Dacă ar exista vreun proiect video de documentare a vieții moldovenilor noștri stabiliți în diasporă, cu siguranță că povestea lui Stelian Roșca s-ar număra printre cele câștigătoare. E cu multe întorsături și nu una dintre cele ușoare.

Vreți un pic de intrigă? A plecat la 18 ani la București fără să spună cuiva, în căutarea unei vieți mai bune, iar acolo a dormit într-o mănăstire de bărbați. Ani mai târziu, a împărțit o casă londoneză, cu o singură baie, cu alți 23 de oameni, în timp ce se trudea în construcții ziua și mergea seara la clienți pentru masaj, ca să-și poată plăti chiria. Tot în Londra a studiat osteopatia la una dintre cele mai prestigioase facultăți din Europa și a luat locul trei la Campionatul Național de Masaj din Marea Britanie, având asupra sa doar o masă și puțin ulei. În octombrie 2023 și-a deschis clinica Bubu, cu banii din vânzarea unui apartament și cu doi ani de învățat cum funcționează cu adevărat un business. 

Povestea lui Stelian continuă și nu e una despre noroc, ci despre propria voce interioară care nu l-a lăsat niciodată să stea pe loc, ci mereu l-a provocat către mai mult.

În loc de liceu, am ales șantierul. 

M-am născut în Trușeni și lumea mea, a copilului născut la începutul anilor 80, avea echilibrul binecunoscut al acelor vremuri. Tata lucra la o fabrică de mezeluri și aducea seară de seară câte un băț de cârnaț, pe care, câteodată, îl mai schimba cu vreun tort. Țin minte asta pentru că aveam vreo cinci-șase ani când alergam înaintea fraților, ca să văd ce are-n torbă.  

Apoi au venit ’90-i. Eu cred că generația noastră încă mult timp îi va ține minte și-i va povesti (chiar dacă eram doar niște copii) cum părinții noștri au pierdut toți banii puși la „knijkă”, cum salariul se plătea în zahăr și făină și cum viața ni s-a schimbat, fără să ne dăm seama, la 180 de grade. Și nu, nu în direcția bună. 

După ce am absolvit clasa a noua, nu m-am mai dus la liceu. Nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că nu s-a putut. Din lipsă de bani, ai mei nu-și puteau permite un licean în casă. Țin minte că la absolvirea clasei a noua, întrucât aveam o singură pereche de blugi, mama i-a călcat ca să pară mai eleganți.

Tata lucra, aducea un ban în casă, dar era un om mai retras, mai moale de felul lui. Fratele mai mare plecase deja. Rămăsesem eu și fratele mai mic, de care eram mai apropiat. Și pentru că nu am simțit niciodată un sprijin real din partea fratelui mai mare sau a tatălui, am decis să fiu eu protectorul celui mic. Deși, dacă mă gândesc bine, niciodată nu am știut de ce nu am apelat la el. Era cu patru ani mai mare. Poate ar fi putut face ceva, mai ales că eu eram des victima bullyingului la școală, sensibil și le luam pe toate personal. Poate tocmai de aceea am ales să întorc protecția spre cel mai mic, în loc să o cer pentru mine.

Imediat după generală, am început să muncesc. M-am angajat împreună cu un alt băiat de vârsta mea și tatăl lui în construcții. Plecam zilnic la Chișinău, iar la amiază mâncam ce-mi punea mama într-un „culioc” cu calendar. Seara, după muncă, omul nostru mai dădea dușcă câte-o sticlă de rachiu, din care ne propunea și nouă să bem. Și eu înțelegeam atunci, la ai mei 15 ani, că categoric nu acesta mi-aș dori să-mi fie viitorul. 

Ceva mai târziu m-am angajat la o fabrică de pantofi, unde câștigam 50 de dolari pe lună. Nu că ar fi fost puțin pentru vârsta pe care o aveam, dar eram conștient că oricum nu era suficient să merg la liceu.

Cum am ajuns să dorm la mănăstire într-un oraș în care nu cunoșteam pe nimeni?

Când am împlinit 18 ani, am luat o decizie care n-a mai suportat nicio amânare. Am plecat la București fără să anunț părinții. Am lăsat doar o scrisoare pentru mama ca să nu-și facă griji pentru mine și să aibă grijă de fratele mai mic.

Țin minte ca azi. Am plecat la gara centrală din Chișinău și m-am oprit în fața panoului cu plecări. București, Moscova, Sankt Petersburg – doar astea trei. Am cumpărat biletul spre București. De ce București? Pentru că aveam câțiva prieteni care se speteau în Federația Rusă și nu i-am văzut vreodată entuziasmați de viața de-acolo. 

Da, sună a nebunie curată ce povestesc eu acum și probabil că era… Dar am luat această decizie, mânat de o voce interioară foarte puternică, care îmi spunea că pot mai mult. Mult mai mult decât credeam.

Am coborât la Gara Filaret, iar de acolo m-am îndreptat spre parcul Herăstrău. Nu aveam hartă, pe atunci nu existau GPS-uri și nu știam pe nimeni în tot orașul. Aveam, în schimb, un creion și un ziar cumpărat de la chioșc, cu anunțuri de angajare. Toată ziua am hoinărit prin parc, am citit anunțuri și am sunat pe unde am putut. Dar când a venit seata, habar n-aveam unde urma să dorm. Și atunci cineva (azi nu-mi amintesc cine) m-a îndrumat spre Mănăstirea de bărbați Antim, undeva la o oră distanță de parc. Am plecat încolo și la final de zi am putut să mănânc o mâncare caldă. Am fost primit bine și așteptat inclusiv în celelalte seri. 

Într-una din zile am dat peste un anunț care suna ceva de genul: „Caut persoane tinere, fără experiență, pentru proiecte noi. Ofer salarii de la 500 de dolari în sus.” Evident c-am sunat. Mi-a răspuns o moldoveancă. Dezvolta MLM-ul Herbalife, care își lua atunci avântul. Am stat de vorbă, i-am spus povestea mea și ea a venit personal să mă cunoască, dar nu mi-a putut oferi nimic din ce scria în anunț. Mi-a sugerat, în schimb, să mă întorc acasă, să fac un curs de barman și să revin, pentru că doar așa ar putea să mă ajute la angajare.

După o săptămână de căutări fără niciun rezultat concret, exact asta am făcut. M-am întors în Moldova, pentru că îmi imaginam deja starea mamei care nu-și găsea locul. Adevărul e că sunasem la vecini o singură dată (noi încă nu aveam telefon), cu rugămintea s-o anunțe că sunt bine. Dar oricum nu era prea puțin ca să se liniștească.

În București la spălat de vase

Acasă am urmat un curs de chelner-barman de șase luni, cu practică la una dintre terasele din Chișinău. Când m-am înapoiat la București, doamna nu mai era. 

M-am angajat ca chelner la un restaurant bulgăresc. Eu, care acasă am fost „băiatul mamei”, știam să mă descurc în bucătărie și m-am simțit în largul meu. Spălam vase, rămâneam peste program făcând curățenie, mă implicam în toate și proprietarii au apreciat asta. Chiar dacă mai sparsem câte ceva din neatenție sau neexperiență, au ales să mă susțină. Am făcut și cursuri de calculator în perioada aceea, pentru că voiam să nu pierd timpul și să ies din fiecare zi cu ceva în plus față de cum intrasem.

Și tot atunci a apărut în viața mea un coleg cu care m-am împrietenit. Îi făceam și lui curățenie în apartament, respectiv, el mă lua la shopping. Era un wow pe care nu-l mai simțisem până atunci – ideea că poți munci, că banii vin și că te poți duce și cumpăra ceva pentru tine, fără să numeri de trei ori înainte. Acolo a început să prindă contur, pentru prima dată, înțelegerea că o altă viață e nu doar posibilă, ci și la îndemână.

Drumul spre succes m-a dus mai întâi în cel mai jos punct

Peste un an m-am întors la Chișinău. Și de data asta am luat o decizie pe care, dacă ar fi depins doar de mine, ar fi trebuit s-o iau mult mai devreme – m-am dus la liceu. Vedeam în jurul meu destui oameni fără studii și eu nu voiam să fiu ca ei. Și dimpotrivă, cunoscusem destui dintre cei care aveau carte și bani și înțelegeam că drumul lor trecuse, fără excepție, prin școală. Îmi dorisem dintotdeauna să fiu educat, să am carte și simțeam că, dacă nu fac pasul acum, s-ar putea să-l amân la nesfârșit.

Am absolvit liceul la zi, la Chișinău, și după aceea am dat la drept la Universitatea „Petre Andrei” din Iași. Iar în paralel am urmat un curs de masaj. Tot în acea perioadă, în ruta Chișinău-Iași, am cunoscut-o pe Dorina, cea care urma să-mi devină soție și mama Cezarei.

Dar 2009 a adus cu el și criza economică, pe care eu am simțit-o în toată plinătatea. Cezara tocmai venise pe lume, asta în timp ce eu nu mai reușeam să câștig bani. Ca să ne descurcăm cumva, am vândut mașina, dar pentru că nu aveam nicio educație financiară, cheltuiam mult, în loc să economisesc. Și treptat am intrat într-o depresie, confirmată ulterior de specialiști. A fost un moment greu, nu numai pentru că n-aveam bani, ci pentru că nu mai știam ce să fac și încotro s-o apuc. Aveam nevoie de-o schimbare, așa că mi-am luat inima-n dinți și l-am întrebat pe un prieten, stabilit la Londra, dacă pot să vin să stau la el o vreme până mă pun pe picioare. Mi-a spus că da.

Înainte de Londra am mai încercat și-n alte părți. Am fost în Italia, la cules de mere, dar nu m-am regăsit acolo. Am vrut să ajung în State, dar  mi-a fost refuzată viza, așa că Regatul Unit rămăsese singura variantă care părea să aibă sens. Dorina n-a vrut să mă urmeze, iar asta a așezat între noi o distanță care, în timp, a dus la divorț. 

Munceam în case de lux… și dormeam înghesuit cu alți 23 în aceeași casă

În UK, prietenul m-a găzduit în apartamentul lui mic, asta însemnând o saltea gonflabilă lângă patul lui. I-am promis că rămân o săptămână, dar au trecut vreo trei până m-am mutat. 

La Londra m-am angajat în construcții, ca hamal. Îi ajutam pe meseriași, încercând să fur meserie de la ei, dar nu mereu îmi reușea și începea să devină frustrant. Munceam mult și nu mă mișcam nicăieri.

Acasă, dacă îi puteam spune așa, locului unde mergeam să dorm, ne înghesuiam 24 de oameni într-o casă cu o singură baie și patru dormitoare. Eu, ca toți ceilalți, împărțeam patul cu un alt băiat și nu puteam să nu mă gândesc la casele cu câte două băi prin care mergeam să facem masaj și în care locuiau familii alcătuite din doi oameni.  

Apropo de masaj, pe primii mei clienți i-am găsit prin Gumtree, un site de anunțuri locale, ceva gen 999.md. Mergeam seara la ei acasă și, cu engleza mea ruptă, le povesteam câte ceva despre ce făceam. Unii dintre ei mi-au rămas clienți până astăzi. 

Feedbackul era constant și mergea în aceeași direcție: că am abilități, că le simt corpul, că știu și simt unde îi doare. Treptat, am început să înțeleg că poate nu construcțiile erau locul în care trebuia să caut, așa că între 2013 și 2016 am lucrat exclusiv în masaj — în spa-uri, clinici, pentru agenții private. Am ajuns să lucrez cu clienți VIP, în hoteluri de patru stele, locuri pe care, cu câțiva ani înainte, nici nu mi le imaginam că există pentru mine. Și oamenii de acolo, la fel, mă întrebau de ce nu mă dezvolt în direcția asta. 

„Open day”-ul care mi-a schimbat traiectoria

Osteopatia nu a venit dintr-o căutare deliberată. Totul a fost mult mai simplu. Mă duceam la sală și acolo era un osteopat care, la un moment dat, mi-a recomandat două-trei exerciții pentru umărul care mă supăra de ceva vreme. Durerea a trecut destul de repede și acela a fost momentul în care am început să privesc acest domeniu ca pe unul în care aș dori să mă dezvolt. Încurajat și de alții, m-am dus la un „open day” la University College of Osteopathy din Londra, să văd despre ce e vorba. Și după acea zi, m-am înscris la facultate. 

Limba nu mai era o barieră ca la început. O învățasem de sine stătător, din cărți de gramatică, descărcate pe site-uri gratuite, din conversații cu clienții pe care îi rugam să mă corecteze.

Facultatea era la 30 de minute de acasă. Guvernul îmi plătea studiile 9.600 de lire pe an, pe care urma să le returnez ulterior, așa că nu-mi rămânea decât să lucrez în masaj ca să mă întrețin. Următorii patru ani s-au derulat anume așa — între lecții la universitate și clienți privați.

Cerințele erau ridicate, aceasta fiind una dintre cele mai prestigioase facultăți de osteopatie din Europa, cu disertație inclusă, dar mi-a plăcut din prima zi, pentru că accentul se punea pe practică și nu pe teorie.

M-a ajutat enorm și experiența deja acumulată. Recunoșteam structuri, înțelegeam conexiunile mai repede decât mulți dintre colegi, iar profesorii au remarcat asta și mi-au dat multe credite de încredere. Printre colegi se numărau și doamne trecute de 55 de ani, englezoaice care lucraseră toată viața în cu totul alte domenii, dar care au decis să ia viața de la capăt. La moment sunt în lista celor mai buni osteopați din Londra. 

Cât despre experiențe — am avut lecții  inclusiv la morgă. Acolo am văzut „pe viu”, cum s-ar spune, cum arată corpul, mușchii, nervii, țesuturile și m-a ajutat să înțeleg în profunzime ce atingi când lucrezi cu un om. 

Pandemia, examenele online și locul trei din 50

În 2020 am finalizat studiile. Pandemia, oricât de grea a fost perioada asta pentru toată lumea, mie mi-a adus un avantaj neașteptat — examenele s-au mutat online, ceea ce, față de varianta fizică, a fost cu mult mai ușor.

Iar în 2022 am participat la Campionatul Național de Masaj din Marea Britanie, susținut și sponsorizat de agenția cu care colaboram. Înainte de concurs am căutat informații relevante și am urmărit campionatele din anii trecuți, astfel am cunoscut printre foștii participanți o româncă cu care am luat legătura și care mi-a dat câteva sfaturi despre cum să abordez evaluarea unui client. Știam deja că juriul urmărește igiena și siguranța ca factori esențiali. Aveam doar o masă și puțin ulei și nu, nu eram pregătit pentru tot, dar știam la ce să fiu atent. Asta m-a ajutat să iau locul trei dintre aproximativ 50 de participanți la categoria avansați. Diploma stă și acum pe peretele clinicii printre multe altele care au venit după. 

„Bubu”, când terapia devine afacere

În 2023 am simțit că e momentul să fac următorul pas în față. Lucram de acasă, partenera mea de atunci lucra pentru altcineva și, la un moment dat, am ajuns la gândul că e timpul să facem ceva al nostru – un concept care să combine terapia manuală cu serviciile beauty. 

Am început să căutăm o locație atât online, cât și pe teren, dar orice găseam nu ni se potrivea. Până într-o după-amiază, când un prieten m-a chemat la o cafea și, la parterul clădirii unde ne-am întâlnit, am văzut că se elibera exact spațiul potrivit nouă – zonă centrală, două camere, recepție. Am sunat în aceeași zi. Proprietarii mi-au cerut un plan de business, dorind să înțeleagă tipul de servicii oferit. Am semnat un contract pe cinci ani, cu avans obligatoriu de șase luni, bani pe care i-am strâns din economii și din vânzarea unui apartament. Le-am prezentat tot ce cereau, i-am convins și în câteva săptămâni am obținut locul. În august au început lucrările, în septembrie renovările, iar în octombrie 2023 am deschis clinica „Bubu”. De ce Bubu? După orele lungi de fotbal de pe terenul de fotbal din curtea școlii, mergeam uneori cu bunica la câmp. Și într-o zi, am văzut o buburuză pe mână și am întrebat-o pe bunica ce e. La care ea mi-a zâmbit șmecher: „E o bubu… îți aduce noroc și bani.” Mi-a rămas în minte, de aceea, ani mai târziu, când am construit clinica, numele a venit natural: Bubu, asociindu-se cu starea aia în care te simți bine în pielea ta.

În afară de vânzarea apartamentului, am accesat și un împrumut de tip startup oferit de guvern, de aceea când am deschis clinica, eram convins că voi avea mulți clienți datorită bazei solide acumulate în ani. Și aici a venit prima mare dezamăgire. Mulți dintre cei cu care lucrasem ani de zile erau obișnuiți să vină la ei acasă și, pentru că clinica era departe de casele lor, au optat pentru alte locații în proximitate.

Drumul n-a fost liniar de la bun început, dar cea mai grea perioadă de după deschidere a venit în decembrie 2024. M-am despărțit de parteneră și asta a dus la o ruptură nu doar în relație, ci și în business. Așa că sfârșitul de an m-a găsit cu bagajele trimise la Iași și cu biletul deja cumpărat. 

Dar n-am plecat, pentru că am decis să schimb strategia și să mai dau o șansă acestui proiect de business. Mai ales că deja înțelesesem că a fi un bun terapeut nu e suficient pentru a fi și un bun antreprenor. Am început să studiez piața, să analizez de ce nu funcționa ceea ce mă așteptam, să învăț cum se atrag clienții, cum se construiește stabilitatea, cum arată un sistem care funcționează constant.

Acasă construit la Londra

În Londra anului 2020, în mijlocul pandemiei, am început să organizez evenimente pentru comunitatea de moldoveni, cu sport, muzică, mâncare, tradiții, dintr-un simț al responsabilității față de oamenii aflați departe de casă. Iar în 2024, am fost principalul organizator al Moldova Fest, evenimentul care a adunat diaspora din Irlanda, Germania, Franța, Portugalia și din alte colțuri ale lumii. A fost un eveniment cu peste cinci mii de oameni, în parteneriat cu Ambasada Republicii Moldova în Marea Britanie.

Ce am înțeles până acum

Toată viața învățăm și totuși mereu mai avem de descoperit. Am înțeles că poți ști multe lucruri în teorie și totuși, în practică, să dai de cu totul altceva. Că adevărata învățare vine din ceea ce faci efectiv, nu din ceea ce citești.

Dacă aș deschide clinica azi, știind ce știu acum, cred că în șase luni aș ajunge unde am ajuns în doi ani. Doi ani în care am învățat să mă focusez pe priorități, nu pe probleme, pe soluții, nu pe ceea ce nu merge.

Acum, din punct de vedere antreprenorial, sunt la nivelul în care pot să-mi acopăr cheltuielile, atât chiria cât și salariile și să construiesc parteneriate. Cred că am trecut de etapa de supraviețuire. Bubu are deja o reputație și asta mă ajută să cresc afacerea. 

Viziunea mea nu se rezumă la o singură clinică, ci la un concept, care înseamnă mai multe centre prin care să ajut oameni care trec prin perioade tensionate, de oboseală, stres, accidentări, dureri pe care le tot amână. Să am grijă, prin ce fac, de corpul și mintea cât mai multor oameni. Evoluția e unul dintre scopurile principale ale vieții mele – să devin mai bun, să cresc și să las ceva în urmă. Dacă Stelian, cel de 18 ani, ar intra acum în clinica Bubu, l-aș încuraja să meargă exact pe drumul ăsta, dar cu mult mai multă încredere în el.

Sper că povestea lui Stelian va inspirat, dacă nu, măcar va convins că punctul zero nu e niciodată acolo unde credeți. Iar dacă aveți o durere pe care o tot amânați și locuiți în UK, îl găsiți pe Stelian la clinica Bubu.