Despre faptul că la Berlin s-a deschis Ștefania — un restaurant ce îmbină bucătăria moldovenească cu cea ucraineană — am aflat tot de la #ainoștri. Asta după ce mulți dintre ei fie au luat masa aici, fie au sărbătorit evenimente de familie. Pentru că le-a plăcut, mi-au recomandat să discut cu proprietarul, Sergiu Botnaru. Așa am ajuns să-i cunosc pe Sergiu și pe soția lui, Tetiana, care au deschis împreună acest local în care zeama, plăcintele și mămăliga stau pe aceeași masă cu borșul, vareniki și alte bucate ucrainene. Povestea Ștefania a început oficial în august 2024.
Voi, cei care mă citiți de atâția ani, știți deja că îmi place să cunosc și să scriu despre oamenii care nu caută slavă, dar care, dacă i-ai provoca la o discuție, ar avea ce povesti. Sergiu este unul dintre ei. Istoria lui poate părea trasă la indigo cu a multora care au apucat drumul diasporei. Ce o face diferită? Omul din spatele ei.
Țin minte zilele de sâmbătă când cocea pâine și se umpleau toată ograda și toată mahalaua de miros…
M-am născut și am copilărit în Greblești, raionul Strășeni, un sătuc tare-tare pitoresc și drag inimii mele. Îmi iubesc satul și până în prezent merg încolo cu mult drag, cu toate că viața m-a purtat prin multe țări. Dar cred că într-o bună zi mă voi întoarce definitiv în locul căruia îi spun până azi acasă.
Pentru că atunci când spun asta, îmi vine în minte casa părintească, ograda și oamenii din ea. Am fost o familie nu foarte mare, cu doar doi copii, în schimb, cu multe neamuri. Am rămas fără mamă de mic, pe la 12 ani, dar am crescut în preajma mătușelor.
Îmi amintesc cu drag de una dintre ele care era tare pricepută la copt plăcințele, la făcut mămăliguță și zeamă. Țin minte foarte bine zilele de sâmbătă când cocea pâine și se umpleau toată ograda și toată mahalaua de mirosul acela pe care nu-l uiți cât trăiești. Și după ce scotea pâinea, punea în tăvăli plăcintele și mai dădea o tură la cuptor. Gusturile și mirosul acela mi-am dorit să le aduc cu mine până în Germania și sper că mi-a reușit.
O altă mătușă, Valentina Cheptene — femeie bună la suflet, mereu binevoitoare — a fost directoarea liceului din Recea, Strășeni. Ea a contribuit mult la creșterea și formarea mea: m-a îndrumat, m-a susținut și mi-a insuflat valori, călăuzindu-mi pașii în lumea cunoștințelor. Datorită aportului ei am devenit omul care sunt azi, iar sfaturile și povețele ei nu mi-au lipsit niciodată atunci când am avut nevoie de ele.
N-am fost un copil „năstrușnic”, mai degrabă gânditor și foarte implicat în treburile casnice. Că așa erau vremurile. Am crescut cu tata, dar și cu rudele care ne-au călăuzit în copilărie și au încercat să țină loc de mamă. Cumva, de la toți ei mi-a rămas cea mai importantă lecție a vieții: să fac bine oricui are nevoie. De multe ori m-am „ars”, dar tot nu m-am învățat minte. Continuu să cred în oameni.
Dacă aș putea retrăi o zi din copilărie, m-aș întoarce în anii ’90, când eram noi mici, iar mama era în viață. Aș merge să rup un harbuz din grădina noastră și l-aș aduce în brațe și l-aș pune pe masă ca să-l taie mama și să mâncăm cu poftă cu toții, în timp ce povestim și râdem despre te miri ce…
Eram tânăr, ambițios și aveam toată viața înainte
În 2001 terminasem Institutul Sportiv din Chișinău și, pentru că devenise o modă să pleci peste hotare, eu nu am fost o excepție. Nu mi-a fost greu să mă decid. Eram tânăr, ambițios, aveam toată viața înainte, iar cei care-mi dădeau curaj erau rudele deja stabilite în diferite țări.
Un an am lucrat în Cehia la reparația drumurilor. Apoi am emigrat în Germania, unde am stat alți trei ani și m-am spetit în construcții. Am câștigat ceva bani, dar pentru că am lucrat fără acte, m-am expus la un risc enorm. Abia acum îmi dau seama de asta.
Am mai fost și prin Italia vreo patru ani, unde am avut diferite joburi. Peste tot unde am lucrat, am prins meserie și tot ce vedeți azi în acest restaurant e făcut de mâna mea, cu excepția picturilor de pe pereți.
După ce mi-am obținut actele românești, am ales să mă reîntorc în Germania. De ce anume aici? Pentru că țara asta avea atunci un nivel mai ridicat al vieții și era mai avansată din punct de vedere economic, oamenii de aici mi s-au părut cumva mai corecți, iar eu m-am simțit mai repede integrat decât în alte părți.
M-am regăsit lucrând și câștigând bine în cadrul unui service auto, apoi transportând pasageri și colete către Moldova. Până într-o zi când am decis să fac ceva și pentru suflet, nu doar pentru bani.
Un colț unde să se adune moldovenii
Totul a pornit în 2024 de la ideea că trebuie să avem un colț al nostru, unde să ne adunăm așa cum o fac alte diaspore din Turcia, Kazahstan, România, Armenia etc., să ne cunoaștem, să ne ajutăm și să fim mai uniți ca popor. M-am gândit la diferite idei de afaceri, dar am rămas la gândul că a deschide un restaurant prin care să ne promovăm cultura, arta și tradiția neamului ar fi cel mai binevenit. N-aveam cunoștințe în domeniu, dar dacă vrei tare, le dobândești, chiar dacă până la asta n-ai avut habar.
Or, noi — și când zic noi, mă refer la mine și la soția mea, Tetiana — am riscat și am deschis restaurantul Ștefania. Pe 9 august 2024 a fost înregistrată oficial Stefania UG, o societate germană cu răspundere limitată, folosită frecvent de afacerile aflate la început de drum. Pentru noi, însă, actele au fost doar partea oficială a unui proiect care începuse deja să prindă contur.
De ce Ștefania? Pentru că e un nume pe care l-am asociat atât cu Moldova, cu al nostru Ștefan cel Mare, cât și cu Ucraina, pentru că soția mea e ucraineancă, iar Ștefania e nume de femeie întâlnit des la ei. Mai era proaspăt în memoria tuturor și succesul de la Eurovision din 2022 al celor de la Kalush din Ucraina, cu piesa „Ștefania”. Și asta a fost decisiv. Apropo, cei de la Kalush au trecut pe la noi și s-au arătat tare entuziasmați când le-am povestit despre alegerea numelui.
Când ideea acestui restaurant era doar în mintea mea, deja îmi imaginam cum omul trece pragul și, instant, îl năvălește dorul de casă datorită interiorului, iar apoi, datorită mirosului de bucate care i se pun în față. Le spun la toți și repet și acum că viața-i stresantă și uneori prea scurtă ca să ne lăsăm „măcinați” de ea. De aceea, restaurantul Ștefania este pentru recreere, pentru discuții în limba ta, pentru bucate gustoase și sănătoase.
Gustos și sănătos — asta-i deviza mea. Așa creez o atmosferă plăcută pentru noi, dar și arăt cultura și tradițiile noastre altor nații, ca să ne cunoască așa cum suntem.
Nu cumperi localul, cumperi afacerea.
Pentru cei care și-ar dori să devină proprietari de restaurant aici în Germania, pot să le spun că nu e într-atât de complicat, cum ar părea la prima vedere, să-ți deschizi unul. Începi cu identificarea locației. Nouă ne-a luat cam o lună până am găsit-o pe aceasta de pe Heidenauer Straße 17 din Berlin. Anterior, aici a fost un restaurant italian.
Ne-a plăcut că are o sală separată, pe care am și proiectat-o drept casă mare. Imediat ce i-am călcat pragul, mi l-am și imaginat cum va arăta în momentul când va deveni un restaurant cu specific moldovenesc-ucrainean. Cu alte cuvinte, am prins drag de el de la bun început.
Renovarea a durat mult. Am renunțat la pereții roșii în favoarea picturilor despre Moldova — peisaje pe care le-am gândit eu și care reprezentau viața în Moldova de altădată. Îmi plac astfel de picturi și, spre bucuria mea, cu admirație reacționează și lumea când le vede. N-am vrut ca omul care intră aici să vadă doar mese și scaune. Am vrut să găsească lucruri pe care să le recunoască. Vin părinți cu copii și le arată în picturi viața de la sat și le povestesc cum era odată. Pentru copiii crescuți aici, în Germania, unele dintre lucrurile astea există numai din poveștile părinților. Or, am vrut ca prin interior să arăt și o Moldovă pe care copiii crescuți aici poate n-au cunoscut-o niciodată. Odată plecat de acasă, înțelegi cât de repede se pot pierde astfel de imagini și obiceiuri, de aceea, eu încerc să le țin vii aici, în felul meu.
După renovare, am mers în Moldova și Ucraina și am adus de acolo obiecte de artizanat — farfurii, pahare din lut, fețe de masă — cu care am umplut sala, ca omul să simtă, chiar și din lucrurile de pe masă, că e acasă.
Cum deschizi un restaurant în Germania
Deschiderea propriu-zisă începe după ce ai terminat cu localul. Ce presupune asta în practică? Primul pas e Gewerbeanmeldung — înregistrarea la Gewerbeamt, oficiul de comerț local.
După aceea vin actele și obligațiile fără de care un restaurant nu poate funcționa: partea de igienă alimentară, cerințele pentru personal, iar dacă ai făcut modificări structurale în local, trebuie să te ocupi și de aprobările aferente construcției și protecției la incendiu. Dacă servești alcool, apar și cerințele specifice activității de gastronomie. Astea sunt lucrurile prin care am trecut și noi înainte ca să deschidem Ștefania.
Dar actele sunt doar una dintre provocări. Când intri într-un domeniu pe care nu-l cunoști, descoperi din mers cât de multe lucruri trebuie să înveți: de la aprovizionare și personal până la costuri și organizarea unei bucătării care trebuie să funcționeze zi de zi.
Moldova și Ucraina, la aceeași masă
Dacă vrei să înțelegi ce este Ștefania, poate cel mai ușor e să te uiți în meniu. Acolo se vede cel mai bine întâlnirea dintre Moldova mea și Ucraina Tetianei. Sufletul restaurantului rămân zeama și plăcintele.
Zeama noastră e cu carne de pui, tăiței de casă, legume și verdeață. Iar plăcintele le avem cu brânză, varză sau cartofi. Mămăliga vine cu brânză și smântână, iar în meniu avem și sarmale moldovenești, mititei, tocăniță cu mămăligă și crap cu mămăligă. Brânza pentru plăcinte o aduc de la mine din sat, pentru că e gustul pe care nu-l poți reda cu altceva.
Lângă ele stau bucatele ucrainene. Borșul cu sfeclă și varză îl servim cu smântână și pampușki cu usturoi. Avem vareniki cu cartofi sau cu varză murată, pelmeni și golubtsi po-ukrainski. Mai este și Kotleta po Keyvski, piept de pui umplut cu unt aromatizat, servit cu piure și sos de ciuperci.
Mie îmi place tocmai asta, că pe aceeași masă pot ajunge o zeamă moldovenească lângă un borș ucrainean, o plăcintă lângă vareniki. Nu trebuie să explici prea mult ce înseamnă două culturi care trăiesc împreună. E destul să le pui pe masă.
La mine, principiul e mâncare gustoasă. Facem și compot, acel compot cu care am fost crescut. Nemții comandă frigărui, dar mai toți rămân uimiți cât e de gustos.
Restaurantul trebuie să aibă viață
De la început n-am vrut ca Ștefania să fie un loc unde omul vine, mănâncă și pleacă. Dacă tot am pornit de la ideea unui colț al nostru, atunci locul trebuie să aibă viață. Am început cu trei angajați, doi moldoveni și o ucraineancă, într-un restaurant cu aproximativ 100 de locuri.
De atunci, aici s-au adunat oameni la nunți, botezuri, cumătrii, zile de naștere și alte petreceri de familie. Au fost concerte și seri muzicale, iar în programul restaurantului și-au găsit locul Crăciunul și Revelionul, Sfântul Vasile și Anul Nou pe stil vechi, Ziua Îndrăgostiților, 8 Martie, Ziua Vinului, seri cu muzică live și masterclass-uri, inclusiv de barman.
Pentru mine, cele mai importante rămân însă cele în care putem păstra ceva din tradițiile noastre. De Paști am făcut un masterclass. De Crăciun au venit colindători din Cernăuți și ne-au colindat cu capra. Sunt lucruri foarte frumoase și e păcat să se uite. Copiii care cresc aici poate că nu mai au unde să le vadă dacă nu le arătăm noi.
Și pentru că restaurantul e moldovenesc-ucrainean, am marcat și sărbători importante pentru comunitatea ucraineană, printre ele Ziua Constituției Ucrainei. Nu vreau ca una dintre culturi să o acopere pe cealaltă. Ștefania tocmai despre întâlnirea lor este.
Au fost și momente mai neobișnuite. În afară de cei de la Kalush, care au trecut pe la noi, am organizat și concertul lui DZIDZIO din Berlin, pentru care am făcut și un concurs cu bilete. Toate astea poate par lucruri diferite, dar au aceeași logică: îi fac pe oameni să se întâlnească.
Asta mi-am dorit de fapt: nu doar un restaurant moldovenesc-ucrainean în Berlin, ci un loc unde omul să poată veni cu familia, să audă muzica lui, să vorbească limba lui, să-și amintească de o sărbătoare de acasă și, măcar pentru câteva ore, să nu se mai simtă atât de departe.
La început plătești pentru ceea ce încă nu știi
Când am început, nu aveam experiență în gastronomie și multe lucruri le-am învățat din mers: contracte, cheltuieli, furnizori, perioade bune și perioade slabe. Dacă aș începe astăzi de la zero, aș întreba mai mult, aș calcula mai atent și aș fi mai prudent cu unele cheltuieli.
Un restaurant nu înseamnă numai să gătești bine și să ai sala plină într-o seară. În spate sunt costuri care vin și atunci când mesele sunt goale, personal, aprovizionare, acte, reparații, organizare și foarte mult timp. Vara, de exemplu, se simte imediat când o parte din diasporă pleacă acasă. Atunci un banchet sau un eveniment poate conta mult. Asta am înțeles în acești doi ani: entuziasmul te ajută să pornești, dar ca să continui trebuie să înveți permanent.
Oriunde aș fi, Moldova rămâne locul căruia îi spun acasă.
Nici nu știu ce să zic, ce-mi lipsește cel mai tare… Mi-e dor de timpurile de altă dată, de rude, când mergeam în musafirie și ne veseleam. Pentru că oriunde aș fi, Moldova rămâne locul căruia îi spun acasă. Chiar dacă nici la Greblești nu merg la fel de des cum mi-aș dori, știu sigur că într-o zi voi reveni pentru totdeauna.
Dar până una alta, nu pot să apropii Moldova de Berlin pe hartă. În schimb, pot să pun pe masă o zeamă, o plăcintă sau o mămăligă, să pornesc muzica noastră, să adun oamenii și, pentru câteva ore, distanța parcă nu mai e chiar atât de mare. Iar dacă omul pleacă de aici și spune că a mâncat „ca acasă la mama”, atunci pentru mine înseamnă că am reușit.
Restaurantul Ștefania.
Restaurantul Ștefania se află pe Heidenauer Straße 17, 12627 Berlin. Restaurantul poate fi găsit și pe platformele de livrare. Pentru că programul se poate modifica, înainte de o vizită este recomandată verificarea orelor direct la restaurant. Pentru detalii, +491777771725.
Portrete în Cuvinte există pentru că fiecare moldovean plecat departe are ceva de spus. Dacă tu sau cineva drag ai o poveste asemănătoare — de curaj, eșecuri, reconstrucție și drum găsit departe de casă — scrie-mi. S-ar putea ca următorul portret de pe această platformă să fie chiar al tău.
