Cum poți să ajungi de la o casă de copii din România la proprietara unui salon de cosmetică din inima Köln-ului? Povestea Augustinei Belibou

Acum ceva timp în urmă scriam despre doamna Viorica Robina, prima româncă instructor în Germania. Nici prin cap să îmi dea că după acest articol voi avea ocazia să cunosc și alte persoane stabilite aici, care au istorii nu mai puțin interesante și demne de luat la condei. Augustina Belibou este una dintre ele. Alt destin decât al doamnei Viorica Robina, aceeași linie de subiect.

„M-am născut și am trăit primii 14 ani în Mila 23, un sat din comuna Crișan, județul Tulcea, într-o familie de pescari lipoveni. Acasă am vorbit limba rusă până la șapte ani, adică până când am mers în clasa întâi. Tot la vârsta asta am rămas orfană de mamă. Fiind cea mai mare dintre cei patru copii, a trebuit să îi fiu de ajutor tatălui meu, să merg la pescuit cu el, s-o fac pe ghidul turistic, să lucrez în ghețărie – într-un cuvânt, să muncesc din greu fără să mă plâng. Din păcate, peste alți șapte ani am rămas orfană de tată. A urmat un întreg șir de evenimente, care au presupus o maturizare precoce dar și o luptă interioară soldată cu decizii și responsabilități peste măsura unui adolescent de 14 ani.

Am ales să merg la orfelinat, pe care l-am privit ca pe o șansă de a nu rămâne în sat fără nici un viitor. Am fost întrebată dacă acest lucru mi-a ,,modelat“ caracterul. Orfelinatul în sine – nu, viața – da. Orfelinatul mi-a oferit șansa de a urma un liceu, o meserie, de a-mi face un viitor. Nu era deloc „minunat” să aud noaptea colegele de cameră plângând în somn, legănându-se și visând la mama pe care nu o cunoscuseră niciodată. În cazul meu însă, orfelinatul a fost o soluție mult mai bună decât nimic.

Perioada copilăriei și adolescenței au zburat fără să-mi amintesc că le-am trăit cumva. Nici nu am putut altfel, de vreme ce am văzut atâția oameni dragi părăsind această lume. M-a marcat inclusiv moartea propriului meu frate care s-a curmat dramatic din cauza unui nemilos și nedrept cancer limfatic, dar și faptul că puteam să comunic cu surorile doar atunci când aveam bilet de permisiune… Doamne, le-am văzut pe toate! Nu m-am gândit însă niciodată să renunț, să clachez, nici măcar atunci când mi s-a oferit un culcuș cald și sigur la mănăstire. Ulterior, m-am căsătorit, am născut doi copii și am locuit la Iași până la vârsta 36 de ani, adică până când am hotărât să emigrăm.

Viața mea până la plecarea în Germania era una destul de activă. Lucram într-un salon de frumusețe și câștigam bine. Agenda îmi era mereu plină, iar după ce terminam programul de muncă, mă dedicam în totalitate copiilor. Ambii băieți mergeau la școli bune, iar după lecții făceau balet, pian, engleză, pictură etc. Partea asta a vieții e mai greu s-o redau în cuvinte. Au fost ani în care orice efort era soldat cu insucces. Nu aveam parte de stabilitate nici financiară, nici emoțională. Însuși sentimentul de ,,acasă” a lipsit cu desăvârșire. Mă simțeam o străină în propria mea țară. Aveam parte de condiții minime de confort pentru zilele noastre, și cu toate că munceam mult, nu creșteam, ci mă îngropam în datorii. Tot ce îmi puteam permite era să achit taxele și activitățile extrașcolare ale copiilor.

Totuși ideea de a emigra nu a venit de la mine, ci de la fostul soț căruia i-am povestit despre o clientă stabilită de ani buni în Germania, dar care, ori de câte ori vizita România, neapărat trecea pe la salonul unde lucram eu. Când ne întâlneam îmi tot spunea: „dragă Augustina, dacă ai fi în Duisburg aș fi foarte fericită să vin la tine mai des, iar nemțoaicele ar da aur pe mâinile tale!” Din clipa aceea totul a început să se învârtă în jurul acestei idei pe care eu nu o puteam, însă, accepta. Într-un final a trebuit să fac acest lucru, fiind presată de toți și de toate. Nu am vrut să mă pornesc nepregătită, și în timp ce le spuneam celor de acasă că nu plec nicăieri, am început să mă documentez despre tot ce înseamnă emigrare, m-am înscris la un curs de germană și am reînnoit anunțul de vânzare al terenului moștenit de la părinții mei.

Am plecat la începutul lunii iunie 2011. Aveam în buzunar un bilet dus-întors, numărul de telefon al clientei din Duisburg, obținut de la salonul unde am activat, precum și adresa pensiunii unde am închiriat o cameră pentru o săptămână. Odată ajunsă în Germania, am sunat-o pe doamna cu pricina, dar care după o scurtă discuție mi-a închis. Eșecul deja flutura în fața mea, înainte de a începe ceva. Nu mi-a rămas nimic mai bun să fac decât să hoinăresc aiurea prin oraș în căutarea unui job și a unei chirii, fără să mănânc și să beau, până am picat cu febră și dureri îngrozitoare de cap. Făcusem insolație sau poate altceva. Am zăcut două zile până m-a găsit camerista slăbită și cu frisoane. Mi-a cumpărat pastile, m-a hrănit și m-a scos în curte la aer curat. Când m-am simțit un pic mai bine, am reușit să fac cunoștință cu mai multe familii de ruși și turci, care locuiau în pensiune și care,,stâlceau” germană atât de bine, încât îmi permiteau să înțeleg și eu câte ceva datorită acelor câteva ore de germană făcute ,,ad hoc“ în țară înainte de plecare. Mai „rupeam” un pic de rusă (rămășițe din limba mea maternă) și discuțiile cu ei m-au motivat să nu renunț. Am sunat-o din nou pe fosta mea clientă și am avut norocul să dau peste fiica ei mai mare, care când a aflat ce mi s-a întâmplat, a venit într-un suflet la mine. M-a sfătuit să nu-mi „îngrop” norocul în Duisburg, ci să merg în orașele mari, pentru că acolo am șanse să găsesc un serviciu mai bun și oportunități mai multe pentru copiii mei. Știi senzația aceea când pe de o parte simți că nu mai poți să înaintezi, iar pe de alta nu mai poți da înapoi? Nu? Atunci vă spun eu – e asemeni unui cancer spiritual care te macină pe dinăuntru. Dar când te sună copiii și te întreabă dacă ai reușit ceva, nu poți să le pui pe tavă durerile tale sufletești. Zilele rămase până la plecare am stat în odaia mea și am răscolit tot internetul. Nu puteam să mă întorc acasă cu „mâinile goale”. Așa am aflat că se planifica în luna august o mare întâlnire a românilor la Köln. Dorința de a reveni, doar că de data asta la Köln, a început să prindă contur.

Am revenit în România pentru o scurtă perioadă. Aveam o mulțime de lucruri de pus la punct și foarte puțin timp la dispoziție. Toți știau că plec definitiv și despărțirea asta m-a dat peste cap. Prietene, colege, cliente – toate mă implorau să rămân. Ba mai mult chiar, o clientă fidelă și bună cunoștință de-a mea mi-a propus finanțare pentru a-mi deschide propria afacere, doar să renunț la idee. Am refuzat. Între timp, o bună parte din banii obținuți de pe urma vânzării moștenirii se cheltuiseră, iar cu cei rămași nu aș fi rezolvat nimic în România, poate ași mai fi întors niște datorii…

Așadar, am venit la Köln, nu înainte să rezerv telefonic o cameră la o pensiune. Aici am găsit „mișunând” compatrioți de-ai noștri, care s-au oferit să mă ajute, doar că fiecare având „propriul preț”. Primul pas pe care l-am făcut – am început să caut chirie, or, știm cu toții că ,,anmeldung-ul” (viza de reședință) este cheia intrării în sistemul german. Am început să întreb în dreapta și în stânga, să sun la toate anunțurile din ziar sau de pe internet. „Să sun” e un fel de a spune, pentru că toți îmi închideau telefonul de îndată ce mă auzeau bâlbâind câteva cuvinte în germană și acelea traduse cu google translate. Atunci am scris pe pagina comunității de români, de unde aflasem despre întâlnirea din august. Am relatat situația în care mă aflu și am cerut un sfat, o idee, poate chiar un pic de ajutor. Așa am cunoscut și oameni minunați care m-au ajutat în tot acest timp și care până în ziua de azi mi-au rămas alături.

Într-un final, am găsit o chirie la 60 km de Köln, în orașul Bad Honnef. Apartamentul era proaspăt renovat, destul de spațios și costa o avere. Am cumpărat câteva piese de mobilier și l-am făcut un pic locuibil. Următorul pas a fost să îmi deschid un cont bancar și imediat după asta am plecat în România pentru câteva zile, cu scopul de a reveni cu întreaga familie. Trebuia să reușesc până la sfârșitul verii să îi înscriu pe copii la școală. Pe 29 iulie eram deja cu toții aici.

Însă tot greul de-abia acum începea! Contracte, scrisori, formulare… Aveam nevoie de un permis de muncă, ba chiar și de ședere pentru unele instituții. Primul job ? Cei cu internetul întârziau instalarea, așa că am scris câteva anunțuri pe care le-am lipit la intrarea în câteva supermarketuri. Chiar a doua zi m-a sunat o doamnă și mi-a oferit prima slujbă, mai exact câteva ore de curățenie pe săptămâna în casa ei. Ulterior, au apărut și alte oferte de muncă, astfel că la scurt timp, abia reușeam să mă împart între trei case private, un restaurant și un salon de cosmetică în Köln. Perioada asta a durat un an! Între timp ajunsesem să fiu atât de obosită, încât abia mă puteam ridica din pat. Mă durea fiecare mușchi, fiecare fibră. Ieșeam zilnic din casă între orele patru și cinci dimineața și reveneam târziu după miezul nopții. „Alergam” dintr-un loc în altul până cădeam sfârșită. Copiii mi-i auzeam doar la telefon. Deși epuizată de drumurile zilnice de la Bad Honnef la Köln, unde câteva luni nu am câștigat nimic, am putut să îmi formez o clientelă și să renunț treptat la celelalte joburi.

Köln-ul mi-a adus și alte oportunități. Lucrând la acel salon de cosmetică, au urmat
colaborări, seminare și specializări, care m-au ajutat să îmi croiesc drumul prin sistemul german. Îmi fumegau creierii să pot acumula toată informația, și mai ales să pot înțelege. Un curs de limbă germană însă era totalmente exclus. A trebuit să învăț limba „din mers”. Pe bune, în drum spre muncă eram mereu cu căștile pe urechi. Ascultam toate lecțiile posibile de pe youtube, iar ulterior puneam în practică cele învățate. Și să știi că a funcționat. În 2016 când am mers la VHS (Volkshochschule – școală care oferă cursuri de integrare în limba germană pentru străini) pentru a-mi testa nivelul de cunoaștere a limbii germane, am fost evaluată de către profesoară la nivelul de C1. Atunci mi-am zis wow, azi mă gândesc că poate examinatoarea a fost prea indulgentă, cine știe! (zâmbește)

Între timp, am plecat de la primul salon la un altul, unde am întâlnit o echipă de neprofesioniști, care își sabotau mereu programările și își furau clientela. Mi-am dat seama că nu acesta este conceptul meu și că nu voi rămâne acolo mult timp, de aceea am început să caut pe internet un loc unde mi-aș putea desfășura activitatea singură.
Mergeam la întâlniri îmbrăcată la patru ace și cu diplomatul în mână, deși nu aveam bani „nici să traversez drumul”, cum s-a exprimat o dată unul din băieții mei.

Tot căutând așa, într-o bună zi am găsit un anunț despre un cabinet cosmetic care se putea prelua cu tot cu clientelă și inventar. „Incredibil! De unde atâta noroc pe capul meu”, m-am gândit atunci. M-am dus imediat să-l văd. Ce am găsit de fapt? O cosmeticiană care nu mai dorea să lucreze și care avea niște drepturi în calitate de asigurat, de care vroia neapărat să profite. Cabinetul situat la etajul trei al unui imobil din centrul vechi al Köln-ului, nu a fost renovat de mai bine de 40 de ani și era mobilat sumar cu mobilă veche și avea un instrumentar uzat moral. Era cam dezastruoasă situația, dar mi-am zis că am șansa să scot ceva din această oportunitate. Doar că între timp am ajuns să trăiesc o perioadă financiară destul de „delicată” cu datorii la plata chiriei și cu un divorț la activ, care, la fel, implica niște cheltuieli. Trebuia să acționez cumva, așa că am mers la un notar, unde am făcut o înțelegere cu proprietarul apartamentului și am stabilit, de comun acord, să plătesc eșalonat timp de doi ani datoria acumulată la chirie. Între timp, m-am informat și am aflat că am niște drepturi în calitatea de mic întreprinzător. Am mers la Arbeitsamt (Agenţia pentru Ocupare a Forţei de Muncă) pentru a solicita sprijin financiar în realizarea proiectului și crearea unei viitoare siguranțe financiare. Din păcate, a trebuit să trec prin tot iadul birocrației germane dintr-un capăt în altul – să explic fiecărui funcționar în parte faptul că am preluat un cabinet cosmetic, care trebuie renovat, să fiu umilită, sfătuită să îmi caut un job normal, luată la rost… Unii erau de părere că nu mai sunt Existenzgründer (mic antreprenor), că deja am o afacere, alții mă trimiteau către alte legi de Existenzfestiger (mic antreprenor ajutat să iasă din impas). Am rezistat presiunii, și într-un final, am primit o mică parte din banii solicitați, dar care într-un fel m-au ajutat să mă mențin pe linia de plutire, să achit o parte din renovare, să mă fac vizibilă pe internet și de către trecătorii care nu aveau cum să mă vadă ascunsă la etajul trei. Investiția m-a costat ore de muncă, nesomn, grijă și timp, și m-a privat de timpul meu petrecut alături de cei dragi.

Ca să ies cumva din impas am găsit un job pe timp de noapte în aeroportul
din Köln, la o firmă de coletărie. Am lucrat luni bune zi și noapte, fără zile de odihnă. Noaptea sortam pachete, veneam acasă pe la ora șase și dormeam până la ora zece dimineața, după care mă trezeam și mergeam la salon. Ca să ascund cât de cât cearcănele, îmi puneam comprese reci în timp ce îmi așteptam următoarea clientă. Am cedat în momentul în care una din ele mele m-a întrebat politicos, dacă nu cumva putem amâna programarea pe altă dată, deoarece arăt extrem de obosită. În ziua aceea am renunțat la job-ul de noapte.

Copiii? Deși locuiam în aceeași casă, se întâmpla să nu îi văd zile întregi. Dar probabil toate nopțile nedormite și tot sacrificiul meu, le-a fost cea mai bună educație pe care le-am putut-o oferi. Au crescut independenți, ascultători și responsabili. Recunosc, nu a fost de la bun început totul roz nici pentru ei. La Iași, ambii frecventau o școală cu renume, și erau încadrați în diferite activități extrașcolare. Pentru mezin adaptarea a fost una rapidă, în timp ce fiul mai mare s-a răzvrătit. Nu accepta nici un fel de compromis, nu vroia să se adapteze noilor condiții de trai, se închidea frecvent în camera lui și nu deschidea nimănui. I-am promis că de îndată ce se mai aranjează lucrurile, îi voi găsi o altă școală de balet, și va avea și în Germania activități. Dar nu a fost ceea ce îi trebuia lui. Dacă în România el era balerin profesionist, în Germania am găsit balet la nivel de amator. Altele erau condițiile, altele cerințele, altele ambițiile… A fost și educația lor un traseu deloc neglijabil, însă am ajuns să ne înțelegem, să ne susținem și să creștem împreună. Cel mare a fost mereu autocritic, uneori peste măsură. Și am aici o povestioară cu el, pe care i-o tot repet, când spune că nu este destul de bun în ceva. Eram în tot haosul birocratic, mutarea cu traiul de la Bad Honnef la Köln, căutarea noilor școli pentru amândoi, alte formulare și un alt început pentru ei și pentru mine, când profesorul de balet de la Bad Honnef (culmea, un sas din Romania, stabilit în Germania de peste 30 de ani), îi spune că șansa lui ar fi un liceu de stat cu profil de artă, coregrafie și balet din Essen Werden, la peste 60 de km de Köln, și de două ori mai departe de Bad Honnef. M-am rupt din programul meu zilnic și am mers acolo, la școală pentru un interviu cu directoarea școlii. Ne-a spus clar, că au niște reguli stricte și că sunt pe ultima sută de metri. Anul școlar începuse deja (era vara anului 2012) și el trebuia timp de trei săptămâni să treacă prin probe de limbă și materie. Proaspăt înscris la o școală din Köln, în clasa a noua, am cerut să îi fac scutire aceste săptămâni cât dădea probele la Essen Werden. În cazul în care nu reușea să obțină un loc la școala de arte, avea deja unul asigurat la școala din Köln. Au urmat trei săptămâni în care se trezea zilnic la 3:30 dimineața, învăța și pleca la școala de balet. Acolo avea cursuri până la 13.00 -14.00, după care mai avea încă două – trei ore de coregrafie. Acasă ajungea la opt seara. Proba a fost un succes și el a fost acceptat la școală. Am găsit pentru el un loc la un internat sportiv. Între timp, deși ar fi trebuit să renunțe la orele de balet de la Bad Honnef, a continuat să le facă și în următoarele patru luni după mutarea noastră. Din păcate, după un an, din cauza unui accident grav la genunchi a trebuit să părăsească școala de balet și să se întoarcă la Köln, la un liceu normal, unde a dat bacalaureatul și unde a încercat să compenseze pierderea carierei de balerin învățând limba japoneză și programare în domeniul IT. A avut grijă de fratele mai mic și m-a ajutat pe mine în toate proiectele mele (formulare, site, texte plasate pe internet, clienți, contabilitate etc.). Fără el nu m-aș fi descurcat! Acum vorbește și scrie în patru limbi străine și încearcă să facă o carieră în IT. Cel mic nu a vrut să fie mai prejos, a intrat din direct la un gimnaziu cu profil bilingv de Engleză – Germană și visează la o carieră în grafică și design. Are mânuțe dibace și îi ies multe lucruri frumoase în creion.

Care îmi sunt realizările până la acest moment? Nu îmi place să le numesc așa. Poate proiecte duse la bun sfârșit, stabilitate în plan personal și profesional. Din 2014, de când am preluat afacerea am ajuns să am costurile la zi, ceea ce îmi permite să fac noi investiții, să caut personal, să devin „vizibilă” – succese care mi-au luat doi ani. 2016 este anul în care a intrat Marcela în horă cu mine. Marcela este o româncă stabilită aici, după ani buni munciți în Italia și după un concediu de maternitate. Eu deja luasem o ușoară ascensiune, însă împreună puterile s-au dublat. Acum avem un portofoliu, mereu în
creștere, cu peste 750 de clienți, cu noi recomandări, proiecte de investiții pentru anul 2019, cursuri de specializare care să îmi lărgească domeniul de activitate, și un nou specialist în echipa mea. Am reușit să îmi restructurez programul de lucru la cinci zile pe săptămână, să îmi permit un concediu, să mă bucur de timp împreună cu copiii. Cât privește viitorul, viitorul sună bine, zic eu.”