L-am cunoscut pe Ion Popov la evenimentul „Sărbători ca acasă”, organizat de fetele de la Rădăcini Basarabene, în frunte cu Olga Soltinschi. Și a fost pentru prima dată când am urmărit îndeaproape activitatea unui DJ. Mi-au plăcut atât abordarea și profesionalismul, cât și calmul de care dădea mereu dovadă când se apropia cui nu-i era lene să-i ceară vreo piesă mai deochiată sau să se „scuture” cu cafeaua sau paharul cu vin pe deasupra boxelor. Mai târziu am aflat că omul din spatele consolei e, de fapt, antreprenor în construcții și că muzica a rămas pentru el o poveste paralelă, crescută din nimic aici în Germania.
… Mergeam cu DVD-ul prin sat și mă rugam de băieții cu calculator să-mi copieze muzică nouă, iar eu le dădeam câte cinci lei ca să fiu în trend cu lumea…
M-am născut în satul Horești, raionul Ialoveni, într-o familie mică — suntem doi frați. Mama e medic veterinar de profesie, dar a lucrat 17 ani ca bucătăreasă la școală. Tata este șofer de meserie. În general, la noi în familie nimeni nu e muzician.
Legătură cu muzica am avut, dar nu așa cum ți-ai imagina. Mamei îi plăcea să asculte la Radio Moldova emisiunile cu dedicații muzicale și avea un caiet special în care scria versurile cântecelor. Când nu înțelegea un cuvânt, lăsa loc gol și aștepta să cânte din nou melodia — în câteva zile sau chiar săptămâni — ca să-l completeze. O vedeam cum asculta atent și rotunjește literele în timp ce completa spațiul lăsat liber. Uneori mă gândesc că poate de acolo mi se trage și mie răbdarea de a căuta și selecta muzica cu atenție. Așa cum mama completa versuri în caietul ei, la fel și eu aleg astăzi piesele una câte una, în funcție de oameni și emoții.
Ce ține de mine, am auzit termenul de DJ prima dată în adolescență. Fratele mai mare cumpărase un DVD player. Eu ascultam ore întregi playlistul, încercând să memorez cine și după cine cântă și pe ce CD e fiecare piesă. Aveam vreo 12-13 ani pe atunci. Mergeam cu DVD-ul prin sat și mă rugam de băieții care aveau computere să-mi copieze muzică nouă, iar eu le dădeam câte cinci lei pentru asta, doar ca să fiu în trend cu lumea. Așa am început…
Pasiunea asta mă urmărea, de fapt, peste tot. Mi-am construit chiar singur un sistem audio din boxe făcute de mine din lemn, cu difuzoare scoase din mașini, și am instalat boxe mici prin diferite colțuri ale gospodăriei, ca să pot asculta muzică oriunde aveam treabă. Sistemul a funcționat foarte bine până într-o zi când rațele din curte au reușit să ciugulească membrana difuzorului la două dintre boxe.
Apoi s-a deschis un internet cafe la noi în sat. Băieții jucau Counter-Strike, pe când eu îmi deschideam Virtual DJ, un soft pentru calculator, și îmi mângâiam sufletul cu muzica aia. Ascultam mai mult club house, muzică electronică și tot de acolo mi-am luat primele abilități de mixare. Când erau sărbători, de 8 martie sau de 23 februarie, eu eram cel care punea muzica la evenimentele improvizate ale fetelor și băieților din sat.
La drept vorbind, pe atunci nu-mi doream să devin DJ. Visul meu era să am o familie fericită, casă, mașină și mereu îi spuneam mamei că vreau să fiu alpinist. Și chiar sunt, într-un fel, doar că escaladez șantiere de diferite înălțimi. Apropo, părinții uneori mă mai întrebau cum și de unde am ajuns eu, Ion, băiatul lor mai mic, mare muzicant, pentru că ei nu făceau mare diferență între interpret și DJ.
După clasa a 9-a am învățat un an la liceul profesional, ca zugrav-tencuitor. Și pentru că băieții mai mari făceau bani din construcții, scopul meu era să fiu ca ei, mai ales că de studii superioare nici nu doream să aud.
Voiam să mă „aranjez” singur în viață.
După școală am mai lucrat puțin prin Moldova, în construcții. Dar a doua zi după ce am împlinit 18 ani, mi-am luat valiza, am urcat în autocar și am plecat spre orașul Soci, după ce, în seara dinainte, îmi sărbătorisem majoratul până dimineața. Voiam să ajung mai repede la succes, să câștig bani și să-mi cumpăr o mașină. Cum am mai zis, îmi plăcea să fiu ca băieții din sat. Ceea ce nu luam eu în calcul e că ei erau susținuți de părinți, pe când eu visam să mă „aranjez” singur în viață.
În Soci am lucrat în construcții, la Krasnaia Poleana, și nu a fost deloc ușor. Lucram pe șantiere și tot acolo dormeam în vagoane, câte opt într-o cameră, pe paturi de scânduri. N-aveam baie și ne spălam hainele la un râu din munți. Așa am trăit un an. Dar ce an?! Era 2014, înainte de Olimpiada de iarnă, și-mi amintesc cum mă uitam de jos în sus, cu admirație, la pârtiile de schi. Dar cu cât se apropia Olimpiada, cu atât mai mare era presiunea. Poliția ne strângea cu grămada pe toți noi, lucrătorii de șantier. Eu, mai bălan de felul meu, treceam drept unul de-al lor și cu asta am avut noroc.
Totuși, înainte să înceapă Olimpiada, în noiembrie, am decis să plec singur, acasă. Bani nu am făcut, în schimb am câștigat o experiență de viață pe care nici în armată n-aș fi căpătat-o… mai puțin experiență profesională. Atunci, la 18 ani, singur și departe de casă, am învățat cât de diferită poate fi lumea — atât bună, cât și mai puțin bună.
Irlanda mi s-a părut o poveste
Am revenit acasă și, timp de câțiva ani, am făcut reparații prin casa părintească și am mai lucrat prin sat cu niște prieteni. În ianuarie 2017 am plecat în Irlanda, unde am stat tot un an, lucrând în construcții. Doar că, după Federația Rusă, Irlanda mi s-a părut o poveste — peste tot curățenie, verdeață până și iarna, iar salariul s-a achitat mereu la timp.
Anume în Irlanda, din primul salariu, mi-am cumpărat și prima consolă de DJ. Era una second-hand de vreo 550 de euro, cu tot cu căști, dar chiar și așa eram foarte încântat. De ce? Pentru că dorința de a mixa muzică nu m-a lăsat niciodată. Mergeam prin cluburi și mă uitam la DJ cum mixează și voiam să fiu ca ei. Voiam ca lumea să se simtă bine datorită mie, să fie fericită, să simtă emoția.
Am tot exersat cu consola aia cât am fost în Irlanda, până am învățat la perfecție cum funcționează fiecare buton, or, până atunci doar le văzusem și nu atinsesem niciodată vreuna. Revenit acasă, am continuat să mixez ocazional, în satul de băștină, dar și în clubul din satul vecin.
Pe 24 decembrie 2017 am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soție, pe Doina. La scurt timp după, în primăvara lui 2018, lipsa banilor m-a împins din nou spre emigrare, de data asta spre Franța. La Paris n-am apucat să exersez deloc la consolă, pentru că am avut probleme de sănătate. Fiind fără acte, a trebuit să revin acasă pentru a mă trata cum se cuvine.
Vara mai era cum era, în schimb iarna…
Pentru că fratele Doinei, cât și al meu, erau deja stabiliți în Germania, am venit și noi aici, în iulie 2018. La început am locuit în Nidatal, la vreo 20 de km de Frankfurt, dar m-am angajat în construcții la Aschaffenburg, la aproape 60 de km distanță. Primul an a fost tare-tare dificil. Mă trezeam la trei și jumătate dimineața, luam autobuzul, după care trenul, cu vreo patru schimbări și ajungeam într-un final la colegii care aveau mașină și cu care mergeam mai departe pe șantier. Din cauza programului transportului public, uneori ajungeam cu 40 de minute mai devreme decât colegii care locuiau chiar acolo și îi așteptam afară, la poartă. Vara mai era cum era, în schimb iarna…
Câștigam pe atunci 1300-1400 de euro, din care mai plăteam vreo 450 de chirie, mai cheltuiam pentru mâncare și la final de lună rămâneam doar cu… munca. Și asta, chiar dacă nu mereu cumpăram bilete la transportul public. Iar când plecam în țară, garantat rămâneam cu datorii.
Calvarul acesta a durat cam un an, până în septembrie 2019, când ne-am mutat chiar în Aschaffenburg, orașul unde locuim și astăzi, la doar șapte minute de șantier. Partea frumoasă e că, în tot acest timp, am crescut profesional și în 2021 am devenit șef de echipă.
Dacă fac asta pentru altcineva, de ce n-aș face-o pentru mine?
Am lucrat ca angajat la aceeași firmă de construcții din 2018 până în 2024 — șase ani în care am înțeles că eu, împreună cu echipa, rezolvam totul, în timp ce șeful negocia doar banii. Pe el îl vedeam o dată la două săptămâni. Și la un moment dat mi-am dat seama că dacă fac asta pentru altcineva, de ce n-aș face-o pentru mine? Așa că, de la 1 ianuarie 2025, am deschis oficial firma mea, „Ion Popov” — renovări interioare și exterioare, fațade etc. La moment suntem patru băieți. N-a fost deloc simplu, mai ales din cauza barierei lingvistice atunci când a venit vorba de birocrație, dar până la urmă m-am descurcat și îi mulțumesc lui Dumnezeu că am făcut acest pas. Doina, soția mea, mă susține în tot ce fac, iar acasă ne așteaptă și băiețelul nostru, Sebastian, care are patru ani.
De acolo a început…
În Germania am primit pentru prima dată ideea de a mixa la un eveniment datorită prietenului meu, Andrei Cociug. Când a împlinit 30 de ani, în 2020, a vrut să aducă niște muzicanți din Moldova, care i-au cerut 700 de euro pentru servicii. Eu câștigam atunci 1400 de euro pe lună în construcții, și când mi-a povestit despre asta am încremenit, după care m-am întrebat ce fac eu greșit în viața asta. Fără să stau mult pe gânduri, i-am cerut tatei să-mi trimită consola de acasă. Andrei a găsit pe cineva cu niște boxe, iar eu am mers la ziua lui pe gratis, mai ales că pe atunci nu mă ocupam de asta la nivel profesional.
De acolo am început încet să mă promovez. La ziua lui au fost alți moldoveni care m-au auzit, le-a plăcut și m-au chemat și la evenimentele lor. Cunoștințele de bază mi-au rămas din perioada internet cafe-ului, pentru că e vorba de softuri asemănătoare. Am mai făcut și un curs scurt, de vreo cinci lecții, acum doi ani, la Chișinău. În rest, totul a fost autodidact.
Din 2020 și până anul trecut am avut în jur de 15-20 de evenimente pe an: zile de naștere, botezuri, corporative, mai ales la moldoveni și români.
Am înțeles imediat că el este ușa care se deschide chiar acum în fața mea.
Totul s-a schimbat anul trecut. Pe Olga Soltinschi o cunoșteam de mult. În perioada în care eram membru al Deutsche Moldawische Verein, am participat ca sunetist la Convenția Moldo-Germană, unde ne-am întâlnit prima dată. Așa că, atunci când m-a sunat și m-a întrebat dacă pot să organizez sonorizarea pentru evenimentul „Sărbători ca acasă”, la care urma să cânte Zinaida Julea, am făcut o pauză de trei secunde, după care am zis că da. Nu știu ce-o fi văzut ea la mine, ca să mă solicite pentru un concert de o asemenea amploare, cel mai probabil a simțit că, într-un fel sau altul, totul o să fie bine.
Eu, la momentul acela, nu aveam tehnica potrivită — doar primele mele boxe, cumpărate cu 1400 de euro. Dar am simțit imediat că acel eveniment este ușa care se deschide chiar acum în fața mea. Așa că, imediat după discuția cu Olga, am intrat pe internet și am comandat echipament nou — o investiție de vreo 10.000 de euro, făcută în decembrie 2025, la care s-au mai adăugat, în ianuarie, alți 6.000 de euro pentru lumini de scenă.
Ca să învăț tot ce cumpărasem, am avut la dispoziție doar vreo două săptămâni. M-am refugiat în biroul meu din subsol (Keller), unde deja îmi instalasem toată tehnica, și am exersat până la ora unu noaptea, zi de zi, ca să învăț toate reglajele. Aveam emoții mari, pentru că tot aparatul era nou, de ultimă generație, iar unele lucruri aveau încă folia pe ele. N-a fost deloc simplu să trec de la cele două boxe mici de dinainte la un asemenea echipament. Mixerul, de exemplu, e digital, fără butoanele și rotițele clasice, ci cu un ecran de meniu de două ori mai mare decât un telefon. Când l-am văzut prima dată, mi s-a părut că țin un smartphone în mână pentru prima oară și nu știu ce să fac cu el. Apăruseră termeni și meniuri complet noi pentru mine. Am stat nopți întregi cu Google și cu inteligența artificială la discuții. Am sunat și un prieten tehnician până am învățat fiecare buton.
Un adevărat Turn Babel
După evenimentul „Sărbători ca acasă” cu Zinaida Julea, au urmat alte concerte — cu Gabriel Nebunu, cu Emilian Crețu, iar la Frankfurt am lucrat cu Valentin Uzun. Am asigurat sonorizarea și pentru Alexandru Panainte, la trei ediții ale Cupei Păcii. Cea mai mare provocare de până acum, ca DJ, rămâne totuși concertul cu Julea — am acceptat un eveniment de 300 de persoane, cu un artist mare, fără să am, la momentul acceptării, echipamentul necesar pentru sonorizare. Partea grea a fost până am ajuns să pun muzica propriu-zisă; îmi făceam griji să nu meargă ceva prost, să se audă bine vocea la microfon. Odată ce am început să mixez efectiv, m-am relaxat.
Cel mai complicat eveniment de sonorizare, din alt punct de vedere, l-am avut la o nuntă cu mireasă din Moldova și mire din Grecia. Au venit greci, români, ucraineni, ruși și moldoveni, un adevărat Turn Babel. Am numărat câte naționalități sunt și am pus muzică în funcție de numărul de persoane din fiecare cultură.
Nu am playlist fix de acasă.
Nu am playlist fix de acasă; de multe ori decid pe loc, în funcție de public. Am peste 500 de gigabiți de muzică, dar pierd minimum zece ore pe săptămână căutând și descărcând piese noi de pe site-uri plătite. Urmăresc ce e în trend pe TikTok și YouTube, pentru că oamenii memorează piesele de acolo și le cer la evenimente, chiar dacă poate nu le plac în mod deosebit.
În playlistul de la un eveniment, mă bazez în proporție de 50% pe piesele „de aur” — retro, coveruri după Sulac, Glib sau Julea, melodii care nu mor niciodată. Cam 10% sunt piese de calitate pe care le cumpăr eu și pe care nu le-a auzit nimeni încă. Restul de 40% se decide pe loc, în funcție de public: tineretul ascultă acum mult afro house, melodic house sau etno-coveruri unde se bate toba — un stil tot mai popular, inclusiv în Moldova.
Dacă am un eveniment doar cu moldoveni din Cahul, muzica populară e suficientă, nu ai nevoie de nimic altceva. Dar la un eveniment cu cinci naționalități, populara nu mai avea ce căuta. Când se golește ringul de dans, „butonul meu de urgență” e o piesă arhicunoscută, un dans în doi care le place tuturor și cu ea îi fac pe oameni să revină.
Lumea e decentă și mă respectă
Fizic, munca asta e grea, căci implică mult cărat de echipament și întins cabluri. Când am evenimente în weekend, de regulă rămân acasă în ziua dinainte, ca să mă pregătesc, deși uneori tot trebuie să merg și la construcții în acea zi. Dar când ajung la eveniment și văd oameni fericiți, oboseala-mi trece.
Încerc să le fac pe plac oamenilor, dar mai apar și clienți care întrec măsura – vin cu paharul plin, se reazămă de aparatura mea, devin agresivi sau cer muzică ce nu se potrivește deloc cu evenimentul. În asemenea cazuri pot deveni și eu mai ferm. În mare parte, însă, lumea e decentă și mă respectă, și de-asta vreau să continui.
Moldovenii noștri sunt fantastici, știu să se distreze.
Doar din activitatea asta nu se prea poate trăi în Germania, spre deosebire de alte țări, mai ales dacă te bazezi doar pe comunitatea de moldoveni.
Prioritatea mea numărul unu rămâne, deocamdată, dezvoltarea firmei de construcții. Poate pe viitor voi intra și în imobiliare, și anume, să cumpăr case vechi care necesită renovare și să le vând mai scump, iar dacă reușesc asta, îmi voi deschide și o agenție de evenimente, ca să organizez pentru comunitatea noastră zile de naștere, botezuri, cumătrii și tot felul de alte petreceri. Pentru că moldovenii noștri sunt fantastici, știu să se distreze și îmi place să-i fac să simtă bucurie din asta.
Gewerbe pentru DJ în Germania. Ghid de antreprenoriat
Mulți cred că, dacă mixezi ocazional la o nuntă sau o zi de naștere, o poți face pur și simplu, fără nicio hârtie, atâta vreme cât nu ești angajat oficial ca muzician. Realitatea, cel puțin în Germania, e alta și diferă destul de mult față de ce se întâmplă în Franța.
Primul lucru de reținut e că un DJ care redă muzică existentă, fără să o compună el însuși, nu este considerat, din punct de vedere fiscal, un liber profesionist (Freiberufler), ci un comerciant (Gewerbetreibender), conform articolului 15 din legea impozitului pe venit. Practic, nu contează cât de „artistică” pare meseria — dacă nu creezi tu muzica, ci doar o mixezi, legea te tratează ca pe orice altă activitate comercială. Iar dacă mixezi la evenimente publice, primești bani pentru asta și o faci cu regularitate (mai mult de o dată pe an, spun majoritatea ghidurilor de specialitate), ești obligat să-ți deschizi Gewerbe la Gewerbeamt-ul din orașul unde locuiești. Singura excepție rămâne petrecerea strict privată, cu invitați anume, unde nu iei bani și unde publicul nu are acces liber — acolo poți mixa fără nicio formalitate.
Procedura de înregistrare e simplă și rapidă: te duci cu buletinul la Gewerbeamt, completezi formularul, alegi sub ce denumire vrei să activezi, și plătești o taxă care variază, în funcție de oraș, de obicei între 15 și 65 de euro. Odată depusă cererea, ești automat „raportat” mai departe: Finanzamt-ul îți trimite un chestionar pentru înregistrarea fiscală, unde alegi între regimul de mic întreprinzător (Kleinunternehmerregelung) și impozitarea normală; devii automat membru — obligatoriu — al Camerei de Comerț și Industrie, IHK, care îți va trimite la rândul ei o cotizație anuală; iar, spre surprinderea multora, poți primi și o solicitare de taxă radio-TV (Rundfunkbeitrag/GEZ) pentru firmă, chiar dacă activitatea e înregistrată pe adresa ta personală.
Din 2025, regula pentru micii întreprinzători s-a schimbat și a devenit ceva mai generoasă: dacă în anul precedent nu ai încasat mai mult de 25.000 de euro (net), iar în anul curent estimezi să rămâi sub 100.000 de euro, poți opta pentru Kleinunternehmerregelung — nu percepi TVA pe facturi, dar nici nu poți recupera TVA-ul de pe achizițiile tale, de exemplu, pe boxele sau consola nou cumpărată. Pragurile astea au fost majorate față de vechile limite, de 22.000 și, respectiv, 50.000 de euro. Dacă depășești plafonul de 100.000 de euro în cursul anului, treci automat, chiar din acel moment, la impozitare normală, cu obligația de a emite facturi cu TVA.
Cota de TVA pentru un DJ în Germania este cea standard, de 19%, și nu cea redusă, de 7%, rezervată prestațiilor artistice „live”. Instanțele germane au stabilit că un DJ este cel care doar redă piese existente, nu produce o „prestație muzicală” în sensul legii, oricât de mult ar simți publicul altfel pe ringul de dans.
Un alt aspect specific Germaniei ține de drepturile de autor: taxele către GEMA, societatea care gestionează drepturile compozitorilor și interpreților, se plătesc de obicei de către organizatorul evenimentului sau de local, nu direct de DJ. Totuși, orice DJ serios trebuie să știe că această obligație există și să o clarifice din timp cu clientul, ca să nu rămână nimeni cu surprize.
Spre deosebire de Franța, unde asigurarea de răspundere civilă profesională e obligatorie ca să poți lucra cu cluburile mari, în Germania nu există o astfel de cerință legală strictă pentru DJ. Cu toate acestea, o asigurare de acest fel — care acoperă daunele dacă un cablu provoacă o cădere, o boxă se prăbușește sau echipamentul provoacă un scurtcircuit — rămâne puternic recomandată, mai ales când lucrezi cu evenimente mari, unde riscurile financiare pot ajunge la mii de euro.
Dacă doriți să luați legătura personal cu Ion pentru a avea parte de un eveniment minunat, îl puteți contacta la numărul de telefon +4915730917269 sau îl puteți urmări și scrie pe paginile de instagram sau facebook
