Îi spune Olga Soltinschi, dar toată lumea o cunoaște ca Olutza, pseudonim care vine de la numele ei de fată Olga Luța și este organizatoarea șezătorilor „Rădăcini Basarabene” în Germania. Eu o cunosc încă de pe vremea când nici una dintre noi nu era diasporă și am descoperit în această femeie inteligență, forță, curaj și verticalitate. Am emigrat în Germania la scurt timp una după cealaltă și am continuat să ținem legătura. Am trecut ambele prin depresii, am plâns, am râs și-am fost cu mâna pe bagaje gata să plecăm acasă, dar nu am făcut-o. Iar atunci când Olga a venit cu ideea organizării șezătorilor „ca acasă”, am ținut neapărat să o susțin, participând la una dintre ele. Azi, la nici doi ani de Germania, Olga se poate mândri cu cinci șezători la activ, o echipă de femei care o susțin și multe sfaturi de împărtășit celor care vor să unească diaspora.
Istoria Olgăi este una din cele 20 ale lui 2020 datorită activității pe care o desfășoară – organizarea șezătorilor „Rădăcini Basarabene”, ce poate servi drept imbold pentru alte femei, care vor să transmită generației de mâine valorile neamului moldovenesc indiferent de țara în care au emigrat. Dar pentru că Olga are mult mai multe de povestit, i-am dat undă liberă.
Despre copilăria care și-a pus amprenta asupra maturității. Despre copilăria mea aș scrie o carte… grea… pentru că a fost prea dură și prea plină de lipsuri. Lipsa bucatelor calde pe masă când reveneam de la școală și nu doar atunci… Lipsa căldurii în casă în toiul iernii. Lipsa afecțiunii părinților, pentru că mama suferă de o boală cronică, iar tată, deși gospodar, era prieten bun cu paharul și violența. Totuși, am avut o copilărie luminoasă datorită celorlalte trei surori, or, noi ne-am crescut și educat o pe alta. Deși, până nu demult îmi era greu să vorbesc despre primii ani de viață, acum dacă ar fi să iau viața de la început, tot pe asta aș alege-o, pentru că anume copilăria de atunci – m-a ajutat să devin omul de azi.
Despre mine cea de până la plecare. Acasă, în Moldova am făcut de toate, dar ar fi prea mult de povestit. M-am ambiționat să fac o facultate fără a conta pe ajutorul cuiva, iar pentru asta a trebuit să mă angajez imediat după liceu. Munceam iar în paralel îmi făceam studiile și doar surorile mă susțineau din puținul care îl aveau. Am studiat Geografie și Engleză, apoi chiar a doua zi după ce am luat licența m-am angajat la compania de telefonie mobilă Orange Moldova unde am avut câteva ascensiuni în carieră (oficial, încă sunt angajată acolo), iar în paralel am predat engleza la o școală privată și am absolvit masteratul în Turism. Apoi, m-am căsătorit. Când a apărut fetița noastră, primul an m-am dedicat în totalitate familiei, iar după un an am creat propria afacere @Olutza’s English ClassRoom, unde predam ore de engleză individual și on-line. Am avut mereu susținerea soțului, cel mai înțelegător soț pe care mi l-a putut oferi Dumnezeu. Nu știu ce m-aș face fără încurajarea și criticile lui. Pe lângă soț, este cel mai bun tată pentru copiii noștri Gloria și Ceasar. Să nu creadă cineva că suntem familia perfectă, Doamne Ferește. Noi nu credem în perfecțiune.
Despre decizia de a lua viața de la zero. Am plecat de acasă nu de sărăcie. Reușisem să ne procurăm propriul apartament în rate și duceam o viață destul de împlinită. Ideea de a pleca nu a apărut peste noapte, ci a crescut odată cu fetița noastră, atunci când am început să ne ciocnim de lacunele sistemului de învățământ, dar și a celui de sănătate, ambele corupte până-n măduvă.
Despre țara pe care o credeam că are climă urâtă, oameni reci și limbă grea. Germania. Inițial planificasem să emigrăm în Marea Britanie. Ne-ar fi venit mult mai ușor pentru că cunoșteam limba engleză și aveam acolo destui prieteni. Însă, după jumătate de an, Alexandru a revenit dezamăgit acasă. Nu a fost achitat ultimul salariu, iar eu urma să nasc. La scurt timp după nașterea fiului, discuția despre emigrare a revenit. De data asta „richtung” Germania. Pe cât de îndrăgostit era Alexandru de această țară, pe atât de sceptică eram eu. Auzisem doar despre climă urâtă, oameni reci și limbă grea…Totuși, am lăsat pe el să aleagă, iar eu mi-am propus să îl urmez oriunde. Ceea ce am și făcut jumătate de mai târziu. S-a întâmplat acum aproape doi ani. Eu la aeroport, locul unde se nasc și mor speranțe, cu un copil în brațe, cu altul de mână, împing o valiză, lăsând în urmă ochi înlăcrimați.
Despre sentimentul chinuitor care se numește dor și care apare la scurt timp de la emigrare. Prima perioadă îmi era Dor de Tot. Dor pentru tot ce ai avut acasă, iar în noua țară nu mai ai. Dor de oamenii pe care-i puteai îmbrățișa oricând. Dor de Paștele cu ouă roșii. Dor de colinde. Dor de vorba de acasă. Dor de magazinul de la colț, pe care acasă nici nu-l observai, iar aici nu îl poți găsi. Dor de țara ta cu bune și rele, mai ales după ce ajungi să te simțit „prost”, în fața omului care e acasă în țara lui și tu nu-i poți reproșa nimic, pentru că nu știi să îi vorbești limba. Dar cel mai important, sentimentul de dor este atunci când copilul îți spune că vrea acasă pentru că aici nu este bunica… Multe din acele trăiri le-am scris pe „Immigrant Familly”, blogul unde-mi împărtășesc experiențele mele de imigrant „nefardate și nefiltrate”.
Despre job-urile necalificate din Germania care nasc ambiții. În mai puțin de doi ani am schimbat cinci joburi, dintre care doar două au fost oficiale. Primul job oficial a fost în calitate de vânzătoare într-un magazin alimentar românesc. Mi s-a ivit acest job exact în momentul când soțul a suferit o intervenție la picior și nu mai aveam un venit stabil în casă. Tot acolo, am avut misiunea de „Social media manager” a magazinului (am careva studii în domeniu). La acest magazin am descoperit românii din altă perspectivă, și am înțeles că totuși, noi, basarabenii suntem un pic altfel construiți din cauza sau datorită influenței rusești în care am fost forțați să ne naștem. Tot aici, am aflat despre „Brânză de burduf”, „gogonele”, „telemea” și „Doboș”. În Basarabia nu prea știm de ele, dar și despre sângele comun ce ne curge prin vene, deși suntem „altfel”.
Al doilea job a fost pentru o companie suedeză de haine pentru femei, care m-a pus față în față cu diferite nații, dar și cu diferit contingent de inteligență, fapt ce m-a convins, o dată în plus, că nu îmi doresc să fac muncă necalificată. Probabil, din acest motiv am pus mâna pe carte. Am studiat germana acasă de una singură, citind cărți „Einfach Spache” doar în germană, privind pe youtube filmulețe în germană, inițiind discuții „filosofice” cu nativi, chiar dacă făceam un milion de greșeli pe minut. Dar din momentul când mi-am scos din cap ideea că germana e o limbă grea am progresat până în punctul când am luat examenul B1 fără să fi frecventat vreun curs intensiv (am făcut câteva ore de germană în Chișinău, care m-au ajutat să spun “Guten Tag” și “Wie geht’s?”).
Cât privește celelalte joburi, primul este „la Villă”, vila fiind cuvântul care mă motiva să merg în fiecare sâmbătă să fac curat într-o casă minunată, al doilea este engleza on-line, și al treilea – o acțiune de voluntariat. Predau engleza într-o grădiniță, activitate pe cât de distractivă pe atât de interesantă.
Despre Călăuza Familiei, tezaurul cu dublă valoare din momentul când devii diasporă și care a devenit parte din viața mea și a familiei mele relativ recent. Călăuza Familiei este un arbore genealogic în care fiecare poate scrie despre rădăcinile sale – bunei, străbunei, verișori, rude de diferit grad și chiar prieteni, precum și diferite evenimente din viața de familie, istorii, joburi și pasiuni. Are forma unei cărți cu coperți din piele și pagini foarte calitative, destinate să reziste sute de ani, astfel ca nepoții și strănepoții să obțină toată informația intactă. Deci, e mai mult decât o carte, este o cronică în care poate scrie fiecare, iar cele scrise să rămână drept cel mai frumos cadou ce poate fi lăsat moștenire generațiilor viitoare…
Călăuza familiei nu este ideea mea. Am descoperit-o dintr-o postare a Nataliei Luncaș-Ionel (fondatoarea proiectului Mama în IE din Irlanda). Mi s-a părut ceva wow, de vreme ce și noi în familie avem un jurnal creat odată cu nașterea mezinului, în care scriem evenimente, istorioare, testamente și valori de familie. Evident, Călăuza mi s-a părut ceva extraordinar, așa că i-am contactat pe reprezentanții Călăuzei Familiei din Moldova și le-am povestit despre mine. Am fost „trecută prin scaner” pentru a-i convinge că această comoară într-adevăr mă reprezintă, iar în momentul în care am trecut cu brio testul, am primit Certificatul de ambasador/reprezentant al Călăuzei Familiei în Germania.
În sfârșit, despre diaspora care „naște” șezători. Am venit de-acasă cu ideea de a organiza șezători, fiind inspirată de aceeași Natalia Luncaș Ionel (proiectul Mama în Ie), care organizează ceva similar în sânul comunității moldovenilor din Irlanda), iar depresia, dorul și lipsa comunității, cu care mă confruntam la acel moment, au grăbit lucrurile. Cert e că atunci când am inițiat acest proiect, știam că îl voi organiza diferit. Pe 1 martie am ajuns la a V-a ediție de șezători organizați în mai puțin de un an, plus o șezătoare „Rădăcini Basarabene” organizată la Chișinău și după atâtea evenimente pot oferi anumite cifre, calcule și sfaturi, pentru femeile care vor să-mi urmeze exemplu. Scopul principal al șezătorilor este de a păstra, menține și transmite cultura din rădăcinile de acasă. Iar făcând aceasta împreună cu femeile noastre apare susținere feminină, apare intuitiv și frumos dorința de a ne încuraja și motiva reciproc.
Șezătorile „Rădăcini Basarabene” sunt cu și pentru femei și implică un anumit buget, aproximativ 200 euro, bani necesari pentru plata locației, a materialelor în funcție de tematica șezătorii, dar care sunt recuperați ulterior din biletul de intrare achitat de participante. De ce spun asta? Pentru că îmi doresc din tot sufletul ca și alte moldovence să prindă curaj pentru a organiza evenimente similare în alte colțuri ale Germaniei și nu numai… și să le spun că pentru asta nu au nevoie de un buget mare. Prețul per bilet nu a fost niciodată unul exorbitant (nu mi-am dorit să fac un business din asta, ci doar să acopăr cheltuielile) și a variat între 10-20 € în dependență de eveniment și de numărul de femei care s-au anunțat a fi interesate. Am organizat șezători cu un număr de până la 25 de participante, din dorința de a interacționa și de a stabili o prietenie frumoasă și de durată cu fiecare în parte. Apropo de locație, am închiriat diferite săli, în funcție de numărul de persoane anunțate – un restaurant românesc, grădina Evelinei (moldoveancă din comunitate), sală de dans al unui ONG rusesc.
În procesul de organizare al evenimentelor colaborez cu alte co-organizatoare, din dorința de a descoperi și promova cât mai multe talente și femei, iar printre primele persoane care au crezut în nebunia și curajul meu a fost Inga Tcaci, o femeie cum mai rar găsești. Apoi, rând pe rând, le-am descoperit pe celelalte – Anastasia Pârvan, Svetlana Andrusciac, Evelina, Nina Luchian, Marcela Rusu, Nadejda Golovei, Olga Isac, Alina și Liliana Sârbu, Alina Cepoi, Carina Merla, Mariana Russu, Valentina Gustiuc, Natalia Didenco, Diana Moldau, Anușca Terenti. Pe fiecare le-am descoperit dintr-o altă perspectivă, le-am descoperit simplitatea și omenia. Pentru fiecare șezătoare avem un chat comun în care purtăm discuții kilometrice, punând la punct fiecare detaliu, iar în timpul șezătorii le las pe organizatoare să se manifeste așa cum știu ele mai bine, eu dintr-o parte doar admirându-le implicarea și dăruirea. Moldovencele sunt foarte, foarte talentate, și nu exagerez deloc.
Șezătorile sunt alcătuite din patru părți: tradiție – facem ceva tradițional de acasă (coacem cozonaci, facem sarmale etc.), hand – made – confecționăm ceva manual (mărțișoare, dream catcher), suflet – ne destăinuim despre experiențele de emigrare, iar recent am introdus partea de integrare în Germania – unde abordăm teme de interes comun (CV, Studii, Cultura Germană, Locuințe). Fiecare parte este condusă de una dintre fete.
Recomandări pentru femeile care intenționează să creeze șezători. Adunați-vă! Indiferent câte, una sau două persoane. Susțineți-vă și încurajați-vă reciproc și veți vedea cum lucrurile bune și integrarea se va înfăptui. Pentru că viața e un bumerang. Susții – ești susținut. Ajuți – ești ajutat. Ești bun, vei avea oameni buni în jurul tău.
Despre sentimentul când ai trecut hopul integrării. Odată ce am emigrat ni se spune tot mai des cât este de important să ne integrăm – un mare adevăr. Însă, tot mai rar ni se spune cât este de important să nu păstrăm identitatea, de parcă aceasta ar încurcă cumva integrării. Un cetățean conștient se va integra printre cetățenii țării – muncă, activități extra, grădiniță sau școala copiilor, vizite – iar în weekend dacă dorește se poate regăsi printre ai săi, dacă se regăsește… Și apoi, evenimentele pentru co-naționale nu se întâmplă în fiecare săptămână, mai avem timp să vizităm țările, oamenii, isi face parte din cultura țării.
Despre ce urmează . Fac la moment cursul de germană B2, iar după ce îl iau… nu am planuri. Am înțat să mă bucur de fiecare moment și să nu îmi fac planuri pentru că viața poate da, foarte ușor, planurile peste cap. Un lucru e sigur, voi continua să fiu Om cu fiecare Om ce îmi va apărea în calea vieții și să fiu mai bună mâine – decât am fost azi!
EPILOG ÎN LOC DE PROLOG. CINCI ANI ȘI NOUĂ LUNI MAI TÂRZIU
Așa încheiam articolul din 2020, publicat chiar la început de Corona. Ce s-a întâmplat cu Olutza din 2020 încoace? Multe. Foarte multe.
Am absolvit cursul B2 cu cea mai bună notă din grup. Apoi a venit carantina. Copiii acasă, iar eu continuam să ofer ore de engleză online, iar asta însemna doi copii mici care erau „asistenții” mei la orele de engleză. A fost o perioadă nu tocmai ușoară, dar, în pofida „ușurinței”, nu m-am lăsat. Am continuat cu C1.
Îmi amintesc și acum momentul când doamna responsabilă de dosarul meu mi-a spus la telefon că B2 îmi este suficient. Iar eu i-am răspuns: „Doamnă K. (nu am voie să dau numele complet, dar mi-a rămas în minte), eu am studii superioare și masterat. Am venit în această țară să-mi cresc copiii și să contribui la creșterea copiilor acestei țări. Sunt calificată pentru a face asta. Dar cu un nivel de limbă la care să mă bâlbâi, n-aș putea. Eu vreau să susțin această țară cu cunoștințele mele și am nevoie de această posibilitate.”
Răspunsul ei a fost scurt: „De-ar avea Germania mai mulți emigranți ca dvs… Arbeitsamt vă oferă cursul C1 gratuit.”
Am făcut C1 online (nu se putea altfel, era încă Corona). Proba scrisă nu am luat-o din prima, însă nu m-am dat bătută. După o lună am mers și am susținut-o din nou, cu brio.
Nu finalizasem bine C1 și deja mă gândeam ce fac mai departe. Văzusem la Universitatea din Augsburg un Weiterbildung pentru profesori expați. Am depus CV-ul, am avut un interviu pentru admitere și l-am luat.
Aveam de gând să fac naveta spre Augsburg, dar, slavă Domnului, Corona mi-a „simplificat” viața: cursul a trecut 100% online. Astfel am putut combina homeschooling-ul copiilor, orele de engleză și Weiterbildung-ul. În acel moment m-au ajutat enorm, emoțional, tehnicile de autocunoaștere descoperite cu câțiva ani înainte, prin cursurile Angelei Stafii și ale altor psihologi, inclusiv terapia. Altfel, nu aș fi scos-o la capăt.
Chiar în mijlocul Coronei, în octombrie 2020, obosite de atâta stat în casă și din nevoia de a crea un spațiu de cunoaștere și conectare între femei, am creat împreună cu prietena mea Anushka Terenti (pe care tot prin cursurile de autocunoaștere am descoperit-o – Angela Stafii, mulțumim) primul Retreat pe munte pentru vorbitoarele de limbă română stabilite în Germania. A fost o experiență extraordinară. Ne-a plăcut atât de mult și am primit atât de mult feedback pozitiv, încât am decis să nu fie ultimul.
Astfel, până în prezent am creat numeroase retreaturi. La moment, Anushka s-a retras din motive de sănătate și mi-a predat ștafeta mie. Retreaturile în munți pentru femei sunt spații de conectare cu sine, cu propriul corp și cu un cerc de femei care vibrează în același ritm cu tine. În calitate de facilitator, am onoarea să fiu martor la transformarea multor femei.
Ce mă califică să continui aceste retreaturi, chiar și fiind singură în organizare? Am câteva diplome de Life Coach, Women Coach, NLP Coach, ani de studiu și terapie asupra propriei persoane, propriilor răni și propriilor impulsuri.
Îți amintești că în 2020 îți spuneam că poate, vreodată, îmi voi face curaj să vorbesc despre experiența mea de viață? Ei bine, acum doi ani mi-am făcut curajul să vorbesc despre copilăria mea, deloc ușoară, într-un monolog la Dorin Galben, pe care-l atasez aici:
(https://youtu.be/4GGDzkcbdFY?si=GunXXmqrmgSm6xXM)
Chiar în aceste momente cât noi două discutăm, în paralel lucrez cu echipa mea de fete de la „Rădăcini Basarabene” pentru cea de-a doua ediție a evenimentului „Sărbători ca acasă” unde o vom avea invitată pe Zinaida Julea, împreună cu dj Ion Popov. Pentru că, dincolo de drumuri, examene, diplome și transformări, un lucru a rămas neschimbat – nevoia de a fi conectat cu rădăcinile. De aceea, cu mare drag, vă invit de la mic la mare și în acest an la „Sărbători ca Acasă”, în Nürnberg — un eveniment în care vom retrăi magia copilăriei și amintirea satului de altădată.
Vom colinda împreună, vom merge cu steaua și cu capra, vom ura și vom semăna belșug și lumină pentru anul 2026. Vom avea tombolă cu surprize, cină pentru mic și mare, iar la final vom continua veselia cu o discotecă pe ritmuri care ne vor ține pe ringul de dans până târziu. Pentru cei interesați, mai multe detalii puteți afla accesând pagina Rădăcini Basarabene.
Spiritul de echipă contează enorm.
De aceea, simt nevoia să mulțumesc, din inimă, fetelor pentru implicare, dăruire și munca nevăzută care stă la baza fiecărui detaliu reușit. Fiecare a avut un rol esențial, iar împreună am construit ceva cu adevărat valoros.
- Svetlana Gurmeza – decor și program artistic tradițional;
- Tatiana Eremia – decor;
- Marcela Rusu – fotografie, comunicare și cadouri pentru copii;
- Olesea Cucu – catering, candy bar tradițional și băuturi;
- Antonina Railean – logistică, accesibilitate în sală și tombolă;
- Olga Soltinschi – comunicare, parteneri, sponsori și relația cu prestatorii.
Un gând aparte merge către soții noștri, pentru susținere, munca din culise și sprijinul oferit exact atunci când oboseala, emoțiile sau epuizarea își spun cuvântul.Vă mulțumim tuturor pentru implicare. Facem o muncă titanică, dar împreună reușim să creăm ceva ce nu s-a mai creat până acum în comunitatea moldovenilor din Nürnberg. Suntem curajoase. Și noi știm asta.
Pe plan profesional, pentru că nou mai și mâncăm (activitatea comunitară voluntară nu pune mâncare pe masă și nici nu plătește chiria), sunt angajată de orașul Fürth ca educator pentru copiii din OGTS (after school). Este deja al patrulea an. În acest moment, clasa mea este una de a 4-a.
Este profund emoționant să vezi copiii crescând și evoluând, să fii martor la transformările lor și să poți să semeni, zi de zi, câte un strop de bunătate în fiecare pui de om. Acești copii au intrat în școală odată cu mine, iar anul acesta vor pleca mai departe, probabil către alte școli. Iar eu… nu știu încă cât timp voi mai rămâne aici. Am câteva visuri, iar când le voi împlini, vom face, poate, un update la articol.
Engleza a fost și este una dintre marile mele iubiri. Continui să predau online, exclusiv în grupuri mici, pentru copii stabiliți în Germania – de la clasa a 4-a până la a 13-a. Mai am și câțiva adulți, precum și doi copii tare dragi mie, stabiliți în Italia. În luna ianuarie încep un grup nou pentru copiii de clasa a 5-a care merg la Gymnasium sau Realschule. Mai sunt câteva locuri disponibile.
Mi s-a propus să predau engleză și în școală. Deocamdată mă mai gândesc. Am decis, pentru moment, să o fac doar la nivel de proiect, în cadrul OGTS.
Pe plan personal, acum doi ani am trecut printr-o boală destul de grea. O căpușă mi-a transmis Lyme (borelioză). Deși am urmat tratament cu antibiotice timp de trei săptămâni, boala m-a pus la pământ, la propriu. Aproape un an nu m-am putut ridica din pat. Numai eu și bunul Dumnezeu știm cum am trecut prin asta. Poate, într-o zi, vom povesti mai pe larg.
Răspund la întrebările tale și mă minunez că au trecut doar cinci ani. Mie mi se pare că a trecut deja o viață. Sau, mai bine spus, că am trecut eu într-o altă viață. Ce va fi mai departe? Nu știu. Chiar nu știu.
Am câteva visuri mari și îndrăznețe, personale și profesionale, dar nu vreau să pun presiune pe mine. Vreau să continui să fac lucrurile așa cum le-am făcut până acum: cu inimă și din inimă. Oamenii din jurul meu spun că îmi iese destul de bine. Sper doar să am suficientă putere, răbdare și timp să continui.
