Despre Rodica Saratean, mamă a opt copii, soție de preot, pasionată de artă și frumos, pictură, olărit, mozaic. Autor de cursuri online, fondatoarea platformei Micul Artist, autoare de carte, am aflat acum jumătate de an la evenimentul din Frankfurt: Convenția Moldo-Germană.
Mi-am promis atunci că, într-o zi, o voi cunoaște mai îndeaproape, pentru a-i scrie povestea. Această zi a venit de curând, când Rodica m-a contactat să-mi povestească despre un alt eveniment: „Femeile Diasporei – Putere, Viziune, Comunitate”, pe care-l organizează chiar ea. Și, cu toate că acest articol a fost planificat pentru luna mai, poate nu e o întâmplare că îl public azi, pe 1 iunie, Ziua Internațională a Copiilor?!
Povestea ei nu este o idilă poleită în aur, ci istoria reală a vieții ei despre pierdere, exod și regăsire, confesiunea unei femei și mame care a trecut prin zeci de mutări din patru țări pe care le-a schimbat.
De la fetița de 12 ani care plângea în internatul din Orhei, cu miros de tempera pe degete, până la mentorul de astăzi din Germania, care adună femei din diaspora în cadrul evenimentului „Femeile Diasporei – Putere, Viziune, Comunitate” ce are loc pe 13 iunie 2026 la Leipzig, Rodica își deschide sufletul. Și o face fără filtre. Așadar, faceți-vă o cafea și pregătiți-vă pentru o poveste care nu doar că vă va mișca, ci s-ar putea să vă servească drept pildă.
Visam la o familie mare în timp ce păzeam stupii de albine ai tatei.
M-am născut la Chișinău și, teoretic, în capitală ar fi trebuit să cresc, dar soarta a decis altfel… La două zile după nașterea mea, bunicii din partea tatei, din Mîrzaci, Orhei, au fost găsiți morți. Scurgere de gaze. Un caz tragic, care ne-a reconfigurat traseul… Tata, unul dintre cei patru frați, a decis să revină în casa părintească, chiar dacă nu era mezinul. Or, bunicii, oameni harnici, aveau o gospodărie mare, care rămase de izbeliște după moartea lor.
Copilăria anilor ’80, uitându-mă la ce trăiesc copiii noștri azi, cred că a fost una fericită. Cel puțin a mea. Tata a fost apicultor, iar asta a însemnat să cresc printre flori și albine și să stau împreună cu fratele pe câmp ca să păzim stupii. Văd și acum lanurile imense de floarea-soarelui și mirosul de tei și salcâm înflorit, vagonul în care dormeam, stupii de albine, iar eu, împreună cu fratele, jucându-ne sau citind cartea „Prinț și cerșetor”. Sună colorat și romantic ce povestesc eu aici, deși atunci trăiam un acut sentiment de lipsă a prietenilor. În timp ce noi păzeam stupii, colegii mei se adunau în grupuri la înșirat tutun (o practică frecventă a acelor ani). Îi vedeam grămăjoară, povestind despre te miri ce și râzând în hohote, atât de fericiți. Cred că de acolo mi s-a tras dorința de a avea o familie mare.
Întoarcerea către Dumnezeu
Pe când eu aveam vreo zece ani, tata a avut un moment de decepție, care l-a zguduit foarte tare și atunci a fost momentul când s-a întors spre Dumnezeu. A fost felul lui de a se regăsi în credință. Fusese trădat de cei mai buni prieteni ai lui și atunci a fost prima dată când l-am văzut plângând ca un copil.
Odată cu el, am trăit și eu destul de intens acel moment. Și asemeni tatei, mi-am găsit puterea de a crede cu adevărat în Dumnezeu. Tata s-a întors către biserică, iar mai târziu, a devenit preot. Această perioadă din viața noastră a coincis cu anii când se redeschideau bisericile. De la el am moștenit dragostea și credința în Dumnezeu.
Mamei i-a fost mai greu să primească decizia tatălui de întoarcere la credință. Până la urmă a acceptat-o, dar nu din toată inima. A fost mai retrasă și nu s-a prea revoltat, dar nici nu s-a implicat foarte mult.
La drept vorbind, nici ei nu i-a fost ușor. După ce la Chișinău lucrase într-un restaurant, avea un salariu bun și era pe lista de așteptare a apartamentelor, cum se practica pe atunci, s-a pomenit nevoită să se mute la țară. În sat a lucrat peste două decenii ca bucătăreasa grădiniței. A avut mereu un program fix de lucru și de viață. Se trezea în fiecare dimineață la ora cinci și pleca la muncă, iar de acolo revenea după patru seara. Practic, a lipsit de lângă noi toată copilăria; de aceea, amprenta educației a fost pusă de tata.
Tata, la rândul lui, era un bărbat impunător. Mă regăsesc și azi în unele dintre tiparele lui de comportament. Avea multe cerințe față de noi, pentru că ne dorea (pe mine și pe fratele mai mic) oameni învățați, lucru pentru care nu-mi rămâne decât să-i mulțumesc. Tot el a fost și modelul meu de bărbat pe care l-am purtat în subconștient, astfel că azi văd în soțul meu anumite trăsături de-ale tatei.
Pictura a apărut din nevoia de a-mi construi o altă lume.
Arta a apărut în viața mea drept o „consecință” a felului în care am crescut. Nu știu exact momentul în care am simțit că pictura e ceea ce mă definește, dar cred că a apărut din nevoia de a-mi construi o altă lume, diferită de cea agitată în care trăiam. Am fost inspirată indirect de bunicii din partea mamei. Bunica țesea covoare în multe combinații de culori, iar bunicul era lemnar. Toate ornamentele pe care le făcea le gândea singur, lucru care cerea multă răbdare și imaginație. Cred că de acolo, de la ei, mi se trage.
În clasa a IV-a, la lecția de artă plastică, profesorul a observat ceva talent în mine și i-a spus mamei că ar trebui să-mi ofere posibilitatea să mă dezvolt în această direcție. Acela a fost momentul care mi-a schimbat cursul vieții, pentru că mama m-a înscris la examenul de admitere la școala de pictură din Orhei, unde am susținut examenele cu cele mai bune note, lucru surprinzător și pentru mine.
Pot spune că am avut familie doar până la 12 ani.
Călătoria mea artistică, cum am mai zis, a început devreme, dar a cerut un tribut dureros. La vârsta de 12 ani, am fost nevoită să plec de lângă părinți, moment care m-a marcat profund. Am fost admisă la Școala de Pictură din Orhei, aflată la 40 de kilometri de casă, iar părinții mei, pentru a evita naveta zilnică, au decis să mă înscrie la școala-internat din oraș, unde se afla și secția de pictură.
La școala-internat majoritatea copiilor erau orfani. Deși printre colegi, mă consideram un caz fericit, pentru că aveam ambii părinți în viață, această ruptură de familie a fost o durere puternică și extrem de tăioasă. Am plâns mult și am implorat să mă întorc acasă, dar am rămas acolo. Pot spune că, într-un fel, am avut familie doar până la 12 ani.
Atelierul nostru de pictură era amenajat chiar în clădirea școlii. Iar Edvochia Nicolaevna, prima mea profesoară de artă, a fost cea care și-a lăsat amprenta asupra mea în calitate de artist. Acolo era toată lumea mea, iar mirosul de vopsele, de tempera, atmosfera și energia pe care o aveam în fața șevaletului le retrăiesc până azi.
La finalul semestrului dădeam examene, iar lucrările erau duse la școala de pictură pentru a fi analizate. Țin minte că pentru unul dintre examene am avut de desenat un costum și am ales unul de indiancă. Am fost lăudată pentru felul în care am reușit să redau lucrurile într-un mod fin și migălos.
Cu trenul spre Eliade, Cioran și muzica clasică.
După clasa a IX-a, am mers să mă înscriu la Colegiul „Alexandru Plămădeală” din Chișinău, unde existau locuri și pentru România. Mulți se temeau în perioada aceea să își trimită copiii departe de casă, dar mama a întrebat dacă ar putea să mă înscrie pentru România. A mers acasă să vorbească cu tata, în timp ce eu am rămas să mă pregătesc pentru examene. I-a luat ceva timp să-l convingă, dar într-un final i-a reușit. Mamele știu cum să-și pună amprenta asupra noastră mai mult decât ne putem imagina…
Așa am ajuns în România. Am dat examenul, l-am luat și am mers spre Iași pentru prima dată cu trenul. Liceul de Arte „Octav Băncilă” din Iași ne-a adunat la un loc pe cei de la balet, muzică și pictură. Acolo am învățat să ascult muzică clasică, să merg la teatru și la operă; acei ani m-au format ca om de artă… Aveam acces peste tot, iar căminul nostru se afla undeva la mijloc între clădirea de teatru și cea de operă.
M-am format alături de colegi extraordinari, care citeau mult. De la ei am auzit pentru prima dată de Eliade și Cioran. Aveau preocupări serioase, proiecte, discuții, expoziții personale. Compar cu ce văd azi la copii și îmi dau seama cât de norocoasă am fost.
De la un Bacalaureat picat, pe lista norocoasă de la Minister
Când am terminat liceul, am vrut să rămân în Iași. Am prins însă anul în care s-a dat cel mai greu bacalaureat, cu evaluare asistată video. Când ești supravegheat de un profesor pe care nu-l cunoști și totul e strict, mulți nu reușesc. Am picat și eu în prima sesiune, dar în august l-am luat cu brio. A fost ca un bilet norocos, pentru că ulterior am fost chemați la Ministerul Învățământului, unde ni s-a spus că suntem generația care a trecut prin cel mai dificil examen și ni s-a dat o listă de facultăți unde puteam intra fără examen, inclusiv la Medicină. Mi-a trecut prin gând, dar m-am liniștit și am ales Universitatea de Arte la București.
Facultatea de Arte Decorative și Design din cadrul Universității de Arte Plastice din București era considerată cea mai prestigioasă din țară. Unii încercau ani la rând să intre și fără succes. Eu am intrat printr-un noroc. Era ca și cum am tras încă un bilet norocos.
Am ales secția Artă Murală pentru că din copilărie, când mergeam cu tata la biserică, eram impresionată de pereții pictați și de icoanele mari. Visam să pictez pereți și să lucrez pe suprafețe mari, lucru care s-a îndeplinit la facultate, unde am învățat tehnicile legate de decorarea pereților: mozaic, graffito, frescă și iconografie.
Ana-Maria a crescut printre studenți.
Ajunsă studentă, în ciuda pasiunii pentru artă, mi-am dorit enorm să-mi întemeiez propria familie. Mi-am asumat decizia, deși colegii mei au fost șocați de decizia mea, pentru că ei toți au avut copii abia după vreo zece ani. Am terminat facultatea cu un copil de un an în brațe. Ana-Maria, prima noastră fetiță, a crescut printre studenți și era copilul căminului. Toți colegii o adorau și o răsfățau.
Apoi am revenit la Chișinău, pentru că la București nu aveam o casă a noastră, iar eu eram însărcinată cu a doua noastră fetiță, Mihaela. Soțul o avea doar pe mama lui, cu care am locuit următorii ani în aceeași casă. Da, a fost mai ușor din punct de vedere material în Moldova, dar nu și sufletește.
Apogeul de la Mănăstirea Frumoasa și vestea care a picat ca un trăsnet. L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce îmi dai atâția copii când alții nu pot avea?”
În anul 2004 m-am angajat ca profesoară de artă la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” din Chișinău, la secția Iconografie. Am lucrat acolo trei ani, dar salariul era mic și nu ne ajungea pentru nimic. Atunci a venit propunerea să merg în Italia pentru a picta niște lucrări. Am stat șase luni, am câștigat bani din care am cumpărat prima mașină.
Cât am lucrat ca profesoară, am organizat tabere de creație de vară în colaborare cu mitropolia. Cei de la mitropolie mi-au recomandat Mănăstirea Frumoasa și pe Preasfințitul Ambrozie. El a deschis o școală de iconografie și mi-a spus: „Vreau să fiți profesoară.” Așa am devenit, din 2008, profesoară de specialitate la Școala de Iconografie și Mozaic „Ioan Damaschin”, din cadrul Mănăstirii Frumoasa. Lucrurile s-au așezat fără să le forțez. Aveam echipa mea de studenți, primeam comenzi importante pentru icoane în mozaic și-l aveam pe soțul, care mă susținea în toate.
Să conduc o echipă la școala de iconografie a fost cea mai mare realizare a mea ca artist. Se construia mănăstirea și ni s-a cerut să facem icoane de mozaic, lucru pe care l-am realizat împreună cu elevii mei. Am numărat în total 30 de icoane în mozaic. Am lăsat acolo și o lucrare de zece metri pătrați, o icoană a Sfintei Treimi de pe Poartă. A fost un examen uriaș pentru mine. Însă exact în acest moment de apogeu profesional, am aflat că sunt însărcinată cu al patrulea copil.
Această veste a venit cu un impact imens pentru mine. În primul rând, sarcina venea la un interval foarte mic după nașterea celui de-al treilea copil, iar în al doilea rând, am avut impresia că îmi pierd definitiv cariera de artist. Simțeam că viața mea profesională era pe punctul de a se destrăma, iar toate planurile și aspirațiile mele legate de artă păreau să se năruie. M-am simțit prinsă într-o alegere imposibilă între carieră și rolul de mamă. Am trecut printr-o perioadă foarte grea sufletește, marcată de multă cârtire. A fost momentul în care L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce îmi dai atâția copii, când alte femei își doresc și nu pot avea?”.
În cele din urmă, am ales să fiu mamă, dar adevărata acceptare a acestui rol a venit abia după nașterea Gabrielei, cel de-al patrulea copil. Când doctorul ne-a anunțat, la șase luni, că Gabriela nu va putea merge, nu va putea vorbi și nu va putea mânca singură, am simțit că e o pedeapsă pentru toată nemulțumirea mea și pentru toate momentele de cârtire.
Atunci i-am promis lui Dumnezeu că nu voi mai cârti niciodată și că, dacă îmi va mai dărui copii, îi voi primi cu bucurie, doar să fie sănătoși. De multe ori am fost întrebată cum de m-am hotărât să mai am copii după Gabi și dacă nu mi-a fost teamă că și ceilalți vor avea probleme. Cu toată sinceritatea, spun că ceea ce mi-a dat putere a fost credința în Dumnezeu, nădejdea că totul va fi bine și dragostea care mi-a dat forța să trec prin toate.
Șase copii și un microbuz spre Rusia. Exodul.
Pacea interioară a cerut însă alte schimbări dramatice. În ultimii 22 de ani, familia mea s-a mutat de peste zece ori în patru țări diferite, iar fiecare mutare a fost ca o mare provocare. Oamenii nu sunt dispuși să facă schimbări decât atunci când îi ajunge cuțitul la os. Pentru noi, aceste situații de criză au venit în valuri.
În 2015, am plecat în Federația Rusă printr-un program organizat prin ambasadă pentru specialiști. Ajunsesem într-un punct în care am simțit că în Moldova nu mai putem respira financiar. Am plecat ca specialist cu șase copii și un microbuz în care am înghesuit strictul necesar. În Rusia am stat trei ani. Am fost casnică și am rămas însărcinată cu al șaptelea copil, care s-a născut acolo, în Penza, la aproximativ 600 de kilometri de Moscova. Atunci mi-am asumat total rolul de mamă; nu am mai avut timp să pictez, dedicându-mi tot timpul familiei.
Toate aceste mutări mi-au lărgit orizontul. Dacă înainte trăiam cu multe reguli stricte, mutările m-au făcut să privesc ortodoxia, religia și spiritualitatea mult mai larg. Am plecat din Rusia pentru că ne-am dat seama că ne iubim țara și vrem să ne întoarcem în spațiul românesc.
Într-un an, venind în vizită la o colegă de facultate, i-am povestit că visăm la reîntoarcerea acasă. Ea a spus mai departe altor prieteni, care într-o zi au venit la poarta noastră oferindu-ne una dintre locuințele lor, doar să ne întoarcem în România. A trebuit să luăm o decizie peste noapte. Și am luat-o. Doar Mihaela a mai rămas un an în Penza, ca să-și termine școala, pe când noi am revenit.
În România am rezistat doar doi ani. Soțul nu s-a putut angaja ca preot din cauza barierelor de patriarhat. Eu eram însărcinată cu mezinul, al optulea copil, și ne-am dat seama la un moment dat că din nou nu mai putem face față problemelor financiare. Soțul a plecat o perioadă să fie șofer de tir în Europa. Forțați de realitate, am ridicat din nou ancora și am impachetat bagajele, de data aceasta pentru 8 copii.
Astăzi suntem în Germania, a patra țară în care locuim, având împreună opt copii minunați: trei fete și cinci băieți. Și chiar dacă mai am momente în care tânjesc după cariera mea de artist pe suprafețe mari, nu regret nicio clipă drumul ales.
Somnul sufletesc și Cursul „Apa Vie”
Mulți oameni duc o viață care, privită din exterior, pare plină de activitate, dar o parte din ei rămâne adormită, or, aceasta este starea de somn sufletesc, o stare în care viața este trăită doar la suprafață, pentru că gândurile sunt dominate de grijile zilnice, de teama față de viitor sau de regretele legate de trecut.
Acum patru ani, în timpul pandemiei, eram și eu prinsă în aceeași capcană, sub presiunea termenului „trebuie”. Ca mamă a opt copii, aveam o listă interminabilă: trebuia să duc copiii la grădiniță, la școală, la doctor, să fac cumpărături. M-am trezit sufocată, realizând că nu mai aveam timp pentru mine. Sufletul meu trecea printr-o criză profundă; mă simțeam dezorientată și lipsită de sens. Atmosfera de frică din jur a agravat aceste stări, aducând insomnii și depresie. Din cauza acestor mutări repetate, simțeam că mi se înghețase sufletul.
Trezirea a început prin corp și spirit. Am descoperit un grup de oameni care discutau despre sănătate, detoxifierea organismului și postul cu apă. Am început să particip la cursul despre sănătate numit „Apa Vie”, bazat pe postul intermitent. Aceasta a fost prima etapă de reconectare cu mine însumi. Postul mi-a purificat corpul, mi-a limpezit și mintea, creând spațiu pentru ca vocea mea interioară să fie auzită.
În cadrul acestui curs, ni s-a propus un program de dezvoltare personală cu Ioana Vasiliu, care pentru mine a fost ca o renaștere. Am început să ascult podcasturi cu Niculina Gheorghiță, Mihai Moraru, Roxana Alexandra Popa. Făcând treburile casnice în Germania, am avut libertatea de a asculta și de a medita. Atunci au apărut întrebările fundamentale: Cine sunt eu cu adevărat? Ce îmi doresc de la viață? La ce vise am renunțat pe parcurs?
În cadrul comunității Createrra l-am întâlnit pe Vlad Grigore, unul dintre membrii fondatori, cu care am discutat despre structura cărții pe care o scriam, intitulată „Descoperă Lumina Sufletului”. I-am povestit că lucrarea are o tentă creștin-ortodoxă, dar că vreau să aduc în ea o putere emoțională liberă, fără dogme rigide.
Vlad mi-a spus atunci cuvinte care mi-au topit gheața de pe inimă: „Rodica, prin această carte tu deschizi o nouă latură a religiei, aducând în discuție puterea emoțională. Referitor la faptul că ai avut grijă de familie… nu ți-ai înghețat sufletul, ci ai dat iubire celor dragi, chiar dacă nu ai mai lăsat nimic pentru tine. Acum începi să descoperi că poți să-ți oferi și ție iubire, în timp ce și ceilalți sunt bine.”
Jurnalul ca rugăciune și Darurile Divine
Dorința de a scrie o carte o aveam de mulți ani, or, cel mai mare prieten mi-a fost jurnalul. Când mă durea sufletul, îi spuneam ce mă doare, dar, prin aceste scrieri, vorbeam de fapt cu Dumnezeu. La un curs de dezvoltare personală am auzit „Povestea unui înger” și mi-am pus întrebarea: dacă această poveste ar fi adevărată, ce lecții de viață și-a ales sufletul meu să învețe?
Fiecare provocare, durere sau rană vine însoțită de un dar divin, care conține aceeași putere și intensitate. Venim pe lume goi pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat deja cu toate resursele interioare necesare. Pentru a înțelege pe deplin iubirea, a fost necesar să trec prin numeroase provocări și să întâlnesc oameni alături de care să trăiesc opusul ei – singurătate, frică, limitare. Modalitatea prin care mi-am vindecat aceste răni a fost să fac pace cu trecutul meu, exprimând recunoștință pentru evenimentele și oamenii care mi-au provocat suferință. Iar prin asta am primit o perspectivă nouă, cum că nu există traume, ci doar lecții care ne ajută să devenim conștienți de darurile pe care deja le purtăm în interior. Dacă nu ar exista întuneric, nu am aprecia lumina.
Credința nu înseamnă doar acceptarea că totul va fi bine, ci și puterea de a îmbrățișa ceea ce vine, chiar și atunci când nu este ceea ce am visat sau dorit. Este un drum al renunțării la controlul absolut. De aceea, este de dorit să ne facem timp și pentru noi. O oră pe zi – 30 de minute dimineața și 30 de minute seara – în care să ne întrebăm: sufletul meu cum se simte, ce își dorește?
Cartea mea este un ghid de dezvoltare personală pentru femeile creștine, pentru mămici, pentru cele prinse în procesul continuu de dăruire care au uitat cine sunt.
Cine este, astăzi, Rodica Saratean…
Sunt o femeie împlinită care iubește viața, cu toate provocările ei. Sunt într-un proces de învățare continuă și de descoperire a darurilor cu care suntem înzestrați. Sunt mamă, sunt soție, sunt artist plastic și mentor pentru femei.
Astăzi, dincolo de propria mea creație, mă preocupă transformarea acestor lecții în platforme pentru ceilalți. În 2024 am lansat comunitatea „Micul Artist”, o inițiativă dedicată susținerii și promovării copiilor talentați. Prin acest proiect, îmi propun să-i ajut pe cei mici să-și dezvolte talentul, transformând desenele lor inițiale, aparent simple, într-o formă de exprimare artistică autentică și într-un mijloc de dezvoltare personală, oferindu-le o platformă unde să poată străluci.
Iar pentru mamele și femeile care trec prin acele stări de „somn sufletesc” sau izolare prin care am trecut și eu, am pus bazele unui nou pilon de sprijin în comunitate.
Chemarea din Diaspora: Viziune,Putere și Comunitate.
Din propria mea experiență de migrație, din cele patru țări schimbate și din dorința profundă de a aduce împreună forța creatoare a femeilor noastre, s-a născut un nou proiect de suflet: „Femeile Diasporei – Putere, Viziune și Comunitate”. L-am gândit ca pe un spațiu de siguranță, un program educațional și de empowerment hibrid, desfășurat atât online, cât și fizic. L-am conceput special pentru a oferi sprijin real femeilor vorbitoare de limba română din Republica Moldova și România care s-au stabilit în diasporă, cu un accent deosebit pe cele din Germania.
Știu ce înseamnă să simți că te pierzi. De aceea, acest proiect abordează direct provocările complexe ale migrației, axându-se pe prevenirea izolării și a burnout-ului.
Ne dorim o integrare sănătoasă pentru fiecare dintre noi, bazată pe planificare și, mai ales, pe suport comunitar. Misiunea noastră este să creăm acel spațiu binecuvântat unde vocile femeilor din diaspora prind aripi prin educație, suport emoțional și colaborare strategică. Ne concentrăm pe o creștere sustenabilă și pe valorificarea talentelor native ale fiecărei femei, ajutându-le să-și transforme ideile în proiecte cu adevărat importante pentru societate.
Dacă ești o femeie aflată la începutul adaptării într-o țară străină, ești o mamă care simți că te-ai pierdut în rutina zilnică ori dacă vrei să intri în câmpul muncii și să transformi o abilitate personală într-o mică afacere, să știi că acest loc este pentru tine.
Te invit cu toată inima să facem primul pas împreună pe 13 iunie 2026, când vom organiza primul seminar fizic la Leipzig. Acest eveniment de amploare este organizat de către Parohia Ortodoxă „Minunea Arh. Mihail” din Zerbst, în strânsă colaborare cu Parohia Ortodoxă „Sf. Gheorghe” din Leipzig, împreună cu reprezentanți ai comunității moldovenești din Germania și cu sprijinul oficial al Guvernului Republicii Moldova prin Programul Diaspora Engagement Hub.
Proiectul nostru pune la dispoziție o întreagă Platformă de Inspirație Online, dar și puterea întâlnirilor față în față prin aceste două seminarii din Leipzig și Berlin.
Am creat acest proiect din dorința de a aduce împreună forța creatoare a femeilor noastre. Nu ești singură în drumul tău, suntem o viziune unită.
Îți oferim un spațiu sigur și profesionist în care să-ți recâștigi încrederea, să-ți clarifici direcția de viață și să construiești un plan concret pentru integrare, muncă sau o inițiativă proprie. Aici vei fi susținută de o întreagă comunitate, nu lăsată singură după un simplu moment inspirațional.
Sufletul meu s-a dezghețat, iar acum este rândul tău. Te invit cu drag la cursurile mele și la evenimentul din iunie pentru a descoperi, împreună, lumina din sufletul tău!
Mai multe despre proiectul Femeile Diasporei, puteți afla pe link. Sau luând legătura direct cu Rodica prin intermediul rețelelor sociale.
