anilor – bolnavi de toate vârstele pe patul de moarte, ajutoare pentru familiile sărace, implicare în toate și în toate cu dedicație, prin prin fundației pe care a fondat-o www.mcharity.org . I-am urmărit activitatea din umbră, am și donat pentru anumite ocazii mai speciale cu care am rezonat, dar ideea fixă de a face acest interviu cu ea a apărut în clipa când am pierdut pe cineva foarte apropiat – eu pe tata , ea – fratele. Eram, cum s-ar spune, pe aceeași lungime de undă (una neagră din păcate) și ce mă impresionează a forța ei de a se înrola cu și mai multă dorință în cazuri umanitare – „dacă nu mi-am putut salva fratele, măcar. . . să-i pot salva pe alții”. Istoria de azi de pe blog este despre încă una din #ainostri #inGermania, care se implică trup și suflet în ceea ce înseamnă durerea și salvarea altora.
„Cine e Tatiana Rusu? Este o visătoare! Omul care mai crede în bunătate, omenie și iubire, care a fost dezamăgită de atâtea ori dar continuă să acorde șanse și să iubească oamenii. Tatiana Rusu este femeie, mamă, soție, prietenă, fiică … multe roluri și funcții zilnice și atât de imperfect îndeplinite. De ce imperfect? Pentru că există mereu loc de mai bine. De exemplu, să stai mai mult cu copilul, cu soțul serios, sau cu mama discutând la telefon, decât în telefon rezolvând cazuri urgente.
Am emigrat în Germania acum opt ani. Eram o fetiță încă. Cu vise mii și iluzii pierdute, toate puse într-o valiză. Am trăit dezamăgire în dragoste și în plan profesional. Poate n-aș fi emigrat niciodată, dacă… nu ajungeam la colaps, după ce am trăit acasă mai multe experiențe nereușite. Am studii pedagogice, respectiv, inițial am lucrat timp de doi ani ca și educatoare la o grădiniță din Chișinău, după care m-am reprofilat în casier operator la o companie petroliere, unde am lucrat alți patru ani. Dar într-un final, mi-am luat lumea în cap și am plecat în Rusia, acolo unde e minus 43 de grade, iar eu în rochie și palton mergeam zilnic la lucru. Am activat în cadrul unui hotel la recepție și azi dacă privesc în urmă cred că aceea a fost cea mai grea muncă și mai solicitantă pentru anii mei necopți. Cine a lucrat în domeniul hotelier înțelege… Cred că atunci a și fost momentul când am decis să nu mai lucrez pentru alții (dorință care s-a realizat, ce-i drept nu imediat). Așa că mi-am făcut valizele și cu ideea asta genială am revenit acasă pentru a investi toți banii adunați, plus ai părinților mei într-o afacere. Am deschis un butic de haine în incinta magazinului „Gemenii” din Chișinău. M-am reținut în business cam șase luni și am ieșit din el cu datorii și încă vreo șapte credite. Exact în aceeași perioadă am aflat că partenerul meu de atunci m-a înșelat, respectiv acela a fost momentul când, doborâtă de această dublă lovitură, am plecat. Am avut noroc de prieteni care m-au salvat. Aveam și am o prietenă care era deja în Germania și o dată, fiind tristă, mi-a zis că oricând pot veni la ea pentru a-mi plânge viața. A fost punctul de plecare.
Integrarea? Nu știu dacă poate fi ușoară, doar că eu aveam mai întâi, niște răni sufletești de lecuit, care m-au făcut să acord mai puțină atenție la ceea ce se întâmpla în jurul meu. Am avut susținere și noroc. Am lucrat trei ani la o cafenea grecească (colacul meu de salvare), iar după o pauză mai mare, am avut un alt job la un azil de bătrâni.
După doi ani de la emigrare a început și implicarea mea socială. Totul a pornit de la un mesaj adresat mie de a plasa pe grupul „Moldoveni în Germania” al cărui administrator eram inclusiv eu, povestea unui tată singur cu trei copii care risca să rămână fără casă, pentru că o avea în gaj. Cazul a fost soluționat într-un mod destul de rapid. Omul a primit tot de ce avea nevoie pe moment – haine, mâncare, dar mai ales a rezolvat problema cu casa, pentru că multă lume i-a trimis direct lui sume de bani. Țin minte și azi uimirea, dar și recunoștința pe care am trăit-o văzând atâta implicare. Acel caz a coincis cu nevoia mea de a face și altceva, de a fi mai mult decât un om cu griji doar pentru propria persoană. De acolo a început… Tot mai multe cazuri dramatice, urgente dar cu șanse mari de reușită apăreau în viața mea. Se cerea implicare. Cred că pe atunci s-a și făcut botezul meu în tot ce înseamnă caritate… Așa am cunoscut-o pe Cristina Mastac Comerzan, cea care a fost un fel de mentor (că tot e la modă cuvântul) al meu, cea care mi-a dat cele mai bune și mai practice sfaturi și de la care am preluat câteva cazuri cu familii social vulnerabile. Cu Cristina țin legătura până azi și tot ea mi-a deschis ușa către mulți oameni, nemijlocit implicați în caritate de la cei mai simpli donatori până la funcționari. Unul din acești omuleți dragi este Natalia Bordeianu, tânăra care se ocupă cu plasarea animalelor fără adăpost. Chiar făceam glume la ultima noastră întâlnire… uite că s-au întâlnit – una cu copiii, alta cu bătrânii și a treia cu câinii.
Am început cu proiecte mici, foarte mici, dar cu multă precizie îndeplinite. Nu știu, poate de aia că lumea din Germania este atât de receptivă, încât mi-a dat curaj să mă avânt tot mai mult în această activitate. Deja sunt sute de cazuri, nu le număr… nici pe cele reușite și nici pe cele eșuate. Dar țin minte oameni, fețe, emoții. Am și pierdut mulți oameni … a fost dureros și este, căci ai pus suflet, ai vrut să contribui la salvare și, de fapt, ai eșuat …
Primul om pe care mi-l scoate memoria în față este Ludmila Gavriluță (Dumnezeu să o ierte). Cred că ține minte tot Facebook-ul cazul ei. Păstrez până azi legătura cu mama și fiica ei. Apropo, pentru cazul Ludmilei am deschis prima campanie de colectare de fonduri. În schimb, Anastasia Grecu, fata accidentată pe trecerea de pietoni lângă Grădina Botanică, e bine. A suportat recent încă o operație. Face diferite cursuri de reabilitare, are și un profesor cu care face mediații pentru recuperarea materiei universitare. Ușor-ușor revine la viața de altă dată.
Cea mai mare durere a mea a fost incapacitatea de a-mi salva fratele. Dureros până la sânge…
Am avut încredere în convingerea lui că se află pe mâini bune … și acum nu știu pe cine să dau vina. Nu mai este… doar m-am afundat în muncă, în speranța că voi putea salva măcar pe alții… acum am doi îngeri care mă veghează.
E frumoasă implicarea asta generală. Chiar dacă nu la toți, nu cu mult. Se implică deopotrivă și cei de acasă și cei plecați, și alte naționalități și religii. Bunătatea nu cunoaște diferențe. Și nici limite. Momentan pe site-ul fundației sunt 56 de cazuri. Nu pot să zic că unul ar fi mai important decât altul. Fiecare om care vine la pachet cu un caz, devine Number One pentru mine, pentru fundație, pentru donatori.
Fundația și-a început activitatea acum aproape doi ani. Totul a început de la faptul că facebook-ul mi-a blocat peste noapte șase campanii, iar una dintre ele avea deja 12 mii de euro colectați. Erau cazuri umanitare complicate care trebuiau rezolvate urgent așa că am decis rapid să inițiez o platformă, un site pe care oamenii să poată dona. Mi-am luat copilul de trei luni și am plecat în Moldova. Dar după ce am umblat trei zile fără vreun rost, am lăsat totul baltă și am revenit în Germania. Aici lucrurile păreau mai simple, doar că pentru o simplă consultație cu cineva în domeniu, mi s-a cerut 350 de euro. Și acesta era doar începutul. Între timp oamenii așteptau să fie ajutați, așa că am revenit iar în țară. De data am înregistrat și am deschis oficial fundația. Acum toți banii se adună pe site-ul fundației și fiecare cent care intră în cont este monitorizat 24 din 24 de o echipă de IT. La ora actuală sunt fericită de cum decurg lucrurile. Și sper la și mai bine.
În spatele fundației este o echipă frumoasă, care face ca activitatea acesteia să fie la un nivel destul de profesionist. Absolut totul – pornind de la acte și terminând cu site-ul www.mcharity.org este pe mâni bune. Vorbesc despre o echipă alcătuită din șase persoane. Dacă mă întrebi de remunerare, pot spune doar atât – ceea ce fac ei pentru fundație, valorează mult mai mult decât ceea ce fac eu pentru ei, fapt pentru care le sunt extrem de recunoscătoare. La moment, fac tot ce stă în puterile mele ca implicarea lor să fie remunerată la justa valoare. Ceea ce mă bucură este că am găsit oameni care au valori apropiate cu ale mele și tot ce fac – o fac pentru că asta simt și ne pentru că asta li se cere sau impune.
Pe lângă actele de caritate, fundația are câteva proiecte permanente, dar și campanii periodice. Campaniile apar periodic și țin mai mult de sărbători. De exemplu campania de iarnă „Moș Crăciun ești tu”, „Nepoți de Crăciun”; de Paști – „Lumină în casă și suflete”; de 1 iunie – „Ziua Copiilor”. Dintre proiecte, care apropo sunt permanente, fundația numără „Adoptă un bătrân” și „Bunici ai nimănui”. Și nu în ultimul rând proiectele – „O zi pentru tine” – se organizează în preajma zilei de 8 martie și este dedicat mamelor din cadrul fundației ce se află în dificultate – bolnave de cancer, sau cu mulți copii pe care-i cresc de unele singure etc., și presupune ca aceste femei să meargă la coafor, la magazin, la restaurant. Anul acesta în proiect au fost implicate 12 femei. Al doilea eveniment este „Frumusețe fără limite” și este destinat persoanelor cu dizabilități. Pe 7 octombrie, la ora 17.00 va fi următorul și va ave a și invitat special pe Andreea Marin.
În trecut am avut parte de câteva momente mai neplăcute care s-au consumat în mediul online. Acele conflicte au fost la început, când eram încă naivă și fără experiență. Credeam că atunci când faci bine nu e loc de răutate, dar m-am înșelat. Dar a fost și o bună motivație de a face totul corect, de a face lucrurile bine și de a putea răspunde mereu cu demnitate la orice întrebare. La baza acestor conflicte era nedumerirea unora – cine sunt eu? Cărui partid aparțin? Lecția cu care am ieșit din acea experiență este să nu accept critica cuiva căruia nu i-am ascultat nici sfatul.
Cum se poartă celebritatea pentru mine? Dar de fapt, nu mă simt celebră. Faptul că am ieșit din anonimat m-a ajutat să atrag oameni care au aceleași valori ca și mine. Nu e ceva ieșit din comun, atâta timp cât nu mă schimbă pe mine ca om și principiile mele de viață. Eu pot mânca pâine cu caviar într-un local unde șervețele costă mai multă decât haina de pe mine, și cu aceeași nonșalanță pot împărți un covrig cu cineva pe pragul casei cui i-am adus o mașină plină cu donații. Nu contează ce, contează cu cine…
Papucii mei nu sunt deloc ușori de purtat, rareori sunt pe tocuri, mai mult sunt plini de praf și noroi. Trebuie să fii o persoană puternică, să ai răbdare și să vrei să ajuți fără a aștepta răsplată. Cea mai frumoasă recompensă este împlinirea sufletească, dar cum mulți o caută pe cea materială, atunci mai puțini vor fi capabili de activități de binefacere.
În țară merg des. Mai des cât mi-aș dori. Pentru mine Moldova e… acasă, țara care mi se asociază cu munca, în timp ce Germania mi se asociază cu stabilitatea. Aici merge tot conform planului, acasă – conform întâmplării. Cu toate astea, în Moldova aș reveni defintiv doar dacă aș avea siguranța financiară de aici. Cum n-ai da, în Germania ești obișnuit cu stabilitate și încredere în ziua de mâine.
Unele relații se păstrează, altele mai puțin. Totul depinde de ceea ce construim în timpul colaborării. Întotdeauna mi-am dorit ca această Fundație să fie mai mult, mai cu suflet și tind să fac din ea o familie. În care să ne susținem și să comunicăm și la rău dar și la bine. Organizăm diferite activități interne, întâlniri și evenimente, anume pentru comunicare și apropiere.
Nu întotdeauna reușesc să echilibrez viața familială de cea profesională. Încă lucrez la asta Apropo de soț, ne-am cunoscut exact în perioada când în viața mea a intrat caritatea, respectiv, relația noastră s-a dezvoltat în paralel. De aceea, soțul meu este obișnuit cu plecările mele în Moldova, cu faptul că în scurtele lui vizite în țară în loc să meargă la grătare cu prietenii, el, de fapt, împarte donații prin țară sau își așteaptă soția în timp ce ea dă interviu pe la vreun post de televiziune.
Fiecare zi din viața mea începe devreme. La ora șase de obicei. Am nevoie de câteva ore de conectare doar cu mine, de ritualul meu de a bea cafeaua în liniște, a-mi pune gândurile în ordine. Apoi o duc pe cea mică la grădiniță, revin acasă și aici începe nebunia – coordonez câteva proiecte în paralel, răspund la mail-uri, dau telefoane, primesc apeluri, dau interviuri, identific soluții pentru cele mai neașteptate probleme/conflicte ce pot apărea, gătesc, îmi iau copila de la grădiniță. Sincer, încă caut acel echilibru să fiu și să dau totul din mine – la lucru și acasă, de aceea și mă trezesc dimineața la șase, ca să le reușesc pe toate și să nu renunț la nimic. Să nu crezi că viața mea e roz. Am zile când îmi plâng de milă. Recent, am fost în Moldova, cu copila după mine, ca să pun la punct câteva aspecte legate de fundație. Am răcit rău de tot și mi-am promis că revin în Germania și-mi iau o pauză ca să mă odihnesc. Dar venind acasă am avut timp de toate, și doar de mine nu… Nu mă plâng. E o decizie asumată.
Comunitatea din Germania. Mi se pare dezbinată. Cel puțin pe zona de centru. Nu avem activități comune, întâlniri, ieșiri. Eu mi-am creat o mică lume a mea cu care comunic des, dar știu că sunt mult mai mulți moldovenii oameni de succes pe care aș dori să-i cunosc. Acum ceva ani, odată cu venirea mea aici, am organizat câteva întâlniri, dar după ce mi-am făcut o familie, m-am dizolvat toată în fundație și actele de caritate, nu îmi mai ajunge timp și pentru altfel de activități.
Viitorul fundației îl văd frumos . Peste cinci ani, încă mă văd muncind intensiv cu parteneri mai mari, mai de încredere, consolidând relații, creând comunități, dezvoltând valori și principii. Peste 10 ani sper că există atâtea programe, reforme, ajutoare care să nu mai fie nevoie de existență platformelor și fundațiilor precum și cea deschisă de mine. Dimpotrivă, fundațiile să fie necesare pentru a consolida comunități, a organizației întâlniri, ieșiri, pentru a lega prietenii. Mi-ar place mai mult să ajut, să organizeze evenimente de distracții, întâlniri decât să adun bani de înmormântări.
Pentru cei care doresc să doneze pentru cauze nobile, o pot face accesând site-ul https://www.mcharity.org/ . Tatiana, vrei să spor în toate și la cât mai multe cazuri bifate cu succes!
Sursa foto: arhiva personală.
