Cred c-o cunosc încă de pe vremea când era acasă și lucra în televiziune la Jurnal TV, apoi la Realitatea. După care am aflat dintr-o postare c-a emigrat în Germania, țara în care urma să mă stabilesc și eu câțiva ani mai târziu. Iar aici și-a schimbat radical domeniul de activitate, dar nu și licărul din ochi, ambiția de a lua totul de la viață, iar în paralel de a schimba lumea din jurul ei. În mai bine. Acum doi ani a devenit director executiv într-o firmă de IT, domeniu radical opus de ceea ce a făcut acasă. M-a intrigat și atunci mi-am zis – eu despre fata asta neapărat voi scrie un articol. Pentru că este una din #ainoștri. Azi e despre Natalia Mogâldea.
Cine e Natalia Mogâldea, omul…? Cum m-aș descrie? E greu, pentru că nu e obiectiv, dar dacă adun ideile prietenilor și colegilor mei, primul cuvânt care îmi vine în minte este „furtună”. Furtună pentru că sunt foarte dinamică și activă. Acestea sunt calități care-mi aduc atât avantaje, cât și provocări, deoarece, uneori, furtuna devine incontrolabilă (râde).
Deseori îmi este greu să mă relaxez, pentru că-mi pare că se întâmplă ceva undeva fără mine și-mi scapă viața, dar eu vreau să iau totul de la ea. Mă arunc cu capul înainte în multe provocări și proiecte, pun pasiune în tot ce fac și mă simt cel mai bine atunci când sunt implicată și ocupată. Energia mea vine din dorința de a trăi intens fiecare moment și de a nu lăsa nimic neexplorat.
Moldova mi-a pus un fundament solid, pe care am construit tot ceea ce sunt astăzi. Țara mea este absolut esențială identității mele. Lucram ca jurnalistă acasă. Când mă gândesc la cei patru ani lucrați în televiziune imediat după facultate, zâmbesc. Eu, în general, zâmbesc mult. A fost o perioadă foarte intensă, cu multe ore în plus față de program, cu emoții și cu oameni noi în fiecare zi. Nu aveam timp să obosim, pentru că lucram din pasiune și asta ne ținea în priză. Cred că anume pasiunea ne lipsește cu timpul când devenim comozi la joburi.
„Gata plec” a fost în momentul când ni s-a spus: luna asta veți primi salariul mai târziu sau chiar luna viitoare. Așa e piața. Așa e situația. Eu m-am simțit umilită și am spus că viața e prea scurtă s-o irosesc așteptând. În plus, știam că există oportunități pe care, în acel moment, Moldova nu mi le putea oferi. Și, dacă sunt supărată, sunt ca chibritul: mă aprind și ard. Așa că am plecat. Mi-a ars răbdarea.
Cum a decurs? Pentru unii cred că ar fi fost un coșmar, dar pentru mine a fost aventura vieții mele. Mi-am vândut mașina, pe care nimeni nu voia s-o cumpere, dar a fost cumpărată indirect din nevoie. Din fericire pentru mine, în timp scurt, mașina mea a fost tamponată în timp ce așteptam la semafor, de un tânăr de 18 ani chiar de ziua lui de naștere. El își primise mașina cadou de la tatăl său. Nimeni nu a fost rănit. Mașina mea a fost vândută la piese de schimb exact în aceeași zi. Mi s-au oferit și daune morale, care pentru mine în acele clipe erau „beneficii morale”. Aveam nevoie de bani. Lecția învățată pentru ambii: nu tot ce ni se întâmplă aparent rău este, cu adevărat, rău. Depinde de unghiul din care privești. În scurt timp, am luat toți banii salvați, am încărcat o altă mașină cu lucruri, în care mi-am pus în primul rând bicicleta, pe care nu o prea puteam folosi acasă ș-am plecat. Bine, dacă aș fi avut o mașină plină cu bani, nu cred că aș fi plecat atât de ușor. Am plecat fără un plan. Am făcut pauze în România la munte, în Praga, orașul meu preferat, ca să admir libertatea și frumusețea momentului. Mereu îmi spun că scopul e important, dar calea ne poate oferi multe lecții în viață și nu este mai puțin importantă. Mi-am setat gândurile astfel ca să savurez, indiferent de ce mă așteaptă. Eu, fiind zbuciumată de felul meu, nici nu conștientizam că plec. Unicul lucru pe care îl știam era că am oameni pe care mă pot baza dacă nu-mi reușește. E cel mai prețios lucru în viață! Știam că va fi greu și dureros, și gândurile mele erau: „Ce fel de durere-ți dorești? Durerea rămânerii acolo unde ești? Sau durerea creșterii?
Germania. De ce Germania? Pentru posibilitățile de job și raportul dintre salariu și cheltuieli, care în ultimii ani, apropo, s-a înrăutățit. Acum opt ani, eu și iubitul meu făcusem un tur în câteva țări din Europa, apoi Canada și câteva zile în SUA ca să cercetăm terenul de emigrare. Am analizat piața de muncă, cultura, oamenii, oportunitățile și, nu în ultimul rând, distanța. Ideea care nu mă lăsa în pace era: dacă merg peste ocean, de câte ori îmi mai văd părinții în viață? Am șters rapid toate criteriile și țările de peste ocean și în felul ăsta am redus lista doar la Europa. Iubitul meu făcea medicină și țara cu cele mai bune oportunități în medicină era Germania sau Austria. Știam că nu sunt cele mai prietenoase țări din punct de vedere al integrării în societate, dar totodată știam că disconfortul este catalizator pentru inventivitate și creștere. Iar noi am fost așa educați acasă – lasă că ne descurcăm, ce nu ne omoară ne face mai puternici. Așa e zicala, nu?
Am ales Germania, pentru că e o țară mai mare și doar din auzite presupuneam că Austria este o țară mult mai închisă decât Germania ca societate. Am venit și imediat a început disconfortul și ‘’Ich rufe die Polizei’’ (Chem poliția). Primele luni m-am stabilit în Germania de Est, care era mai accesibilă din punct de vedere financiar și am găsit chirie ușor. În partea de Vest puteam doar să-mi irosesc timpul, pentru că și acum, fiind integrată, cu job și acte în regulă, îmi ia cel puțin trei luni să găsesc o chirie. Iar ca să fac tabloul perfect, locuiam mai exact în orașul industrial Suhl, un orășel mic, cunoscut în timpul celui de-al doilea război mondial pentru fabrica de armament Haenel. Practic, toți locuitorii orașului lucrau la acea fabrică de armament, iar istoria își lăsa urmele în societate. „Urme care m-au urmărit” și pe mine, ca nou venită în oraș, plus la toate, străină. Nu am fost întâmpinată cu „Willkommen” și „wie geht es dir?” Am fost întâmpinată cu situații când pachețelele de ceai îmi erau aruncate cu regularitate pe mașină, cu geamuri întredeschise și priviri lungi din partea vecinilor, cu „Ich rufe die Polizei”, striga cineva prin geamul vecinei că nu am sortat corect gunoiul. Da, nu am sortat pentru că nu înțelegeam germana și complexitatea procesului de separare a gunoiului. Azi cred c-aș pune panouri informative în română, în Moldova, la ghișeul de îmbarcare pentru cei care aleg Germania.
Integrarea a decurs mai întâi cu luarea deciziei care este berea mea preferată. În primele două săptămâni cumpăram diferite sorturi de bere să le gust, că eu nu înțelegeam ce fac eu aici, dar Dostoievski spunea în „Crimă și Pedeapsă” că o bere este în stare să limpezească gândurile și să le așeze pe polițe. I-am urmat sfaturile, deși nu încurajez consumul de alcool. După două săptămâni, am luat decizia că primul pas spre integrare este învățarea limbii germane. Am citit multe forumuri și impresii ale oamenilor veniți înaintea noastră în această țară și am înțeles rapid că germanii preferă ca străinii din Germania să vorbească în primul rând limba germană ca semn de respect și identitate culturală. Acest aspect facilitează integrarea, îmbunătățește comunicarea, crește oportunitățile de educație și carieră, îndeplinește cerințele legale și promovează comunitatea și coeziunea. Timp de zece luni, zilnic, mergeam la școală și nu făceam nimic altceva decât să învăț germana intensiv. Știam de acasă că o limbă străină este jokerul din mână.
Integrarea este un proces complex și adesea dificil, care în Germania poate dura minim trei ani, chiar patru. Această perioadă de tranziție a fost marcată de multiple provocări emoționale și psihologice, inclusiv sentimente de depresie, neîncredere și sentimentul de pierdere a personalității. Când iei viața de la zero te simți mic și neînsemnat, pentru că trăiești cu ideea că ai lăsat în urmă tot ceea ce ai construit până acum, dar nu este așa. Am înțeles la un moment dat că trebuie să mă opresc din a-mi mai spune că nu sunt calificată, suficient de bună sau demnă și că creșterea se întâmplă atunci când începi să faci lucruri pentru care nu ești calificat. Și asta a fost începutul integrării mele. Acceptarea, de fapt. Acceptarea că am plecat, acceptarea locului unde sunt, acceptarea oamenilor noi în viața mea, a provocărilor și a mediului nou.
Perspectiva este totul. Perspectiva cum te uiți la disconfort, la probleme, la respingere, la greșeli, la frici, la durere și la singurătate. Dacă le vezi ca pe oportunități de creștere, provocări, redirecționare, lecții și surse de putere, felicitări, ești pe calea integrării.
Dacă e să merg pe pași concreți și clari, fără multă filozofie, a fost în felul următor… Am învățat limba în zece luni, zilnic, minim câte șapte – opt ore pe zi, aici în Germania, și am făcut cursul de integrare. Din forumuri știam că următorul pas este accesul la educație și formare profesională. Zis și făcut: imediat ce am luat Certificatul C1 de germană, m-am înregistrat la universitate. Aveam 27 de ani și simțindu-mă cam pierdută, nu știam ce facultate să aleg la această vârstă. Eu am învățat să am un control foarte bun asupra furtunii mele aici în Germania, „că nu aveam cum să mă alint” și am ales facultatea la care merg toți germanii care nu știu ce să studieze – facultatea de economie. Eu veneam din jurnalism. Dacă aș fi știut că mă așteaptă atâta matematică și statistică, cred că nu mă băgam. Dar m-am trezit rapid studentă, pentru că procesul de aplicare este extrem de simplu. Ai nevoie de pachetul de acte și o sumă simbolică de 300 euro pe semestru. Această sumă este prevăzută mai mult pentru tichetul de student pentru transportul public. Studiile sunt gratuite, iar diploma germană este recunoscută peste tot, condiții ideale să te poți integra într-o țară străină. Există și instituții care vin cu suport informațional despre procesul de aplicare la studii, cum ar fi Studienkollegs. Trebuia să achit, cred, 400 de euro, dar asta era suma pentru chirie pe lună pe atunci. Colegii mei au achitat, dar eu, venind dintr-o țară unde toți sunt învățați să facă totul (specialiști, cum spunem noi), nici nu m-am gândit să dau eu banii din „mașină”.
Mai există birouri internaționale ale universităților germane pentru consultanță și de fapt o mulțime de instituții pentru informații, dar luasem deja decizia să merg direct la universitatea aleasă, sau să intru pe site și să aplic de sine stătătoare.
Studiile în Germania sunt mult mai bazate pe practică decât cele din Republica Moldova. Mulți profesori sunt angajați în companii și în câmpul muncii în afara universității, ca să țină pulsul cu ceea ce se întâmplă în afara teoriei. În plus, la unele facultăți este practică de jumătate de an în companii, obligatorie. Dacă mașina mea ar fi fost plină cu bani, cred că aș mai fi studiat o dată aici, dar mi-a venit timpul să plătesc și eu taxe și chirii scumpe. Universitățile din Germania se bucură de o bună reputație la nivel mondial și un mediu internațional și divers, ceea ce contribuie la o viață multiculturală și o perioadă de studenție ca în cărți.
Studiile în Germania, după intensitate și cunoștințe, cred că le pot echivala cu opt ani de studii din Moldova. Evident că am avut și bariere lingvistice, că am ales să fac studii în germană, pentru a mă integra mai rapid, dar Germania este cunoscută pentru educație de înaltă calitate, diversitatea programelor de studii, orientarea către cercetare, combinația de teorie și practică, infrastructură modernă și învățare autonomă. La ultimul punct am dat-o în bară des, pentru că eram obișnuită din Moldova ca profesorii să mai întrebe: “Unde e referatul? Când dai lucrarea? Când prezinți testul?” Aici nimic, nimic, nici un cuvânt și la final: „Ok, nu ai prezentat, ai uitat, n-ai trecut semestrul.” Nu se discută, nu se iartă.
Și acum despre IT. În procesul de studiu în prima lună, mă documentam despre cum să caut un job în timpul facultății. Este o practică foarte populară aici, să fii Werkstudent. Ce înseamnă asta? Eu mă așteptam să fiu persoana din companie care aduce cafeaua caldă șefului, dar nu. Ești student/ă care lucrează într-o companie în paralel cu studiile, pentru a dobândi experiență practică și a câștiga bani în plus. Ești tratat ca un angajat cu mai puțină experiență și ți se acordă suport special pentru a te integra în câmpul muncii. Această activitate are caracteristici și reglementări speciale. În timpul orelor de curs, studenții care lucrează pot lucra maxim 20 de ore pe săptămână pentru a se asigura că studiile lor sunt prioritare. În timpul vacanței semestriale, studenții pot lucra, de obicei, și cu normă întreagă.
În prima lună de facultate, am mers la un eveniment de networking (și acestea sunt foarte populare aici) – un mic dejun unde se adună antreprenori și discută subiecte diverse sau schimbă informații despre cine și ce persoane calificate caută. Fiecare participant primește un minut de prezentare. Eu, nefiind antreprenoare, m-a uimit că mi s-a dat și mie cuvântul. M-am ridicat, mi-am rostit cu încredere numele, am vorbit despre experiența de până atunci și am spus că nu sunt în căutare de personal. Eu sunt personal și că învăț bine, rapid și vreau să mă integrez în această țară! Am vorbit probabil 30 de secunde. După eveniment, un manager s-a apropiat cu o carte de vizită și m-a chemat la interviu într-o companie IT. Ce să fac? Dar asta este esența Werksudentilor, să se regăsească, să încerce munca în diferite departamente, să învețe și să aducă aportul mai apoi ca răsplată. Am lucrat în comunicare pentru acea companie în toată perioada studiilor și am învățat structura companiei de la și până-n măduva oaselor. Pe parcursul ultimului an de studiu am fost întrebată ce fac după…?
Germania, având probleme mari la capitolul natalitate, se confruntă mereu cu lipsă de personal calificat, așa că directorii mei de atunci mi-au dat însărcinarea să cercetez piața unde am putea deschide o companie IT soră. Condițiile erau să fie în zona europeană, la o distanță de zbor maxim de trei ore și să fie destul personal calificat. Ei știau și despre IT Park-ul din Republica Moldova și eu, evident, am tras bucățica de tort acasă. Ideea de deschidere a unei noi companii IT era ca eu să le creez podul de comunicare și cooperare. Răspunsul meu a fost că dacă mă lasă să deschid compania acasă în Moldova, eu le construiesc o stradă solidă, și nu doar un pod, întrucât vin din Republica Moldova, cunosc cultura și mediul de lucru, piața și caracteristicile legale.
Am primit răspunsul: “Los!” Tradus, un fel de “Hai, încercăm”. Și pe data de 23 februarie 2022 am zburat acasă să fac ultimele cercetări. Pe 24 februarie, ne-am trezit cu o invazie a Rusiei pe scară largă asupra Ucrainei. Ideea de a deschide compania IT a înghețat pentru următoarele luni. Important atunci era cum îmi asigur familia și rudele, cum iau legătura cu rudele din Ucraina, cum ajut și fac voluntariat, cum rămân integră mental și, în ultimul rând, cum ajung înapoi în Germania la job, pentru că aeroportul era închis pentru o perioadă nedeterminată, iar vămile erau pline cu mii de oameni care încercau să părăsească țara.
A venit vara și odată cu ea mai multă energie, speranță și siguranță. Împreună cu doi directori ai companiei germane am zburat să înființăm compania nouă din Moldova. Eu în calitate de director și fondator. Cine ar fi crezut în momentul când făceam primii pași de integrare pe teritoriul Germaniei…?
Acum, în iulie, se fac deja doi ani de când activez în calitate de directoare executivă a companiei SOPRIS în Moldova. Gestionez compania și sunt implicată în toate aspectele executive și strategice. Suntem o companie IT, mai exact dezvoltăm software împreună cu companiile noastre surori din Germania pentru statul german și sistemul de sănătate. Suntem implicați în mai multe proiecte, dar deocamdată aceste domenii sunt punctele noastre forte. Modelul de funcționare a companiei pe care l-am ales este Team Augmentation. Colegii din compania din Moldova (aproximativ 20 la număr) sunt integrați în echipe existente din companiile noastre surori din Germania și lucrează împreună ca o echipă la diferite proiecte. Colegii din Moldova sunt software developeri și sunt cei mai buni de pe piața noastră de muncă, pentru că sunt ai noștri. ”Ai noștri” este o frază pe care o simt, nu doar o scriu, pentru că pentru noi este extrem de important, chiar dacă lucrăm remote, să construim relații colegiale bazate pe încredere, respect și fără diferențe. Să le oferim o experiență așa cum am trăit-o eu. Nu există “ei” și “noi”, existăm “noi” și acesta a fost cel mai frumos sentiment trăit în Germania în experiența mea la muncă. Timpul liber e alt subiect, aș face un interviu separat despre ”noi” în Germania.
În ultimii ani, domeniul IT a cunoscut o evoluție rapidă. Tehnologiile emergente, precum inteligența artificială (AI) și învățarea automată (machine learning), au devenit din ce în ce mai prezente în diverse industrii, contribuind la automatizarea proceselor și la creșterea eficienței. Aceste evoluții recente din domeniul IT au avut un impact semnificativ asupra pieței de personal calificat, generând atât oportunități, cât și provocări. Automatizarea și utilizarea tehnologiilor avansate au început să reducă necesitatea pentru anumite roluri tradiționale, ceea ce a dus anul acesta la reconversie profesională și recalificare în rândul personalului afectat. Companiile trebuie să investească în formarea și dezvoltarea angajaților pentru a ține pasul cu ritmul rapid al schimbărilor tehnologice. Evoluțiile din domeniul IT au creat o piață dinamică și competitivă pentru personalul calificat, amplificând atât cererea pentru competențe avansate, cât și necesitatea de adaptare continuă prin învățare și dezvoltare profesională.
Lecția cea mai valoroasă pe care am învățat-o din experiența numită Germania este că, indiferent de țara de origine, limba vorbită sau etnie, ești considerat egal cu germanii atâta timp cât depui efort de a te integra și de a te comporta ca ei. Aceasta reflectă valorile societății germane, care pune accent pe muncă, respect reciproc și conformitate cu normele culturale și sociale. Adaptarea și participarea activă la viața comunității sunt apreciate și recompensate cu acceptare și respect. Iar lecția personală legată de definiția de succes constă în trecerea de la un eșec la altul fără a pierde entuziasmul.
Planuri de viitor? Îmi place cuvântul plan, sună nemțește când totul trebuie să fie planificat. Nu am plan deși nu dă bine unui manager să spună că nu are plan. Eu am dorințe, idei, forță și pasiune să duc lucrurile până la capăt, dar drumul în cariera mea și calea mea în compania pe care am înființat-o împreună cu câțiva foști directori din Germania abia a început. Citisem undeva o frază care mi-a plăcut mult: „Este extrem de valoros să reușești să te simți confortabil cu faptul că nu știi. Încă nu știi. Și să treci peste stângăcia de a fi mai puțin pregătit. Încă.” Dacă fac o paralelă, e ca și cum am stâlci limba germană la început, dar totuși încercăm să discutăm cu interlocutorul. Înveți în timp ce dai din mâini. Și el te ajută. Așa este și cu compania din Moldova. Doi ani în această poziție nu sunt echivalentul a zece luni de învățare a limbii germane. Sunt procese mult mai complexe, pe care le iau pas cu pas și cel mai important, cu încredere, pentru că ceea ce-ți spui în fiecare zi te va construi sau te va dărâma.
După opt ani locuiți în Germania, cred că aș putea să dau anumite sfaturi pentru a atinge scopuri profesionale aici. În primul rând, învățarea limbii este esențială. Limba este cheia către comunicare eficientă și înțelegerea culturii locale. Integrați-vă în comunitate. Implicați-vă activ în viața comunității. Participați la evenimente locale, întâlniri și activități sociale. Aceasta nu numai că vă vor ajuta să vă faceți prieteni și să vă creați o rețea de contacte, dar vă vor ajuta să înțelegeți mai bine cultura și valorile locale.
Germanii sunt respectuoși și așteaptă respect din partea tuturor celor care aleg această țară. Odată ce le obții respectul (ce-i drept, durează un pic), să știți c-ați câștigat nu doar colegi, ci adevărați parteneri și prieteni pe termen lung. Aceștia vă vor sprijini în momentele dificile, vă vor oferi oportunități de creștere și vor crea un mediu de lucru bazat pe încredere și colaborare. Respectul lor deschide uși către noi posibilități și vă permite să vă integrați complet într-o cultură care prețuiește munca, dedicarea și autenticitatea.
Nu uitați să profiți de oportunități, să investiți în educație și dezvoltare și, nu în ultimul rând, nu concurați cu alții. Concurați cu voi înșivă, cu procrastinarea, gândurile negative și propria zonă de confort.
Liebe Grüße,
Natalia 😉
