E moldoveancă și e șoferiță de autobuz în Berlin #ai noștri #în Germania

A schimbat insula Madeira pe Berlin, altfel spus, un colț liniștit de rai pe o capitală europeană, gălăgioasă și aglomerată. Dar zice că nu regretă. Nu se simte legată de locuri, se simte dependentă de visuri, iar unul din ele era să devină șoferiță de autobuz. În Germania a venit acum trei ani și jumătate, după mulți alții trăiți în Portugalia și a luat-o de la zero. Aici a învățat limba, aici s-a adaptat și zice că nu vrea să mai plece altundeva pentru că aici a obținut jobul mult visat. Azi moldoveanca Olga Ceresău este șoferiță de autobuz în Berlin.

Un nou articol despre #ainoștri #înGermania.

„Moldova m-a pierdut demult. Imediat după absolvirea liceului am plecat în Portugalia, pe insula Madeira, unde mă așteptau părinții și viitorul soț. Acolo m-am căsătorit, am născut doi copii și am lucrat împreună cu soțul în cadrul aceleiași firme de construcții. Și exact în momentul când ni se părea viața mai frumoasă și mai stabilă a venit criza din anii 2008 – 2009 și ne-a alungat din rai. Nu am avut de ales și am plecat, doar că am luat-o pe drumuri diferite. Soțul a venit în Germania în căutarea unui alt post de lucru, iar eu cu ambii copii am mers în Moldova. Ași fi vrut să zic „acasă”, dar țara în care m-am născut și am crescut, m-a primit ca o mamă vitregă. Nu am simțit nici căldură și nici bunătate. Și cu toate acestea în Moldova am stat șapte ani, doar eu și copiii. În acest răstimp am făcut Facultatea de Contabilitate din cadrul Academiei de Studii Economice (ASEM) și am adăugat categoriile A, C, CE, D și DE în permisul auto. Wow! probabil și-au spus acum mulți dintre voi. La ce bun unei femei categorii de șofer profesionist?! Pe bune, habar nu am de unde vine pasiunea asta. Tata a avut doar motocicletă și nici o altă rudă nu a fost șofer profesionist. Și cu toate acestea, de mic copil mă vedeam conducând mașini mari. Visul meu a început să prindă contur în momentul când, pe picior de plecare în Germania, am înțeles că transcrierea categoriilor îmi va oferi în scurt timp o meserie destul de bine plătită, comparativ cu echivalarea diplomei sau studierea aprofundată a limbii germane. Aveam un scop definit, rămânea să aștept ziua plecării. Și aceasta a venit la 1 septembrie 2016. În Moldova începea un nou an școlar, pentru noi patru – o nouă etapă a vieții, în Germania. Mai exact în Berlin.

Primul pas pe drumul integrării mele a fost să merg la Agenţia Federală de ocupare a forței de muncă (Jobcenter) unde mi-a fost  acceptată solicitarea pentru obținerea indemnizației de șomaj, iar imediat după asta m-am înscris la un curs de limbă germană. Ne cunoscând limba, primele săptămâni am fost însoțită de o doamnă. Tot ea m-a ajutat să-mi înscriu copii la școală, să completez formulare și să trimit tot felul de scrisori. Toate aceste servicii au fost făcute contra cost.   

Următorul pas a fost, evident, transcrierea carnetului de șofer moldovenesc în german. Conform legii germane §31 FeV, posesorii de premise auto obținute în afara Uniunii Europene au la dispoziție șase luni din momentul declarării domiciliului să-și preschimbe actul, ceea ce  presupune susținerea examenelor teoretic și practic. Spre norocul meu, am găsit o școală auto cu predare în limba rusă. Nenorocul meu a fost ca această școală se se afle în celălalt capăt al Berlinului. Pentru fiecare lecție trebuia să străbat tot orașul, iar asta îmi răpea mult timp. Permisul auto categoria B devenise o obsesie și din cauza faptului că vedeam zilnic trecând prin fața casei autobuzele unei școli auto profesioniste. Nu aveam încă categoria B și nici nu absolvisem cursul de limbă germană, dar nerăbdătoare cum sunt i-am contactat pentru mai multe detalii. Așa am aflat că mai am la dispoziție câteva zile să mă înscriu la unicul curs care se făcea pe perioada verii, în caz contrar o puteam face abia în luna septembrie. Gândul că urma să pierd trei luni nu-mi dădea pace, așa că mi-am făcut curaj și am mers la ei. Spre mirarea mea, directorul școlii nu doar că m-a înțeles ci și m-a încurajat. Și nu doar el, dar și funcționarii de la Jobcenter, care au bifat finanțarea, or costul categoriilor D și DE se ridica la 11.500 de euro, o sumă mult prea mare pentru familia noastră.

Astfel, la începutul verii m-am pomenit înscrisă concomitent în trei școli. Eram conștientă de faptul că urmau trei luni foarte „fierbinți”. Colac peste pupăză, tot atunci soțul și-a fracturat piciorul. După ce am trecut cu toții de primul șoc, ne-am dat seama că avem de câștigat de pe urma acestei situații. Soțul a preluat toate responsabilitățile casei, iar mie mi-a lăsat timp berechet pentru învățat. Și eu am învățat, zilnic câte opt ore la școală și încă vreo trei acasă. A fost un adevărat test de rezistență pentru mine. În primul rând pentru că nivelul de cunoaștere a limbii germane era insuficient, or asta însemna să traduc zilnic nu doar anumiți termeni, ci aliniate întregi, cu definiții întortochiate care ulterior trebuiau învățate pe de rost. După o lună și jumătate de „zubreală” am susținut toate trei examenele – unul teoretic (IHK) și două practice pentru categoriile D și DE, în limba germană. Evident, examenul teoretic care a fost cel mai dificil. A constat din 60 de întrebări, pentru care a trebuit fie să bifez, fie să răspund în detalii.

Urma angajarea în câmpul muncii, însă până la asta a trebuit să fac un curs de cinci zile, care se numește Kassenschulung, unde învățat cum funcționează casa de marcat, câte tipuri de bilete și abonamente există, or, în Berlin tot șoferii sunt cei care vând biletele de călătorie. Am mai învățat cum să soluționez diferite probleme care pot apărea în trafic, atât în interiorul vehiculului cât și în afara lui. Este un curs contra cost, dar în cazul meu a fost din nou achitat de Jobcenter.

Imediat după finisarea cursului am fost angajată ca șoferiță de autobuz, în cadrul companiei private „Dr Herrmann Gruppe”. Am avut un interviu, pe care l-am trecut cu bine, deși, la acel moment, reamintesc că cunoșteam germana nivel B1. Posibil, mi-a surâs norocul și datorită faptului că în Berlin există o criză acută de șoferi de autobuze. Așa sau altfel, la un an și o lună de la venirea mea în Germania aveam jobul mult visat. Am lucrat în cadrul acelei companii timp de un an și jumătate, apoi m-am angajat la Berliner Verkehrsbetriebe (BVG) care este o companie de stat. De data aceasta a fost un pic mai dificil, pentru că însăși angajarea a durat jumătate de an, timp în care a trebuit să trec mai multe teste și analize medicale, apoi am făcut jumătate de an perioadă de probă.  

Parcurile de autobuze BVG sunt cele mai mari din tot Berlinul și sunt șase la număr. Filiala la care activez eu, de rând cu alți peste 600 de șoferi, asigură cu transport public liniile interioare orășenești din zonele de sud-est, est și nord-est a Berlinului. Suntem puține femei, aproximativ 50, dar muncim cot la cot cu bărbații, fără excepții. Apropo de excepții, acestea se referă la părinții (adică atât mamele cât și tații) cu copii mici care sunt scutiți de turele de noapte și de cele de week-end. Am colegi de toate naționalitățile – nemți, turci, ruși, ucraineni, sirieni etc, dar nu am întâlnit printre ei nici un moldovean.

Ziua mea de muncă poate începe la ora trei dimineața și se poate termina la ora două noaptea, în dependență de tură. Primul lucru pe care trebuie să-l fac este să aflu de la operator numărul mașinii, rândul în care se află, ora la care pornesc și itinerarul. Lucrez opt ore pe zi, șase zile consecutive, inclusiv sâmbătă și duminică. Pe parcursul unei zile am până la trei itinerare. Cel mai ușor e să lucrezi dimineața devreme, când orașul încă doarme și desigur e minunat când conduci un singur autobuz pe tot parcursul zilei. De multe ori se întâmplă să conduc până la pauza de masă un autobuz, iar după, să urc la volanul unei alte mașini, ceea ce înseamnă un alt traseu. Adevărul e că deja nu mă mai stresează asemenea schimbări. În schimb la început era destul de complicat.  Necunoscând orașul, mergeam cu o zi înainte cu mașina pentru a studia traseul de a doua zi.  

La început Berlinul îmi părea un labirint complicat. Străzi care seamănă între ele, semne de circulație cu duiumul care te zăpăcesc, intersecții, mașini, semafoare de nu mai știi cui și când să dai prioritate. O parte a orașului are drumuri largi și puțini bicicliști (un adevărat rai pentru șoferii de autobuze), pe când cealaltă este opusul primei și te impune să fii mereu cu ochii în patru. E destul de complicat să conduci pe străzi înguste, dar mai ales să virezi. Trebuie să privești non-stop în oglinzi pentru a fi convins că toți cei aproape 19 m de autobuz s-au încadrat în curbă, dar în același timp să fii atent la ce se petrece în fața ta. Plus la asta, trebuie să ai grijă de securitatea pasagerilor. Cele mai stresante sunt momentele când urcă câte o mămică cu câțiva copii, care imediat se zburătăcesc prin tot autobuzul și la orice frânare bruscă, riscă să cadă sau să se lovească.  

Apropo de pasageri, mă simt împlinită când văd oameni mulțumiți care-mi zâmbesc sau au un cuvânt bun de spus la felul cum conduc și mă simt amuzată când îi aud pe unii vorbind românește, dar mai ales „moldovenește”. De la ei aflu „că-s chitită și gătită”, că am mai multe oglinzi și butoane la bord, decât au piloții în avion. Tot de la ei aud ultimele noutăți de acasă – în ce localitate a doua zi e hram, cu cât au crescut prețurile, prin ce țări le pleacă frații, prietenii, cumetrii… Ei, la rândul lor, rămân mirați, iar uneori rușinați când, la coborâre, le urez „o zi bună”. Însă, viața de șofer de autobuz nu e alcătuită doar din complimente și momente amuzante. Apar și situații imprevizibile care cer rezolvare imediată. Am avut situații de tot soiul în acești doi ani și jumătate: pasageri în stare de ebrietate, sau puși pe ceartă pentru că au așteptat o oră autobuzul fără să știe de schimbarea rutei, tineri gălăgioși și agresivi care lasă în urma lor sticle de băuturi alcoolice, oameni cu diferite probleme de sănătate care își pierd cunoștința etc. Datorită cursului de Kassenschulung, reacționez mereu prompt și profesionist. În funcție de situație, aplanez conflictul de una singură, sau în situații mai grave chem poliția, salvarea, sau iau legătura cu operatorii parcului. Nu mi-e nici frică și nici jenă să vorbesc germană, chiar dacă mai fac greșeli în exprimare, pentru că cu cât mai mult o vorbesc, cu atât mai mult cresc. Atunci când nu înțeleg ceva, întreb, iar dacă aud cuvinte noi – scot telefonul și le traduc. În timpul liber citesc cărți în limba germană, pentru că, de curând, mi s-a mai conturat un vis, acela de a susține examenul de limbă C1.

Nu voi spune nimic nou, pe final de discuție. Am acceptat să-mi împărtășesc istoria doar pentru a-i încuraja pe alții să nu cedeze, să nu le fie frică să iasă din zona de confort. Mie personal mi-a trebuit un an și o lună ca să-mi văd visul împlinit într-o țară în care am luat-o de la capăt, pentru că am învățat în fiecare zi, și pentru că am crezut în mine. Și dacă eu am putut, pe voi cine sau ce vă împiedică?!”