Pe Natalia Donici, ca și pe alți oameni frumoși de-ai noștri, am cunoscut-o la Convenția Moldo-Germană, din 1 noiembrie 2025, la Frankfurt. Deși erau peste o sută de oameni prezenți la eveniment, cumva lucrurile au fost de o așa natură încât am luat legătura și chiar am păstrat-o. M-am bucurat să văd, la câteva luni distanță, prima ediție Women in Motion, organizată de ea, eveniment dedicat femeilor din diasporă, și de acolo până la ideea acestui articol n-a mai fost decât un pas. Natalia e consultant financiar și mi-a povestit cu mult drag cum stau lucrurile pe interior în companii mari de consultanță financiară precum DVAG.
Natalia „a lui Hudojnicu”
Vin din satul Fundul Galbenei, Hâncești, dintr-o familie unde mama a fost educatoare, iar tata – pictor. De aceea, toți în sat îi ziceau „Hudojnicu”, iar eu cu fratele eram „ai lui Hudojnicu”. Puțini oameni ne știau după numele de familie.
După gimnaziul din sat am mers la Chișinău, la Colegiul Național de Comerț, unde am ales să fac dreptul. Nu mai țin minte dacă era o modă sau doar o amețeală de moment, dar ce țin minte sigur e că mama-mi zicea să fac contabilitate, că numai așa ești mereu cu banii în mână. Eu eram bună la chimie, la fizică, la matematică, mergeam des la olimpiade și aveam note foarte bune, dar într-un final am ales exact ce nu cunoșteam – partea umanistică, adică istorie, geografie, limbă și literatură română. Cum ziceam, am intrat la drept și, în plus, la toate, la buget.
După patru ani de colegiu, am dat și bacalaureatul și am decis să merg la facultatea de jurnalism, la Universitatea de Stat, pe care am absolvit-o, dar nu m-am regăsit activând ca jurnalistă. Viața a făcut așa încât între timp să-l întâlnesc pe viitorul meu soț, să mă căsătoresc și să dau naștere la doi băieți.
Am venit singură. Pe copii i-am lăsat acasă cu tatăl lor.
Cu toate că ulterior am încercat diferite joburi, nu era ceea ce-mi doream, de aceea, situația materială m-a împins să iau decizia de a pleca. Mezinul avea opt luni când am hotărât să vin în Germania, la fratele meu care deja era stabilit aici.
Am venit singură, pentru că eram unica cu acte europene. Pe copii i-am lăsat acasă cu tatăl lor. Am pornit cu planul de a aduna cinci mii de euro, bani de care aveam nevoie ca să putem emigra în Federația Rusă. Respectiv, Germania era doar o etapă de șase luni, dar odată venită, am înțeles foarte repede că nu chiar așa se fac banii.
M-am angajat la o fabrică de mezeluri din Bremen. Limba nu-mi doream s-o învăț, nici măcar a număra. Nici timp n-aveam. Între timp, fratele meu câștigase la loteria vizelor mult-așteptatul Green Card și se pregătea de emigrare în America. De aceea, planul meu de atunci suna cam așa: „Stau cât mai stă el aici, apoi plec și eu acasă.” Dar am început să mă integrez, și au început să-mi placă oamenii de aici și cultura lor.
Am decis, la un moment dat, că nu vreau în Rusia, pentru că acolo nu există aceleași posibilități, mai ales pentru copii. Și i-am propus soțului să schimbăm traseul, adică să ne mutăm cu toții în Germania. Bineînțeles că au fost multe discuții acasă, pentru că provocarea cea mai mare era ca el, bucătar de meserie, să-și găsească aici un rost.
„Vreau ceva mai mult decât să împachetez mezeluri”
În acel timp, primul meu job ajunsese într-un punct în care nu mă mai puteam dezvolta. Am mers la șeful de schimb și i-am cerut altceva de făcut, pentru că învățasem toată munca de acolo. Dar el mă tot amâna și, până la urmă, nu mi-a oferit nimic.
Atunci fratele meu, care între timp emigrase, mi-a sugerat să vorbesc cu fostul lui șef. Cu frica-n sân și cu inima în dinți am mers. Nu vorbeam germană, rupeam câteva fraze în engleză, dar m-am dus la el și i-am spus că vreau ceva mai mult decât să împachetez mezeluri într-o fabrică.
Eram un fel de popă, medic și psiholog. Toate la un loc.
Și el m-a „auzit” și mi-a oferit un job de birou, unde am început să lucrez cu moldoveni și români. Uite că de acolo a pornit adevăratul meu parcurs în Germania. Acolo a început, de fapt, dezvoltarea mea, adică să comunic cu oamenii și să-i ajut să înțeleagă cum funcționează lucrurile aici. Peste câțiva ani am fost numită Integrationsbeauftragte, un fel de responsabilă cu integrarea angajaților.
Țin minte că zilele mele începeau la șase dimineața, la birou. Controlam dacă fiecare angajat e la locul lui de muncă. Până la ora nouă verificam ce s-a făcut cu o zi înainte, înregistram totul într-un sistem, calculam cât de productiv a fost fiecare. Sunam oamenii care lipseau și țineam evidența personalului. De două ori pe săptămână făceam angajări noi. Erau și ore de noapte când îi întâmpinam pe cei care veneau cu transportul din Moldova și le găseam cazare.
Practic, mă ocupam de tot ce ținea de salariu, concediu, plan de lucru, dar și de problemele din afara jobului — chirie, acte. Eram un fel de popă, medic și psiholog. Toate la un loc.
Când am plecat, cel mare încă nu vorbea, iar cel mic încă nu mergea…
Mi-am adus familia în martie 2017, când lucram în noua firmă, după aproape doi ani trăiți fără ei. Pe atunci discuțiile la telefon erau practic inexistente, or când am plecat eu, cel mare încă nu vorbea, iar cel mic încă nu mergea. Cum a fost? Dificil și dureros. Mi-aduc aminte că am mers o dată acasă în concediu, pe vreo două săptămâni, și am ajuns noaptea. M-am dus direct să-i îmbrățișez, iar cel mic a început să plângă, pentru că nu mă mai recunoștea și s-a speriat. Și asta a durut. Tare.
Anii ăia s-au recuperat, dar greu. A fost un proces lung cu multe suișuri și coborâșuri. Cu cel mare reușisem să creez cât de cât un contact, însă mezinul, când „s-a trezit” la realitate, tatăl lui a fost primul pe care l-a văzut.
Sincer, nu știu să explic bine în cuvinte cum a fost această perioadă pentru mine. Dar dacă mă gândesc acum, înțeleg că mi-am găsit refugiul în muncă, ca să nu simt că nebunesc. Aveam un singur gând în cap: să fac tot posibilul ca familia mea să vină aici, să fim din nou toți împreună. Asta m-a împins și la discuția cu viitorul șef. Știam că nu va fi ușor, dar era un pas necesar.
A existat un moment în care era cât pe ce să renunț… Nu, nu în noaptea aia, când copilul nu m-a recunoscut, asta a fost mai degrabă motorul care m-a împins să grăbesc venirea familiei. A fost mai târziu, când nu mai aveam deloc timp pentru viața mea personală. Eram omul de legătură pentru toată lumea — unuia îi făceam legătura cu poliția, altuia cu medicul. Și într-o zi mi-am zis că nu mai vreau și nu mai pot și că nu mai reușesc să trăiesc așa. Nici concedii nu mai aveam, pentru că eram 24 din 24 cu telefonul și laptopul după mine.
Integrarea, a doua oară
A urmat o perioadă în care m-am ocupat de integrarea lor. Copiii au mers la grădiniță. La drept vorbind, îmi era frică că nu vorbesc limba și că va fi greu pentru ei, dar s-au integrat mult mai ușor decât mă așteptam. Datorită acestui lucru, sunt bine acum și sunt elevi foarte buni la școală. Prima limbă pe care au învățat-o ambii a fost germana.
Mi-am continuat jobul. Eram mai mult la muncă decât acasă. Nu a fost o perioadă ușoară, dar a fost una de dezvoltare intensă. A trebuit să mă descurc singură în situații pe care nu le știam — instituții de stat, hârtii etc. Nu am avut niciodată timp pentru un curs de limbă. Pe asta am învățat-o din mers
Un telefon din Berlin
Cum ziceam, munca mea de acum aproape zece ani însemna să ajut pe ai noștri și s-o fac pentru un salariu. Țin minte că specificul muncii era vast, dar m-am pomenit că nu aveam cu cine să colaborez pe partea de bănci, credite și altele de genul ăsta. Până într-o zi, am primit un apel de la Alexandru Vrabie, un moldovean stabilit la Berlin, care auzise că sunt aici, în Germania, și că lucrez cu mulți oameni. M-a întrebat ce-ar fi să ne cunoaștem ca să discutăm în vederea unei colaborări.
Pe mine m-a prins curiozitatea — cu ce m-ar putea ajuta el? Ne-am întâlnit, am vorbit despre o posibilă colaborare, dar am rămas sceptică. Când un moldovean din Berlin îți spune că te poate ajuta cu relații pe partea de finanțe, sună suspect, nu-i așa? Apoi m-a invitat la o conferință. Era o zi cu „ușile deschise”. Am acceptat.
„Am văzut oameni de-ai noștri care au profesii frumoase”
Am mers la conferința aia și acolo am făcut clickul. Am văzut moldoveni îmbrăcați la costum. Or, cum îmi plăcea mie să glumesc, mai ales despre bărbați – îmbrăcați frumos, tunși la timp. A fost o chestie mică, dar care mi-a schimbat felul în care mă gândeam la noi, ca și comunitate, că există de-ai noștri care au profesii frumoase. Mi-a plăcut comunitatea aia și mi-am zis că vreau să fac și eu parte din ea.
Mi-a plăcut mereu să mă îmbrac frumos. Dar în domeniul în care lucrasem eu până atunci, lumea nu era elegantă; de aceea, mereu m-am simțit ca cioara albă dacă purtam o fustă. Când intram prin abatoare, în tocuri, toți mă priveau ciudat; în ochii lor citeam ceva de genul: „Ce cauți, femeie, aici?” Respectiv, atunci când am intrat în sala aceea de conferințe, am înțeles că mai sunt oameni ca mine. M-am simțit parte din ceva. Am simțit un fel de mândrie pentru ai noștri: „Uite că se poate să nu fim „necalificați”, chiar dacă suntem într-o țară străină.”
În ziua respectivă era o conferință informativă. O Zi a Ușilor Deschise, unde se vorbea despre profesii, despre cum poți reuși după ce ai trecut prin provocări. Conferința a fost ținută în română într-o instituție germană. Și asta, în sine, era o valoare în plus pentru mine.
E vorba, în esență, despre integrarea în sistemul financiar din Germania
Acea întâlnire s-a dat în cadrul reprezentanților din cadrul DVAG.
DVAG – Deutsche Vermögensberatung – nu e o companie nouă și nici una necunoscută în Germania, chiar dacă puțini dintre ai noștri au auzit de ea înainte să ajungă să lucreze aici. Numele se descifrează simplu: „Vermögen” înseamnă avere, patrimoniu, iar „Beratung” înseamnă consultanță – practic, „consultanță de patrimoniu”. Compania a fost fondată în 1975, la Frankfurt am Main, de Reinfried Pohl, împreună cu soția lui, Anneliese, pornind de la un birou mic. Astăzi e condusă tot de familia Pohl, a doua generație — fiul lui, Andreas Pohl, e cel care conduce compania acum — și e considerată cel mai mare distribuitor independent de servicii financiare de tip „Allfinanz” din Germania, activ și în Austria, și în Elveția. Are peste 8 milioane de clienți și o cifră de afaceri de peste 2 miliarde de euro pe an. Colaborează cu jucători mari din piața financiară germană, precum Generali sau Deutsche Bank, iar Generali deține chiar și o parte din acțiunile companiei. Are propria academie de formare — DVAG Akademie — prin care se dau licențele recunoscute la nivel de industrie, cele patru licențe IHK despre care vorbeam. E o companie care există de aproape 50 de ani pe piață, ceea ce pentru mine a contat mult atunci când am decis să merg mai departe, pentru că nu e un „proiect” de moment, ci ceva construit în timp.
Înainte să ajung aici, am făcut un curs de inițiere de patru săptămâni, online, a câte două ore pe săptămână. La final, dacă simți că ți se potrivește, mergi mai departe. Cursul e gratuit. Pe parcurs poți obține cel puțin patru licențe recunoscute mondial prin IHK: bănci, imobiliare, investiții, asigurări.
Concret, munca mea înseamnă consultație, analiză financiară, apoi construiesc împreună cu clientul un plan financiar pentru viitorul lui, al familiei, al copiilor. E vorba, în esență, despre integrarea în sistemul financiar din Germania, un sistem pe care mulți dintre ai noștri nu-l înțeleg pentru că nu are cine să li-l explice. Lucrez și cu alte națiuni, dar majoritatea clienților mei sunt români și moldoveni. Pe scurt, profesia mea se numește Vermögensberater sau consultant financiar.
Am o direcție pur românească
Lucrăm în echipe. Sunt în direcțiunea 763 la nivel de companie, una dintre cele 470 de direcțiuni din toată Germania. A mea e una pur românească. Ca să înțelegi ce înseamnă asta: o „direcțiune” la DVAG nu e doar un birou, ci o unitate de afaceri construită în timp de un director, adică cineva care a pornit ca simplu consultant, și-a format proprii colaboratori, iar aceștia, la rândul lor, au ajutat pe alții să crească. O direcțiune ajunge, de obicei, la zeci sau chiar sute de consultanți, organizați pe mai multe niveluri și, adesea, în mai multe orașe. La nivel național, cele 470 de direcțiuni acoperă practic toată Germania, fiecare cu teritoriul și cu identitatea ei.
Cele 470 de echipe sunt gruparea mai fină prin care se organizează munca zilnică și mentoratul celor mai tineri în interiorul sau în jurul direcțiilor. Faptul că direcțiunea mea e „pur românească” înseamnă că e construită special pentru comunitatea noastră de limbă — nu întâmplător, pentru că la DVAG multe direcții se formează pe zone lingvistice sau comunitare, tocmai ca oamenii să găsească un consultant cu care se pot înțelege nu doar tehnic, ci și cultural.
E o meserie flexibilă și asta îmi place enorm. Azi programul meu e opusul celui pe care l-am avut în trecut. Mi-l organizez așa cum vreau eu sau cum îmi permite timpul — încep dimineața, pentru că așa îmi place mie. Scriu sau răspund la emailuri, mesaje, programări, apoi fac consultații cu clienții. Într-o săptămână am în jur de 20 de programări. Lucrez și offline și online.
Domeniile în care activez sunt patru: bănci — credite, conturi bancare; asigurările — de viață, de deces, de bunuri, de sănătate; investițiile — pe termen scurt, mediu sau lung, cu acces la prime de stat sau de angajator, lucru pe care puțină lume îl știe; și imobiliarele — pentru cei care vor să cumpere, să devină proprietari, sau să vândă.
Concret, munca mea înseamnă: consultație, analiză financiară, apoi construim împreună cu clientul un plan financiar pentru viitorul lui, al familiei, al copiilor. E vorba, în esență, despre integrarea în sistemul financiar din Germania, un sistem pe care mulți dintre ai noștri nu-l înțeleg și nu are cine să li-l explice. Lucrez și cu alte națiuni, dar majoritatea clienților mei sunt români și moldoveni.
Am mai multe familii pe care le-am însoțit practic de la un capăt la altul. Au venit la mine pe vremea când încă nu formau o familie și i-am ajutat să-și pună la punct finanțele. Apoi s-au căsătorit. La unii am fost chiar și la nuntă. Pe urmă li s-au născut copii, iar eu pe partea financiară am tot fost lângă ei. Le-am pus la punct ba o asigurare de viață, ba un plan de economii pentru cei mici. Iar mai târziu i-am ajutat să adune banii și actele necesare ca să-și cumpere prima casă. Din poveștile astea cresc și eu nu doar profesional, ci și sufletește.
Cum arată drumul, pentru cineva care ar vrea să facă la fel
Licențele depind de cât te implici. Un traseu clasic durează trei ani, dar dacă vrei și te implici serios, poți lua toate cele patru licențe într-un singur an. Provocarea principală poate fi limba germană. Provocarea cea mai mare, de fapt, e alta: de unde iei clienți. La noi se lucrează în principal din contacte personale și recomandări, dar și prin social media, ca un alt instrument.
Câștigul depinde tot de implicare — structura e ca un MLM, funcționează pe bază de provizion. De la prima lună după practică, poți lua de la 900 de euro pe lună în sus. Dar am colegi care câștigă lunar și cinci mii, zece mii, cincisprezece mii de euro.
Despre mituri și despre partea mai puțin văzută
Da, există zvonuri despre domeniul ăsta — că ar fi agresiv, că nu e de încredere. Nu contează cât de cunoscut ești, ci ce se vorbește despre tine. Sunt și părți bune și mai puțin bune, ca peste tot. Compania are o cultură de peste 50 de ani pe piață, un capital mare… e cea mai mare din Germania, Austria și Elveția; avem cele mai multe licențe și cel mai mare capital.
PR-ul negru e tot un fel de PR, plus că suntem o companie mare — peste 18 mii de consilieri și 8 milioane de clienți. E clar că nu toți sunt buni, e vorba tot de oameni, până la urmă. Nu spun că DVAG e perfectă — oferă privilegii, dar nu toată lumea se regăsește acolo. De obicei, vorbesc mai tare cei care au fost și nu s-au regăsit, nu cei care au rămas și au construit ceva.
Ce mă diferențiază pe mine, în calitate de consultant? Spre exemplu, faptul că vorbesc fluent patru limbi — română, rusă, germană, engleză — și mă descurc și în poloneză și bulgară. Dar mai important decât limbile e felul în care lucrez: personalizez fiecare situație, la fiecare client. Nu există un standard pentru toată lumea. Fiecare are scopul lui, situația lui, istoria lui financiară.
Am și o echipă proprie alcătuită din patru oameni. Unii sunt la început și fac asta pe lângă altceva; alții se ocupă exclusiv de domeniul ăsta. Vreau să-mi dezvolt echipa mai departe, să ajut oamenii să crească, să se dezvolte personal și financiar, nu doar profesional.
Women in Motion
La noi, domeniul e mai mult bărbătesc, în general. Am simțit lipsa femeilor. Facem zile ale ușilor deschise unde invităm oameni, se interesează și femei, dar vin mai rar și rămân și mai rar. Cumva simt că femeile nu au încredere că pot face ceva în domeniul financiar. Ideea mi-a venit din dorința de a aduna mai multe femei, ca împreună să construim încrederea asta în noi însele. Așa am lansat prima ediție a Women in Motion în iunie. Cea de-a doua va fi în octombrie.
Cine sunt, de fapt?
Azi am ascultat o discuție care m-a pus pe gânduri și m-am întrebat și eu: cine sunt? Greu de formulat în cuvinte. Cred că sunt un om care poate conecta oameni — de fapt, o fac deja în fiecare zi. Și, sincer, îmi doresc asta. Scopul meu e ca și comunitatea moldovenească de aici, din Germania, să vadă și să simtă că se poate integra cu adevărat, că nu toți reușesc, dar se poate să te regăsești, să te dezvolți, să nu rămâi plafonat la primul job pe care l-ai găsit aici. Asta era, de fapt, durerea mea de mai mulți ani.
Relația mea cu Moldova a fost, mult timp, una distantă. Nu m-am interesat prea mult de parcursul țării. Dar, dintr-o întâmplare, am ajuns să colaborez cu ambasada pentru niște acte și procuri pentru clienți. Iar la un moment dat am primit un mail de la ambasadă, cu o invitație de a participa la alegeri într-o secție de votare. Și cumva, fără să vreau, am început să simt o nouă „chemare” a sufletului.
Echilibrul de azi
Echilibrul muncă-familie e ok acum. Îmi place că îmi fac programul singură, decid când merg în concediu, nu mă rog de nimeni când copiii au nevoie de medic. Îmi fac câte un city-break de două zile, când vreau. Asta e flexibilitatea la care am visat și pe care mi-am construit-o, în timp.
Dacă ar fi să dau un sfat unei femei moldovence care tocmai a emigrat și se simte pierdută profesional, aș spune următoarele: dă-ți voie să visezi și caută oportunități.
Pentru mine, un om integrat e cel care deja a luat o decizie, s-a regăsit în sistem și vrea să se dezvolte, atât el, cât și familia lui. Iar acest lucru e mai mult decât posibil. Eu la moment am un job de care nu mă sufoc, un imobil și un venit cu care trăiesc, nu doar supraviețuiesc. Iar copiii sunt acolo unde vor ei să fie.
Ce urmează…?
În cinci ani vreau o echipă de zece oameni care să câștige fiecare cel puțin o sută de mii de euro pe an. Fac și mentorat, de altfel, cred că asta ne diferențiază cel mai mult de alte modele de business din domeniu. Nu suntem doar o companie care „face echipe”. La noi ai un mentor profesionist de la primul pas și pe tot parcursul, nu doar la început.
Apogeul, pentru mine, în profesia asta, nu e propriul câștig. E să construiești o echipă din mai mulți consultanți care se pot dezvolta unii pe alții și, prin asta, să ajuți cât mai mulți oameni de-ai noștri, aici, în Germania.
