Stella Dede a devenit medic de două ori. Prima dată, la Chișinău, după școala medicală, șase ani de facultate, gărzi de noapte și ani petrecuți în spitale. A doua oară, la Istanbul, diploma cu care venise din Moldova nu i-a fost suficientă pentru a-și continua, pur și simplu, profesia. A luat-o de jos, a învățat din nou și a susținut de trei ori examenul care avea să-i redea dreptul de a lucra ca medic. Două decenii mai târziu, conduce propria clinică în Istanbul și spune că cel mai important lucru pe care l-a construit nu este o afacere, ci încrederea oamenilor care se întorc la ea.
Copilăria și primul gând de a deveni medic
Am văzut lumina zilei acum 54 de ani la Chișinău, într-o familie de doi tineri proaspăt absolvenți. Am fost primul lor copil. Mama terminase studiile în domeniul agriculturii, iar tata – Institutul Politehnic în Rusia.
Legat de primii ani, îmi amintesc locuința de serviciu din sectorul Buiucani, pe care o primiseră părinții mei, întrucât ambii lucrau la stat. Parcă văd și acum coridorul cela lung, cu multe uși în care locuiau familii ca a noastră și cu o bucătărie comună. Noi stăteam la etajul patru, iar fiecare cameră avea câte un balcon mic. Tot din perioada aceea mi-a rămas în minte și o întâmplare de la grădiniță. Într-o zi mi-am băgat o boabă de fasole în nas și mi-a fost frică să le spun la ai mei. Am ieșit la balcon să le zic copiilor care mă strigau că ies curând la joacă și în clipa aceea mi-a picat fasolea. Mai târziu ne-am mutat în sectorul Sculeanca și acolo am început clasa întâi la Școala nr. 22 din Chișinău.
Dorința de a deveni medic a apărut devreme. Cred că rădăcinile ei se trag din verile petrecute la bunicii mei, în satul Olișcani, raionul Șoldănești. Acolo locuia și mătușa mea, care era medic și care mă lua uneori cu ea la spitalul din sat. Îmi amintesc până și cum se sterilizau pe atunci seringile. Erau fierte și reutilizate. Când am crescut, am prins, cred, ultimii ani în care se mai lucra astfel.
După clasa a opta, a venit timpul să fac prima alegere importantă din viața mea. Fie să continui cu clasa a noua și apoi să dau la facultatea de medicină, fie să merg la școala de medicină, cum i se spunea pe atunci. Am cerut sfat de la mama, dar ea mi-a lăsat libertatea de a alege.
În perioada aceea, situația noastră de acasă nu era deloc ușoară. Mama rămăsese văduvă de tânără și ne creștea singură pe mine și pe sora mea, cu șase ani mai mică. De aceea, deși adolescentă încă, devenisem destul de independentă și înțelegeam dificultățile prin care trecea ea. Am judecat lucrurile foarte pragmatic. Dacă merg la școala de medicină, voi avea mai repede o profesie, voi putea începe să muncesc și o voi putea ajuta financiar pe mama.
Terminasem clasa a opta cu rezultate foarte bune. Pe atunci se folosea sistemul de notare de la 1 la 5, iar singurele mele note de 4 erau la muncă și educație fizică. În spatele acelor două note au existat niște situații pe care, la vârsta aceea, le-am trăit greu. A fost o experiență dureroasă peste care a trebuit să trec singură, dar care, în loc să mă oprească, m-a ambiționat și mai tare. De ce explic toate astea? Pentru a intra la medicină fără examene, aveam nevoie de note maxime, așa că a trebuit să susțin examenul de admitere. L-am trecut cu succes și am fost înmatriculată la Școala Medicală Orășenească din Chișinău.
Facultate, muncă și război
Școala medicală a durat trei ani, pe care eu i-am absolvit cu diplomă roșie, fiind singura din promoția mea care a obținut această distincție. Ca elevă eminentă, am primit repartizare la Institutul Centrul Mamei și Copilului, un loc prestigios, unde nu era deloc ușor să ajungi. Eu însă nu mi-am dorit să merg acolo.
Mă atrăgea medicina de urgență, sala de operație, adică secția unde lucrurile se întâmplau repede și unde puteam învăța cât mai mult în practică. În plus, Spitalul de Urgență era mai aproape de casă. Așa că am mers la Ministerul Sănătății și am cerut să fiu repartizată la Spitalul de Urgență, în sala de operație.
În același an am susținut admiterea la Universitatea de Medicină. Erau patru examene, însă absolvenții școlii medicale cu diplomă roșie beneficiau de o facilitate: dacă la primul examen obțineau nota zece, primeau automat nota maximă și la celelalte probe. Primul meu examen a fost la biologie. Am luat zece. Astfel, am fost admisă la facultate fără să mai susțin celelalte trei examene.
Au urmat șase ani de medicină. Numai că eu am continuat să lucrez part-time la Spitalul de Urgență, în sala de operație. Făceam ture de noapte și lucram în weekenduri. Îmi doream experiență practică, dar exista un motiv și mai forte și anume de a-mi ajuta mama financiar.
Apoi au venit anii 1991–1992 și, odată cu ei, războiul de pe Nistru. Nu știu cum alții, dar eu i-am „văzut fața hidoasă” în nopțile petrecute la Spitalul de Urgență. Veneau autobuze întregi cu băieți răniți și mutilați de pe front care intrau direct în operații.
După aproximativ un an, ritmul a început să-și spună cuvântul. Gărzile de noapte și munca grea îmi afectau studiile. Mi-am dat seama că nu mai reușeam să dau la facultate randamentul pe care mi-l doream și că trebuia să schimb ceva. Nu voiam să renunț la muncă. În același timp, nu puteam permite ca facultatea să rămână pe planul doi. Am început, așadar, să caut un alt spital, un loc ceva mai liniștit, în care să pot continua să muncesc și să învăț.
Cinci ani care mi-au construit meseria
M-am transferat la Spitalul nr. 3, actualul Spital „Sfânta Treime”, în secția de anesteziologie și am rămas acolo alți cinci ani, continuând în paralel facultatea.
M-am dedicat și acolo enorm. Munceam de-mi săreau pantofii, dar îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam. Acolo am avut norocul unui colectiv foarte bun și al unor medici de la care am învățat multe. Cei cinci ani petrecuți în anesteziologie mi-au oferit o experiență practică pe care aveam să o înțeleg la adevărata ei valoare mult mai târziu. Pentru că ceea ce am învățat atunci la Chișinău avea să mă ajute inclusiv după mutarea în Turcia, când am început să lucrez în serviciile de primiri urgențe.
Am absolvit Universitatea de Medicină în 1997. Promoția noastră fusese una foarte numeroasă, în jur de 400 de studenți. Nu toți au ajuns însă până la capăt pe același drum. Unii aveau în spate familii care îi puteau susține și care îi ajutau inclusiv să-și găsească ulterior un loc de muncă. Alții au renunțat la medicină sau s-au transferat la alte universități. Și mai eram noi, o a treia categorie, cei care trebuia să ne croim singuri drumul.
La finalul facultății îmi doream foarte mult să continui cu specializarea în ginecologie. Numai că pentru a ajunge acolo, mi s-a cerut mită. Nu am acceptat. Am încercat apoi să aleg o altă specialitate chirurgicală, însă mi s-a spus că nu aveam suficiente puncte. Din nou, drumul pe care mi-l imaginasem trebuia schimbat. În cele din urmă, am ajuns la specializarea de medicină internă.
Internatura am făcut-o la Spitalul nr. 4 din Chișinău. Era un spital în care ajungeau mulți bolnavi oncologici, inclusiv pacienți aflați în ultimele etape ale vieții. Acolo am lucrat cu oameni pentru care medicina nu mai era despre vindecare, ci despre alinare și îngrijire. Și tocmai într-un asemenea loc a apărut, aproape întâmplător, propunerea care avea să-mi schimbe viața.
Într-o zi, una dintre prietenele mele mi-a spus: „Stela, uite, aproape de spitalul tău se construiește Ambasada Rusiei. Lucrează niște turci acolo și au nevoie de un medic.” Nici prin cap să-mi treacă atunci că această propoziție avea să fie începutul unui drum care mă va duce, câțiva ani mai târziu, din Chișinău la Istanbul…
O întâlnire care avea să-mi schimbe viața
Nu știam prea multe despre munca de medic pe un șantier. Am aflat atunci că, în Turcia, era ceva obișnuit ca marile fabrici sau șantiere să aibă un cadru medical care să răspundă de sănătatea angajaților. La construcția Ambasadei Rusiei din Chișinău fusese pusă condiția să existe permanent un medic la fața locului.
Munca părea destul de simplă. Dacă cineva răcea sau nu se simțea bine, îl consultam și îi recomandam tratamentul necesar. Dacă apărea o situație mai gravă, trebuia să-l îndrum sau să-l însoțesc la spital. Spitalul de Urgență era, de altfel, foarte aproape. Așa că am acceptat.
Timp de doi ani, cât a durat construcția ambasadei, am lucrat acolo. În primul an mi-am continuat în paralel internatura, iar după ce am terminat-o am mai rămas încă un an ca medic al șantierului. Și tot acolo l-am cunoscut pe Burhan, cel care avea să-mi devină soț.
El venise din Turcia cu un contract pentru un an și lucra în cadrul aceluiași proiect, ocupându-se de aprovizionare. Pe șantier erau instalate construcții provizorii cu două niveluri, în care se aflau birourile echipelor. Biroul meu era într-unul dintre ele, iar al lui Burhan se afla chiar dedesubt. Într-un asemenea loc ajungi inevitabil să-i cunoști pe cei din jur. Inginerii și ceilalți angajați veneau la mine ca pacienți, dar uneori intrau pur și simplu la un ceai sau la o cafea.
Când contractul lui s-a încheiat, Burhan s-a întors în Turcia. Distanța, însă, nu a pus capăt relației noastre. Mă suna mereu și mă invita să-mi petrec vacanțele la el. La început, recunosc, nu îl luam foarte în serios. El, în schimb, era hotărât. Îmi spunea de fiecare dată să mă căsătoresc cu el. Țin minte că l-am întrebat, o dată, ce îi plăcuse atât de mult la mine. Răspunsul a fost: ochii și zâmbetul. Dar mai ales faptul că îi aminteam de mama lui.
Până în anul 2000 am mers de câteva ori în Turcia. Cu fiecare vizită am început să cunosc nu doar țara, ci și familia lui. Tatăl lui Burhan a fost, la început, mai rezervat față de relația noastră. Am aflat ulterior că chiar i-a spus la un moment dat: „Ce-ți trebuie? Sunt atâtea fete în Turcia”, îi spunea fiului său.” Mama lui, în schimb, m-a primit cu toată inima. „Ea este fata noastră și cu ea te vei căsători”, l-a încurajat ea atunci.
La începutul anului 2000, mama lui Burhan s-a stins din cauza cancerului. În aceste împrejurări, am hotărât să nu facem o nuntă cu petrecere, ci doar să ne oficializăm căsătoria. Așa că pe 3 august 2000, ne-am căsătorit în Turcia. Precum vezi, tare nebănuite pot fi uneori căile Domnului, or, o slujbă pe un șantier din Chișinău, pe care o acceptasem aproape întâmplător, m-a adus într-o altă familie și, în cele din urmă, într-o altă țară.
Turcia, dincolo de ochii turistului
La început priveam Turcia cu ochii unui turist. Totul mi se părea interesant, diferit și neobișnuit. Îmi plăcea chiar și faptul că oamenii se uitau la mine ca la o apariție aparte, ca la cineva venit dintr-o altă lume. Dar una este să vizitezi o țară și cu totul alta să începi să trăiești în ea. Treptat, am intrat în viața reală de aici.
Locuiam cu soțul meu în apartamentul nostru, foarte aproape de părinții lui, cu condiții departe de a fi perfecte la început. În primele două ierni, de exemplu, ne-am încălzit locuința cu o sobă pe cărbuni. Cu toate acestea, nu-mi amintesc adaptarea ca pe o perioadă dramatică. Cred că nici nu am avut timp să mă întreb prea mult dacă îmi este greu sau nu. Mi se părea că lucrurile vin firesc și pur și simplu mergeam înainte. La un an după căsătorie s-a născut fiica noastră, iar viața mea s-a umplut imediat cu alte preocupări. Un rol aparte în acei primi ani l-a avut socrul meu. Locuia alături și petrecea foarte mult timp cu mine și cu nepoata lui. Eu am crescut fără tată, iar el a ajuns, într-un fel, să umple acel gol.
Timp de aproape zece ani mi-a fost mai degrabă tată decât socru. Nu am trăit niciodată în casa lor sentimentul că, fiind noră, trebuie să servesc familia soțului. Socrul meu nu-mi cerea să-i gătesc, să-i aduc ceva sau să fac treburi pentru el. Dimpotrivă, era omul care mergea la cumpărături și încerca să ne ajute. La fel se purta și cu fiica mea.
Privind în urmă, spun că am avut un socru de aur. Poate și datorită lui, intrarea mea într-o familie, într-o cultură și într-o țară nouă a fost mult mai ușoară decât ar fi putut fi.
Dar, pe măsură ce fiica mea creștea, a început să-mi lipsească tot mai mult o altă parte din mine: profesia. Când ea a împlinit patru ani, i-am spus soțului: „Vreau să muncesc. Nu contează ce voi face. Important este să fie ceva legat de sănătate.”
Primul meu gând a fost, firește, diploma de medic. Am început să caut informații și am sunat inclusiv la Ankara, pentru a afla cum îmi pot recunoaște studiile în Turcia. Am descoperit însă că procedura presupunea multe acte, drumuri și formalități pe care, în acel moment al vieții mele, cu un copil mic acasă, nu aveam posibilitatea să le fac. Dar nici să stau acasă nu mai voiam.
În ziarele vremii apăreau anunțuri ale agențiilor de recrutare. Am sunat la una dintre ele, le-am explicat cine sunt și le-am spus că sunt dispusă să lucrez chiar și ca îngrijitoare de bolnavi. A doua zi m-au chemat la o discuție.
Când i-am povestit soțului, reacția lui a fost categorică: „Cum să lucrezi ca îngrijitoare? Tu ești medic!” Dar pentru mine, în acel moment, titulatura conta mai puțin. Voiam să revin în sistem, să muncesc și să fiu din nou aproape de medicină. Aveam și un avantaj important: între timp învățasem bine limba turcă. O mare parte o învățasem acasă, uitându-mă la filme turcești vechi, unde personajele vorbeau frumos, rar și clar.
La interviu am povestit ce studii aveam și ce făcusem în Moldova. Când au aflat că, înainte de diploma de medic, absolvisem și școala medicală cu diplomă roșie și aveam calificarea de asistentă medicală, discuția s-a schimbat.: „De ce să lucrați ca îngrijitoare?”, am fost întrebată. „Haideți să vă găsim un loc de muncă în calitate de asistentă medicală.”
Și chiar s-au ținut de cuvânt. Era o clinică privată destinată unei clientele înstărite. Una dintre responsabilitățile mele era recoltarea sângelui de la pacienți. Se cereau discreție, confidențialitate și foarte multă precizie. Pentru mine, partea tehnică nu reprezenta o problemă. După cei cinci ani petrecuți în anesteziologie la Chișinău, lucrasem atât de mult cu venele pacienților, încât obișnuiam să spun că aș fi putut introduce acul și cu ochii închiși.
Prin acea clinică am ajuns să cunosc inclusiv oameni foarte cunoscuți din Turcia și am început să înțeleg cât de importante erau într-un asemenea mediu discreția și încrederea pacientului.
Directorul clinicii a observat însă că pregătirea mea era mai mare decât funcția pe care eram angajată. Și cu toate că în acte eram încadrată pe o poziție inferioară calificării mele, în realitate făceam deja muncă de asistentă medicală. Așa că la un moment dat, mi-a spus: „Ai studiile necesare. Încearcă să-ți recunoști diploma. Și caută un spital mai activ. Ai nevoie de un câmp mai larg. Aici, pentru tine, munca va deveni monotonă.”
Avea dreptate. Venisem pregătită să accept aproape orice loc de muncă doar pentru a mă întoarce în medicină. Acum începeam să înțeleg că nu trebuia să renunț la profesia pentru care muncisem atâția ani. 
Să devin din nou medic
I-am dat soțului meu diploma de asistentă medicală și l-am rugat să meargă cu ea la Ministerul Sănătății pentru a afla ce trebuie să fac ca să o oficializez în Turcia. Zis și făcut. A luat-o, s-a dus și a explicat situația. Persoana responsabilă a luat documentul și a plecat. După aproximativ o jumătate de oră s-a întors cu două diplome: cea originală și una turcească, eliberată pe numele meu. Eu nici măcar nu fusesem acolo.
Ni s-a explicat că diploma mea roșie, obținută în sistemul sovietic, putea fi recunoscută în baza reglementărilor existente la acel moment. Astfel, calificarea mea de asistentă medicală a fost recunoscută fără să fiu nevoită să susțin un examen. Pentru mine, a fost o ușă care se deschidea.
Am început să caut un loc de muncă într-un spital mai activ. Experiența din Moldova mă făcea să mă simt mai aproape de sala de operație și de ritmul intens al unui spital decât de activitatea monotonă a unei clinici. Până când într-o zi prin anunțuri am găsit un post la Spitalul Austriac din Istanbul, o instituție aflată în centrul orașului, în apropierea Turnului Galata. Spitalul era administrat de o organizație religioasă, iar în conducere se aflau călugărițe.
Am început să lucrez acolo. Dar în mintea mea exista deja următorul obiectiv. Voiam să fiu din nou medic. Diploma de asistentă îmi permisese să revin în sistemul medical turcesc, însă eu făcusem șase ani de facultate, internatură și ani întregi de practică în Moldova. Nu puteam să mă opresc aici.
În paralel cu munca din spital, am început să mă pregătesc pentru examenul necesar recunoașterii diplomei mele de medic. Mergeam la cursuri private împreună cu studenți și medici turci care se pregăteau pentru examenul de rezidențiat. Pentru ei, punctajul obținut determina specialitatea la care puteau accede.
Pentru mine, miza era să le demonstrez că studiile mele medicale puteau fi recunoscute și că aveam pregătirea necesară pentru a profesa în Turcia ca medic generalist. A fost ca și cum aș fi început medicina încă o dată de la zero. Experiența practică acumulată în Moldova mă ajuta enorm. Teoria însă trebuia reluată, într-o altă limbă și într-un alt sistem. Materialul de pregătire era uriaș. Îmi amintesc că programul cuprindea 42 de cărți groase.
Am învățat aproape un an, apoi am mers la examen, dar nu am obținut punctajul necesar. Am continuat să învăț și am încercat a doua oară. Nici atunci nu am reușit.
Puteam să mă opresc. Aveam deja o diplomă recunoscută de asistentă medicală, aveam un loc de muncă și o familie. După atâția ani, ar fi fost ușor să-mi spun că poate aceasta este viața mea de acum. Dar eu am continuat. M-am pregătit și singură, acasă, și am mers la examen pentru a treia oară. De data aceasta, l-am promovat.
Și nu doar atât: am obținut un punctaj foarte mare. Comparând rezultatul meu cu cel al medicilor turci care susțineau același examen, eram, după cum îmi amintesc, printre primii o sută de candidați într-un examen la care participau mii de oameni.
După ani în care fusesem deja medic în Moldova, apoi emigrantă, mamă, femeie pregătită să accepte chiar și o muncă de îngrijitoare și, în cele din urmă, asistentă medicală într-o altă țară, îmi recâștigasem dreptul de a mă numi din nou medic.
Toate astea se întâmplau în 2005. Cetățenia turcă o obținusem după căsătorie, astfel încât, odată recunoscută diploma, puteam începe să-mi caut de lucru ca medic. Dar ceea ce urma nu avea să fie deloc o carieră liniștită. După atâția ani de luptă pentru a reveni la profesia mea, descopeream că un cabinet liniștit nu-mi era suficient, or, mie îmi lipsea acțiunea.
Mie îmi trebuia acțiune
Primul meu job a fost într-un cabinet privat. Nu am rămas însă mult timp acolo, pentru că am primit o propunere din partea primăriei unuia dintre sectoarele Istanbulului, pentru a lucra într-o divizie de sănătate. Am acceptat și am lucrat o perioadă ca medic de familie. Era un loc de muncă stabil și liniștit, deci eu, din nou, mă plictiseam. Or, cazurile erau relativ simple, pacienții puțini, iar mie îmi lipsea ritmul cu care mă obișnuisem încă din Moldova.
Pe când mie îmi trebuia acțiune, așa că am început din nou să caut. Am găsit un post de noapte la serviciul de primiri de urgență al unui spital. După un timp, nici asta nu mi s-a mai părut suficient și am început să lucrez și într-un al doilea spital. Ajunsesem ca în weekend să fac o noapte de gardă într-un spital și următoarea în celălalt.
A fost o perioadă extrem de intensă, dar și una dintre cele mai importante pentru formarea mea profesională. Am văzut foarte multe cazuri, am învățat să iau decizii sub presiune și să reacționez atunci când uneori aveam doar câteva secunde la dispoziție.
Experiența acumulată în Moldova, mai ales cei cinci ani din anesteziologie, îmi era acum de mare folos. Am asistat și la nașteri. Prima dintre ele a rămas una dintre cele mai emoționante amintiri ale mele. Eram de gardă când a venit o femeie care urma să nască. Nu era timp pentru prea multe pregătiri și, împreună cu asistenta medicală, am primit copilul. Mai văzusem nașteri și în perioada în care lucrasem la Spitalul Austriac, inclusiv în secția de operații, dar este cu totul altceva când responsabilitatea este în mâinile tale.
La celălalt capăt al vieții au fost momentele în care, oricât am încercat, nu am putut salva omul din fața mea. Îmi amintesc primul pacient care nu a răspuns la manevrele de resuscitare și a murit, practic, în mâinile mele. Atunci am plâns în hohote.
Eram medic și știam că există situații în care medicina nu mai poate face nimic. Dar faptul că știi asta profesional nu înseamnă că ești pregătit și emoțional pentru momentul în care un om se stinge în fața ta. Au fost însă și oameni pe care am reușit să-i întorc la viață. Și nu puțini.
Am avut experiențe inclusiv cu pacienți care consumaseră droguri. Pe primul dintre ei nu-l voi uita. A venit singur, pe picioarele lui, și mi-a spus: „Nu pot să respir.” L-am dus imediat în sala de urgență. Când l-am examinat, situația era deja critică. Am început manevrele de resuscitare și am chemat ambulanța pentru a-l transfera la un spital mai mare. Mi s-a spus că, în starea în care se afla, nu avea rost să fie transferat. Eu am continuat. Și am reușit să-l readuc la viață. Când mi-a reușit și l-am anunțat că urma să fie transferat, omul a refuzat și… pur și simplu a plecat.
Au fost multe asemenea cazuri. Unele frumoase, altele triste. Dar toată această practică mi-a adus, în timp, încrederea pacienților. Oamenii din zonă au început să mă cunoască, și de multe ori, oamenii sunau la spital înainte să vină și întrebau când este doamna Stella de gardă… Pentru mine, asta însemna foarte mult. Însemna că pacientul avusese suficientă încredere încât să se întoarcă el sau să-mi încredințeze un membru al familiei. Îmi construisem un nume. Și, peste ani, o parte dintre acești oameni aveau să mă urmeze și atunci când am decis să deschid propria clinică.
De la urgență la medicina estetică
Medicina estetică nu a apărut în viața mea peste noapte și nici nu a înlocuit medicina pe care o făcusem până atunci. Ea a venit treptat. Înainte de pandemie, Ministerul Sănătății din Turcia deschisese un program de pregătire în mezoterapie pentru medici. M-am înscris, am urmat cursurile și am obținut certificarea necesară pentru a practica mezoterapia. Apoi am început să merg la congrese.
La primele congrese de medicină estetică priveam foarte atent ce făceau ceilalți medici. Mă interesau tehnicile de injectare și rezultatele pe care le puteau obține. Și tocmai rezultatele m-au atras spre acest domeniu. Dar nu voiam să fac ceva doar pentru că văzusem la alții. Dacă urma să practic medicina estetică, voiam să învăț. Deci, am mers inclusiv la Kiev, unde am luat lecții private și am aprofundat tehnicile de injectare.
Apoi am început încet să practic într-un cabinet privat. Primele proceduri au fost botox, mezoterapie și fillere. Iar primii mei clienți proveneau în special din comunitățile fostului spațiu sovietic stabilite în Turcia. Erau oameni interesați de medicina estetică și exista între noi și o apropiere culturală și lingvistică. În paralel, continuam să lucrez în spitale. Iar uneori, când eram de gardă, asistentele medicale mă rugau să le fac câte o procedură estetică.
Apoi a venit pandemia. În acea perioadă lucram foarte intens într-un spital privat mare. Pandemia m-a obosit, dar mai ales a schimbat ceva în relația mea cu munca din spital. După atâția ani de gărzi, urgențe și program dictat de instituțiile în care lucram, am început să simt tot mai puternic că trebuie să fac ceva al meu.
În același timp, pandemia mi-a oferit, paradoxal, și dovada că exista cerere pentru ceea ce începusem să construiesc în medicina estetică. Lucram nopțile în spital, iar ziua la telefon răspundeam la mesaje de genul. „Lucrați în pandemie?” „Botox faceți?” și multe altele.
Soțul meu râdea. Lumea trecea prin pandemie, iar femeile continuau să caute botox. „Satul arde, da baba se piaptănă”, dădea el din cap. Dar dincolo de partea amuzantă, pentru mine era un semn clar că oamenii continuă să mă caute. Aveam pacienți din spitale, aveam oameni care veneau prin recomandări și începusem să mă fac cunoscută în comunitățile de emigranți. Iar acest lucru a fost un clopoțel pentru mine. Dacă plec din spital, nu voi porni chiar de la zero.
1 octombrie 2020. În sfârșit clinica mea
Când, după perioada cea mai grea a pandemiei, ni s-a permis din nou să ne luăm concedii, eu nu mi-am scris cererea de concediu, ci mi-am scris cererea de demisie. Deci, hotărârea era luată. Voiam propria clinică. Soțul meu m-a susținut din nou, așa cum o făcuse de atâtea ori în momentele importante. Mi-a zis atunci: „Încearcă. Dacă merge, foarte bine. Dacă nu, te întorci la spital.”
Așadar, pe 1 octombrie 2020, am deschis Stella Dede Clinic. Am pornit la drum cu resurse proprii, fără credit. Cea mai mare întrebare pe care mi-o puneam înainte de deschidere nu era dacă voi reuși să deschid clinica, ci dacă o voi putea ține în picioare…
Nu am avut însă foarte mult timp să mă tem. Primii pacienți au venit aproape imediat. Nici nu pot spune cine a fost primul, pentru că la început a venit un grup de fete, prietene între ele. Unele dintre ele sunt clientele mele și astăzi. Aveam deja și oameni care mă cunoscuseră din spitalele în care lucrasem. Alții mă vizitaseră în perioada în care făceam proceduri într-un cabinet privat.
Iar într-o zi am avut curajul să mă promovez și în grupurile de Facebook, unde am scris pur și simplu că fac Botox, fillere și alte proceduri. La început, aproximativ 80% dintre pacienții mei proveneau din comunitățile de emigranți și aproximativ 20% erau turci, ajunși la mine mai ales prin recomandări.
Clinica a reușit să se susțină financiar încă din prima lună. Pentru mine, a fost confirmarea că decizia de a pleca din spital nu fusese o nebunie. În timp, lucrurile au început să se schimbe. Recomandările au mers din om în om, numele meu a început să circule și printre pacienții turci, iar raportul dintre cele două categorii s-a echilibrat. Astăzi este aproximativ jumătate-jumătate.
Dar cred că lucrul cel mai important pe care l-am construit în acești ani nu este procentul de pacienți și nici numărul procedurilor, ci încrederea. Am înțeles foarte repede că a avea propria clinică înseamnă cu totul altceva decât a fi medic într-un spital. Medicina m-a învățat să tratez oameni, nu să conduc o afacere. Iar aici dintr-odată trebuia să mă gândesc la lucruri care înainte nu făceau parte din viața mea profesională și anume impozite, procente, costuri, administrare, venituri și cheltuieli și multe altele.
Ca medic, relația mea este în primul rând cu omul din față. Pe când, ca proprietar de clinică, trebuie să mă uit și la cifre. Și asta a fost poate una dintre cele mai dificile lecții pentru mine ca antreprenor. Dar există o regulă peste care nu am vrut să trec pentru ca matematica să iasă bine. Nu vreau să fac unui pacient o procedură doar pentru că el este dispus să o plătească.
Îmi amintesc o femeie care trecea printr-o perioadă dificilă pe plan personal și care a venit la mine prin recomandare. Voia o procedură estetică. Am consultat-o și i-am spus că nu are nevoie. I-am recomandat să meargă acasă, să se odihnească, să călătorească, să facă sport și să revină la mine peste un an sau doi. „Iar dacă vreți să veniți mai devreme, veniți la o cafea”, țin minte că i-am mai spus. A plecat fără să-i fac procedura pentru care venise.
A doua zi, la clinică au ajuns flori și ciocolată. La început nu știam de la cine sunt. Femeia din ziua anterioară venise pentru prima dată și discuția noastră fusese atât de scurtă, încât nici nu ajunsesem să o înregistrez propriu-zis ca și clientă. Apoi mi-a scris spunându-mi că într-o perioadă în care viața îi adusese multe dezamăgiri, întâlnirea cu un medic care îi spusese sincer că nu are nevoie să cheltuie bani a fost pentru ea ca o rază de lumină. Și asta m-a emoționat foarte tare.
În timp, clienții mei au creat și un slogan despre clinica mea. Sunt doar trei cuvinte, dar pe care am ajuns să le simt și eu ca fiind ale mele: Cinstit. Natural. Frumos. Într-o piață uriașă precum Istanbulul, unde există nenumărate clinici și unde medicina estetică este doar o afacere, eu vreau ca omul care intră la mine să rămână, înainte de toate, clientul meu. Poate tocmai de aceea, principalul meu marketing nu este reclama, ci recomandarea. Or, anume așa s-a construit, de fapt, Stella Dede Clinic – din om în om.
Stella Dede Clinic astăzi
Au trecut aproape șase ani de când am deschis Stella Dede Clinic și sunt în continuare în același loc, într-o zonă bună a Istanbulului, în care sunt concentrate multe cabinete medicale și clinici.
Deși în ultimii ani numele meu a devenit cunoscut mai ales în medicina estetică, eu nu am renunțat niciodată la medicina generală. Sunt medic generalist și continui să am pacienți care vin la mine cu probleme medicale obișnuite. Vin părinți cu copii, adolescenți, adulți și persoane în vârstă. Pot să încep ziua cu un copil și să o închei cu un pacient cardiac.
Fac și proceduri medicale care pot fi realizate în cabinet: injecții, perfuzii, suturi și alte intervenții minore. Experiența din anesteziologie, anii de urgență și miile de pacienți pe care i-am văzut mă ajută și astăzi. Când în fața mea vine un om pentru o problemă aparent simplă, eu nu pot să uit că înainte de toate este un pacient și că trebuie privit în ansamblu.
În prezent, aproximativ 40% din activitatea mea este medicină generală, iar 60% medicină estetică, iar într-o lună, prin clinică trec aproximativ 250–350 de pacienți turci, moldoveni, români, ruși, ucraineni etc. Bine, moldovenii sunt ceva mai puțini. Eu glumesc și spun că moldovencele sunt puține și frumoase, cu genetică bună.
Mezoterapia nu e estetică. E ceva mai mult.
Dintre procedurile estetice, cel mai mult practic și cred în mezoterapie. Pentru mine, estetica nu înseamnă doar să modifici ceva la nivelul feței. Am insistat ani la rând asupra unui lucru pe care îl consider esențial și care se numește sănătatea pielii. Am vorbit despre asta și pe scenele mai multor congrese.
În timp, am început să-mi construiesc un nume în domeniul medicinei estetice din Turcia. Am fost printre fondatorii unei asociații a medicilor din domeniul medicinei complementare și estetice și am participat la numeroase congrese profesionale. Am urcat și pe scenă în calitate de speaker. Pentru mine, asta a fost o satisfacție foarte mare.
Am continuat să mă pregătesc permanent. După licența și pregătirea pentru mezoterapie, am urmat și programul de medicină estetică atunci când Ministerul Sănătății a deschis această posibilitate și am obținut diploma corespunzătoare.
Investesc în mine
Când sunt întrebată dacă reinvestesc banii câștigați în clinică, răspunsul meu este că investesc foarte mult în mine, în pregătirea mea. Caut produse și preparate noi, studiez, particip la congrese internaționale, urmăresc ce se schimbă în domeniu și încerc să învăț permanent. Îmi place și să călătoresc, iar uneori reușesc să leg dezvoltarea profesională de această plăcere.
Acum, de exemplu, pregătesc o temă pe care mi-aș dori să o prezint la un congres internațional la Paris. Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles în toți anii mei de medicină: diploma nu este sfârșitul pregătirii.
Eu am primit prima diplomă medicală cu foarte mulți ani în urmă. Apoi am făcut facultatea. Apoi a trebuit să-mi demonstrez din nou pregătirea în Turcia. După aceea au venit mezoterapia, medicina estetică, cursurile și congresele. Și totuși continui încă să învăț.
Două țări pe care le numesc „acasă”
Au trecut mai bine de două decenii de când viața mea s-a mutat din Moldova în Turcia. Dacă mă întreabă cineva câtă Moldovă mai este astăzi în mine, nu știu să răspund în procente. Știu doar că mi se întâmplă un lucru. Când sunt în Turcia, spun că vreau acasă. Și prin „acasă” înțeleg Moldova.
Mă duc în Moldova, stau acolo, mă bucur de oamenii și locurile mele, iar după un timp mă surprind spunând din nou „Vreau acasă.” Numai că atunci „acasă” înseamnă Istanbul. Și da, în această realitate, după atâția ani, am dedus că există două locuri pe care le numesc acasă.
Moldova este locul în care m-am născut, în care am învățat medicina, în care am muncit pentru prima dată, în care am văzut războiul intrând noaptea pe ușa Spitalului de Urgență și în care am învățat de la medici o meserie care m-a ajutat apoi toată viața. Turcia este locul în care mi-am construit familia, în care a trebuit să-mi câștig pentru a doua oară dreptul de a fi medic și în care, după ani de muncă, am ajuns să-mi deschid propria clinică. M-am gândit nu o dată dacă aș putea face profesional ceva și în Moldova. Cu experiența și capacitățile pe care le am astăzi, mi-ar plăcea. Dar există și realitatea financiară. Din punctul acesta de vedere, ceea ce îmi poate oferi în prezent Moldova nu mă face să văd un asemenea proiect ca pe unul realist. Asta nu înseamnă însă că legătura mea cu Moldova s-a încheiat. Poate că nici nu se poate încheia.
Medicina merge mai departe
Am doi copii și, într-un fel, medicina continuă și prin ei. Fiica mea, Catherine Aysel, a absolvit medicina în Turcia. Acum își face repartizarea obligatorie într-un spital mare de stat și lucrează în secția de primiri de urgență. Și când mă gândesc la ea în urgență, nu pot să nu mă întorc la mine, cea de acum câteva decenii. Și eu am căutat urgența. Și eu am vrut acțiune. Și eu am făcut gărzi, am primit pacienți în situații-limită, am resuscitat oameni și am învățat că între ceea ce citești într-o carte și omul care ajunge în fața ta există uneori o distanță enormă.
Fiul meu, Michel Deniz, în schimb, este acum în Moldova. Studiază la Facultatea de Pedagogie, la specializarea limba și literatura engleză, pentru a-și consolida pregătirea lingvistică. Planul lui este ca ulterior să urmeze medicina.
Și atunci mă uit la traseul familiei noastre și văd ceva aproape circular. Eu am plecat din Chișinău și mi-am refăcut drumul medical în Turcia. Fiica mea a studiat medicina în Turcia. Iar fiul meu s-a întors în Moldova și se pregătește, la rândul lui, cu gândul la medicină. Poate că geografia familiei noastre s-a schimbat. Medicina, însă, a rămas.
Am învățat să trăiesc ziua de azi
Dacă mă întreabă cineva ce planuri am pentru următorii cinci sau zece ani, nu mai răspund așa cum aș fi răspuns cândva. De ce? Pentru că nu-mi mai fac planuri foarte îndepărtate. Nu pentru că nu mai am lucruri pe care vreau să le fac. Am clinica. Continui să învăț. Pregătesc teme profesionale, vreau să merg la congrese și sunt curioasă să văd ce mai pot descoperi în medicină.
Dar viața mea personală m-a învățat în ultimul timp să privesc altfel cuvântul „viitor”. Mama mea a murit pe 25 septembrie 2025, după o perioadă grea în care a luptat cu cancerul. Am fost mult timp lângă ea și pentru mine a fost o perioadă foarte grea. Și poate tocmai pentru că am stat lângă mama în timpul bolii, am înțeles ceva ce medicina, cu toate cărțile, spitalele și experiențele mele, nu reușise să mă învețe în același fel. Că poți să faci planuri, să muncești, să amâni lucrurile pentru anul viitor și să crezi că ai timp. Dar nu tu hotărăști întotdeauna cât timp ai. După ce am trecut prin boala și pierderea mamei, am simțit că am ajuns la o vârstă la care nu mai vreau să-mi construiesc viața numai în jurul lucrurilor pe care le voi face cândva. Încerc să trăiesc ziua de azi.
Poate că, privind în urmă, toată viața mea a fost, într-un fel, despre mersul înainte.Când mama a rămas văduvă și trebuia să aleg ce fac după clasa a opta, am ales școala medicală ca să pot munci mai repede. Apoi, când gărzile de la Spitalul de Urgență au început să-mi afecteze facultatea, am schimbat spitalul, dar nu am renunțat nici la studii, nici la muncă. Ulterior, când nu am putut urma specialitatea pe care mi-o doream, am mers pe alt drum. După care, când am ajuns în Turcia și diploma mea de medic nu-mi deschidea nicio ușă, am fost pregătită să lucrez chiar și ca îngrijitoare de bolnavi. Când am putut fi asistentă medicală, am fost asistentă. Când a trebuit să dau din nou examen pentru a deveni medic, am învățat 42 de cărți și am picat nu o dată, ci tocmai de două ori. Am căzut o dată.
Când un cabinet liniștit nu mi-a fost suficient, am căutat urgența. Când spitalul nu mi-a mai fost suficient, mi-am deschis propria clinică. Poate că de aceea nici astăzi nu simt nevoia unui plan perfect pentru următorii zece ani. Am învățat că drumul se poate schimba de multe ori. Important este să știi să continui.
Astăzi am familia mea, pacienții mei și clinica mea. Am două țări pe care le numesc „acasă”. Continui să fiu medic, continui să învăț și încerc să fac lucrurile în felul în care am ajuns să cred după toți acești ani că trebuie făcute: cinstit, natural, frumos. Și, mai ales, fără să uit să trăiesc ziua de azi.
Mulțumesc, Stela, pentru încrederea de a-mi povesti acest drum — de la Chișinău la Istanbul, de la prima diplomă la clinica ta de astăzi. Pentru sinceritatea cu care ai vorbit despre lupte, despre pierderi și despre reinventare, îți sunt profund recunoscătoare.
Poți urmări activitatea Stelei Dede pe Instagram
Portrete în Cuvinte există pentru că fiecare moldovean plecat departe are ceva de spus. Dacă tu sau cineva drag are o poveste asemănătoare — despe curaj, eșecuri, reconstrucție și drum găsit departe de casă — scrie-mi. S-ar putea ca următorul portret de pe această platformă să fie chiar al tău.
