Arta nu se naște întotdeauna în familiile de artiști. Vasile Vozian, stilist și designer vestimentar, a demonstrat asta cu prisosință. În cazul lui, talentul nu ține de moștenire, ci de alegerea curajoasă de a-și urma pasiunea, chiar dacă mulți nu l-a înțeles la începuturi. Nu s-a sfiit să coase rochii de mireasă pentru păpuși pe când avea șase ani, nici să brodeze și să tricoteze fiind înconjurat numai și numai de fete. Pentru că de la păpuși și până la casa de modă din Santander, Spania unde lucrează de mai bine de cinci ani e cale lungă de nopți nedormite, dar și de zeci de colecții de modă organizate în țară și peste hotare. Personal, în timp ce lucram la acest articol cred c-am pierdut numărul colecțiilor create de protagonist. Evident că o bună parte din ele au rămas doar pe ciorna mea, altfel povestea lui s-ar fi transformat într-un CV de câteva pagini.
Dar acest articol nu este doar despre colecții și despre dificultăți sau recompense ale unei vieți de designer vestimentar… E și despre transformarea băiatului timid și neștiut de nimeni care învăța să coase cu multă dedicație, în unul din designerii care a pus Chișinăul pe harta modei internaționale.
Pasiune încă de la grădiniță
Am fost pasionat de artă încă de mic, chiar dacă părinții mei n-au avut nici o tangență cu acest domeniu. Tata a lucrat într-o fabrică de înghețată, iar mama – la fabrica de covoare. În schimb eu pe la șase ani deja începeam să le dau bătăi de cap cu pasiunile mele. Și ele erau multe. Țin minte cum am intrat într-o zi într-un magazin de pe strada Zelinski și am văzut niște păpuși. Noi le spuneam „pupsic”. Și le-am cerut la alor mei să-mi cumpere și mie una. Ei, mirați la culme, încercau să mă convingă… poate o mașină, poate un tren. Nu mă interesează nici o mașină și nici un tren. Doar păpușa aia. Și cu ea am ieșit.
Îmi plăceau și florile. De aceea, când vedeam pe stradă bătrânele care le vindeau, făceam un ditamai scandalul, dacă nu-mi permiteau să le cumpăr și să le duc la grădiniță. Era ceva în acele culori, în acele forme, care mă atrăgeau cu toată ființa. Încă de-atunci, florile și culorile erau „boala mea”.
Prima păpușă Barbie
Aveam cred că vreo nouă ani când am cerut de la tata bani, cu care am mers și mi-am cumpărat… prima mea păpușă Barbie. A fost un șoc pentru toți, dar nimeni din ai casei n-a mai ripostat. Nu mă jucam cu ea așa cum ar fi făcut alții. Pentru mine era mai interesant procesul de coasere a hainelor. Și tot legat de păpușa asta mi-am amintit acum alt caz. În camera mare, draperia avea o dantelă fină în partea de jos, pe care eu am tăiat-o, iar din ea i-am cusut păpușii o rochie de mireasă. Mama a observat mai târziu fapta, pentru că partea de jos a draperiei era ascunsă de masă. Sigur, că n-am scăpat de ceartă. În schimb, rudele au clătinat din cap și au țocăit din limbă: „Nu se poate așa ceva! Ești băiat!” Dar cine să le bage în seamă? Mai ține minte cum o vecină, văzându-mi isprava mi-a zis atunci: „Măi Vasile, acum îmbraci păpuși în rochie de mireasă, dar peste ani o să îmbraci mirese.” Câtă dreptate avea…
Am renunțat la păpuși pe la 12 ani, dar m-am apucat de brodat și de tricotat. Frecventam câteva cercuri de împletituri, broderii, într-un cuvânt știam tot ce însemnă muncă manuală. Și cam tot atunci am început să mă implic în artizanat și pictură. Participam la concursuri de pictură, unde am câștigat locuri fruntașe la nivel municipal și școlar.
Cercurile astea nu le frecventam singur, ci împreună cu o verișoară. La un moment dat, ea m-a întrebat dacă nu vreau să vin cu ea la Școala Profesională Polivalentă nr. 8 din Chișinău, unde învăța o rudă de-a ei. Împins de curiozitate am însoțit-o, dar când am ajuns acolo am realizat că eram singurul băiat. Între timp, eu lăsasem la o parte cusutul, pentru că începusem să mă deranjeze faptul că mulți râdeau de mine, așa că m-am concentrat pe pictură. Totuși, îmi doream să depun actele la școala profesională. Dar aveam în jur doar fete, și asta mă oprea.
Admis
Mai spre toamnă, am vorbit cu mama despre asta. Ea n-a fost împotrivă, ba chiar m-a susținut. Tot în acea perioadă, am trecut-o printr-o pierdere enormă. L-am pierdut pe tata. După înmormântare, mama mi-a spus clar: „Nu am bani să te susțin pe perioada studenției! Va trebui să muncești.” A fost dur să aud asta, dar am înțeles-o.
Am făcut patru ani la Școala Profesională Polivalentă – doi ani de cusător și alți doi ani de croitor. Am terminat cu categoria 5 (cea mai înaltă), fiind unul dintre cei mai ambițioși studenți, deși la început nu mă prea lăudam cu abilitățile necesare. Tot ce aveam era imaginația artistică, lucru care m-a ajutat enorm. Cu timpul mi-am perfecționat și abilitățile tehnice, dar cert e că fără imaginația cu care am fost înzestrat de la natură, n-aș fi ajuns unde sunt acum.
O influență mare în viața mea de student a avut-o Elizaveta Glebova, profesoara mea. Mi-a fost ca a doua mamă. Parc-o văd, venea mereu la mine, scotea ochelarii de pe ochi și mă întreba: „Vasea, la tine mâinile cresc mai jos de șold?” Era stilul ei de a mă motiva. Am ales să urmez industria ușoară, specializându-mă în vestimentație, fiind pasionat, în special, de rochii. Cei patru ani petrecuți la Școala Polivalentă au fost extraordinari. Prin comparație cu anii de gimnaziu, unde am fost un copil retras, ce provenea dintr-o familie modestă și era foarte des ținta bullyingului, aici mă simțeam în lumea mea.
Prima experiență
Fiind elev la Școala Profesională, am participat la concursul „Singuri pentru noi” din Polonia, destinat școlilor și instituțiilor din domeniul modei din întreaga țară. Am desenat schițele pentru concurs împreună cu o colegă și am câștigat, ajungând în semifinală. Am mers în Polonia, unde ni s-au oferit stofe pentru creație, din care eu am realizat un costum, iar colega mea o rochie. După absolvirea școlii profesionale, m-am angajat într-o fabrică, dar salariile erau foarte mici. Industria textilă era prost plătită peste tot, nu doar în Moldova. Lucram în două schimburi și primeam în jur de 1300 de lei. Am rezistat doar o lună și jumătate, după care am renunțat și m-am angajat chelner într-un local din capitală. Cu acei bani mi-am plătit contractul la Universitatea Pedagogică, optând pentru design vestimentar. Eram în jur de 30 de studenți în grupă, dintre care doar doi băieți. După o lună, am aflat că s-a eliberat un loc la buget și aia a fost salvarea mea.
La facultate, fiind deja absolvent al unei școli profesionale, am fost printre cei mai buni studenți. Profesorii m-au remarcat și mi-au propus în ultimii ani de studenție să rămân lector la universitate. Am luat parte la diferite tabere de creație. În anii II și III, mă ofeream mereu să ajut studenții mai mari. În paralel, lucram și la comenzi individuale acasă și colaboram cu ateliere pe care le cunoșteam. Degeaba n-am stat niciodată. După susținerea licenței, am făcut și masteratul. Lucrarea de licență a fost prima mea colecție vestimentară, intitulată Glașa și Duneașa, inspirându-mă de la matrioșca rusească.
În anii III-IV de facultate, am început să colaborez cu cel mai renumit salon de modă din Chișinău – Feodora. A fost un alt nivel pentru mine. Am lucrat în echipă, am început ca croitor-cusător, ca ulterior să ajung să particip la realizarea colecțiilor prezentate în cadrul evenimentului Potcoava de Aur în perioada 2009-2010. În 2011, designerul casei de modă a plecat, iar eu am fost chemat să îl înlocuiesc. Această casă de modă era una dintre cele mai bune din industrie și servea o clientelă exclusivistă. Cariera mea la facultate și colaborarea cu atelierul mergeau mână în mână – dimineața eram la universitate, seara la atelier, plus masteratul. Am lucrat acolo până în 2014, timp în care am realizat cinci sau șase colecții mari. Printre ele se numără Sensual Woman, Velvet Dreams și Elegance, prezentate inclusiv în cadrul unor evenimente de modă, unde am îmbrăcat personalități din lumea mondenă, din politică și din media.
O colecție vestimentară obișnuită începe de la trei – cinci piese, noi însă lucram în jur de 25 de modele. Rolul meu era să lucrez asupra fiecărui model – de la alegerea stofei și a decorului până la probe, ajustări și modificări. Mă ocupam inclusiv de detalii precum culorile pantofilor, machiajul, coafura, accesorii și chiar muzica și conceptul de deschidere a colecției.
În paralel cu activitatea la atelier, lucram și la universitate, unde îmi făceam masteratul. Am realizat a doua mea colecție, de data această pentru masterat, care a fost destinată bărbaților – un concept de „new military”, inspirându-mă din uniformele regale, iar ulterior am creat încă două colecții care au fost prezentate în cadrul diferitor evenimente culturale.
Diplomanți și masteranzi pe plan internațional
În 2012, după examenul de masterat, am început să predau la Facultatea de Arte Plastice și Design, din cadrul Universității Pedagogice Ion Creangă. Inițial, am predat cursuri de tricotat, broderie și croșetare, apoi am trecut la design vestimentar și tehnologia materialelor. Tot din 2012, am coordonat primele teze de licență și masterat, ajungând la peste 60 de lucrări realizate cot la cot cu studenții mei.
Am fost primul lector care a dus creațiile studenților pe plan internațional. În 2013, la Roma, am câștigat Grand Prix la „Modă Înaltă”, într-un concurs cu 43 de țări, inclusiv SUA, Japonia și Australia. Lucrările studenților au avut parte de prezentări și sesiuni foto în orașe precum Veneția, New York și Paris și am participat la competiții în România, unde am obținut premii cu o rata de succes de 90%. În 2016, a fost organizat un simpozion transformat într-o prezentare spectaculoasă, grație colaborării dintre studenții din Moldova, România și Ucraina. Toate aceste reușite au avut loc la Universitatea Ion Creangă, care, pe lângă profesori, formează și designeri, artiști plastici și graficieni.
Primele încercări de a pleca din țară
Primele încercări de a pleca din țară au fost în 2014, când am început o colaborare cu un brand din Italia ce a durat aproximativ trei ani. Produsele le realizam pentru un magazin italian, iar procesul presupunea designul schițelor, crearea prototipurilor și finalizarea produselor în diverse etape, inspirându-mă atât din marile case de modă – Dolce & Gabbana, Gucci – cât și din tehnicile lor de cusut, alegerea stofei și a croielii. Deși responsabilitățile erau mari, acest proiect mi-a dat libertatea de a crea orice-mi doream. După o experiența în Italia, am realizat că n-aș vrea să mă stabilesc acolo, deși m-a atras cultura italiană. Legat de alte călătorii în afara țării, în 2021, am avut ocazia să vizitez Parisul și să urmărească colecțiile din cadrul Muzeului Luvru.
După Italia, a apărut marca „Gepetto”. De de acest nume? Pentru că italienilor le venea greu să pronunțe „Vasile”, așa că mi-au zis „Gepetto”, după numele tatălui lui Pinocchio, care era meșteșugar. Colecția era inspirată din stilul italian, dar cu un twist sportiv și liber, potrivit atât pentru adulți cât și pentru adolescenți. Cu ea am debutat la Moldova Fashion Days, iar ulterior am participat la Odessa Fashion Week și Roma Fashion Week.
În mai, am participat la festivalul „Ia Mania” și am obținut locul trei cu o colecție „La seceriș”, inspirată din cultura moldovenească. După eveniment, am fost invitat la Odessa Fashion Week, unde am vândut câteva dintre rochii direct pe malul Mării Negre. În toamna aceluiași an, am realizat o altă colecție pentru Moldova Fashion Days.A fost vorba despre vestimentație exterioară casual, care a avut mare succes. Am prezentat-o și în cadrul Moldova Expo Fashion, unde am avut ocazia să am un stand de vânzare.
În 2017 am primit propunerea de a crea un panou care să reprezinte Moldova la cea mai mare expoziție de vinuri din țară. Fiind pasionat de broderii și tricotaje, am fost contactat de organizatorii acestui proiect. Eu, împreună cu încă zece persoane pe care le-am ales, am lucrat intens pentru a crea un panou de 30 de metri de panză. Pe această pânză am brodat un covor moldovenesc în formă de sticlă de vin, folosind tehnica de împâslire și broderie manuală. Lucrul a fost extrem de complicat, deoarece totul a fost realizat manual, pas cu pas. A fost un efort colosal, având în vedere că trebuia să respecte un format de 1:100 și să măsor cu rigla pentru a mă asigura că totul se potrivește perfect. Dar am reușit să terminăm lucrarea în termenul de stabilit. Rezultatul a fost peste așteptările tuturor. Panoul a fost considerat unic și a fost recunoscut pe toate portalurile, fiind promovat ca un exemplu al tradiției moldovenești, având și statutul de patrimoniu UNESCO.
Spania. Punct și de la capăt.
În lunile mai și iunie 2018 am mai organizat câteva colecții, și mă pregăteam pentru următoarele proiecte când într-o zi am primit un apel de la o rudă stabilită în Spania: „Vasile, este aici o ofertă de muncă pentru tine. Dar trebuie să vii acum, pentru că alta nu știu dacă va mai apărea curând.” Soția mea, care este și ea artistă în domeniul designului, m-a încurajat să plec.
Am ajuns în Spania în iulie 2018. Orașul Santander mi-a plăcut din prima. În a treia zi am început munca într-un atelier de reparații de haine, ce aparținea unei conaționale de-a noastre. Am realizat rapid că moda spaniolă era diferită de cea est-europeană – mai relaxată, mai casual, cu un alt mod de a combina piesele vestimentare, hainele sunt mult mai accesibile ca preț, iar brandurile precum Bershka sau Zara domină piața, respectiv cererea pentru croitorie personalizată e limitată. Și totuși, reparația hainelor nu era pentru mine așa că după aproape un an, am început să lucrez pe cont propriu. Ușor, ușor, mi-am creat o clientelă, primind comenzi deja acasă, iar în paralel, am început o colaborare cu Irina, o fotografă, împreună cu care am creat proiecte, în special pentru copii și femei însărcinate. Între timp am cunoscut multă lumea faină, dintr-ai noștri pentru care am creat rochii pentru evenimente speciale. Am participat inclusiv și la un festival al talentelor, iar în 2019, am avut chiar și o colecție prezentată la Londra.
Luis Alonso
Colaborarea cu Luis Alonso, unul dintre cei mai renumiți creatorii de modă din nordul Spaniei, a început în pandemie. Curând se fac cinci ani lucrez cot la cot cu el.
Totul a început într-un mod banal. Pandemia i-a pus pe mulți la pământ. Eu nu am fost o excepție, respectiv a venit un moment în viața mea când trebuia să iau o decizie – mă întorc acasă sau rămân? Am început să caut soluții. Am trimis CV-ul la Carolina Herrera (cel mai renumit designer din Spania) și, în timp ce așteptam un răspuns de la casa ei de modă, căutam pe Instagram și alte oportunități. Așa am descoperit o fotografie din atelierul lui Luis Alonso. Deși erau multe alte ateliere în zonă, anume a lui mi-a apărut în feed. I-am scris un mesaj de pe pagina mea profesională, menționând că sunt în căutarea unui loc de muncă.
După două zile, am primit un mesaj prin care-mi cerea să-l sun. Am prin la curaj abia peste o săptămână. La interviul de angajare mi-a cerut să-i cos un palton. L-am realizat, iar pentru această lucrare am fost remunerat cu o sumă pe care, acasă, aș fi câștigat-o doar după câteva luni de muncă. Abia ulterior, am aflat că acesta era unul dintre cele mai exclusiviste ateliere din regiune, unde prețul unei rochii începe de la 1000 de euro.
Am lucrat câteva luni în probă, timp în care-mi dădea câte ceva de făcut acasă. Ca și remarcă, spaniolii din nord sunt mai rezervați, iar procesul de integrare este mai lent. El m-a sunat într-o zi și m-a chemat la o discuție. M-am gândit că vrea să încheiem colaborare, când de fapt mi-a oferit un contract de muncă de opt ore pe zi. Mi-a dat de înțeles că mă voi axa pe rochii de mireasă.
Așa a început totul. Primele luni de acomodare au fost dificile. Spaniolii au un alt mod de a face lucrurile. Spre exemplu, la proba rochiei de mireasă pot veni și zece persoane – bunica, străbunica, sora, soacra. În atelier avem un pat mare, scaune, servim cafea, iar în centrul încăperii este un podium unde mireasa stă în centru, iar toți cei prezenți se dau cu părerea. Vin cu 10 perechi de pantofi și cercei, iar la a doua probă deja sunt machiate și coafate. Este un adevărat proces, iar toate acestea costă mulți bani.
Avem mirese de toate vârstele, dar cele mai multe sunt de la 35 de ani în sus. Am cusut inclusiv rochii fără nicio probă, cum a fost cazul unei mirese din New York. Clientela noastră este exclusivistă – arhitecți, medici stomatologi, oameni cu un statut social ridicat.
Viața mea de designer este foarte agitată mai ales în sezonul nunților. Din mai până în octombrie, încep nopțile mele albe. Uneori, iau rochii de cusut și acasă. De exemplu, până anul trecut, am avut și 30 de mirese pe sezon. O rochie de mireasă se comandă cu cel puțin șase luni înainte, uneori chiar și cu doi ani. Începem măsurătorile din timp, iar procesul de realizare durează aproximativ un an, cu cinci – opt probe pentru fiecare rochie. Pe lângă rochiile de mireasă, mai realizăm și ținute pentru invitate, dar și alte piese vestimentare – paltoane, cămăși, pantaloni, bluze. Atelierul este destinat exclusiv femeilor. Am avut și experiențe inedit, cum ar fi crearea unor ținute pentru cupluri de același sex. De asemenea, am vestimentații pentru persoane publice, pe care le-au purtat eveniment de prestigiu în Spania, unde au fost prezenți regele și regina.
În cadrul atelierului, prestația mea începe de la realizarea schiței până la produsul final, respectiv, sunt tot mai promovat, pentru că urmează să devin succesorul acestui atelier. Pe viitor, planific să-mi îmi dezvolt propriul brand – Vasile Studio, pentru că am acumulat destulă experiență, iar numele meu are tot mai multă greutate în acest domeniu. Deși nu neg faptul că sunt încă în proces de dezvoltare și auto-cunoaștere… încă mă descopăr, încă aflu despre mine că pot face lucruri de care nu știam că sunt capabil în acest domeniu.
Gânduri de final
Îmi place ritmul de viață de aici. După ce duc copiii la școală și beau cafeaua undeva în oraș, împreună cu soția, merg la serviciu. La atelier începem ziua cu revizuirea programului de peste zi, apoi trecem la procesul de muncă propriu zis. La ora 11.00 luăm o pauză scurtă pentru o cafea sau un ceai, apoi continuăm munca până la prânz. La pauză de masă mergem, de obicei, acasă. Spaniolii au obiceiul de a face siesta, iar acest ritm mi se pare interesant. După-amiaza, în jurul orei 16:00, revenim la muncă și lucrăm până seara, pe la opt seara. Serile sunt pentru familie. Am o soție minunată, cu care de 16 ani facem o familie și doi copii minunați împreună – o fată de 12 ani și un băiat de șapte ani.
Stilul de lucru din Spania diferă de cel de acasă. Am libertatea de a-mi coordona singur programul și condițiile de muncă. Am o rutină care-mi oferă echilibru și claritate. Prin comparație, în Moldova (cel puțin în cazul meu) viața mi se desfășura într-un ritm haotic. Acolo până ajungeam la serviciu eram deja obosit. De multe ori m-am întrebat și am fost întrebat dacă m-aș întoarce definitiv în Moldova…? În primii trei ani eram mereu cu mâna pe bagaje. Dar cu cât a trecut timpul, cu atât răspunsul este tot mai evident că nu, nu aș reveni. Cu toate că atunci la moment, plecarea mea a fost, de fapt, o chestie banală, pentru că nu planificam să emigrez, acum tot mai mult conștientizez că a fost o decizie bună. Câștigam bine în Moldova, dar nu era suficient pe termen lung. Eram bine și la universitate cu studenții mei.
Un sfat pentru cei care ar dori să emigreze. În domeniul acesta este greu să te realizezi. Trebuie să fii foarte bun ca să reușești. Dacă vorbim de alte domenii, există mai multe oportunități, însă în artă concurența este mare. Peste tot există specialiști foarte buni. De aceea, sfatul meu este simplu – dacă ești talentat și îți cunoști valoarea, trebuie ai încredere că vei reuși. Dar asta înseamnă și să fii pregătit – să ai actele în regulă, să cunoști limba țării în care vrei să te stabilești și să fii dispus să muncești.
