Dacă nu era târgul online de cariere organizat de Biroul de Relații cu Diaspora, nu era acest articol azi, pentru că anume acolo l-am cunoscut pe protagonistul lui. Îi spune Mihai Găină și el m-a provocat să vreau să-i cunosc activitatea care îl definește drept „geomatician”, or cel puțin pentru mine, acest termen în acel moment suna necunoscut. La asta s-a adăugat și faptul că Mihai face parte din diasporă, dar planifică să revină în țară pentru că acolo îl așteaptă bunicii. Mi-a plăcut cu câtă nostalgie mi-a mărturisit: „Am măsurat Parisul la milimetru și mi-am dat seama că satul meu nu fusese măsurat niciodată cu atâta grijă.”
E nevoie de un sat întreg ca să crești un copil. Eu îs copilul cela…
Sunt unicul copil născut în familia lui Gavril și a Svetlanei Găină, din Onișcani, raionul Călărași. Am apărut pe lume când părinții mei treceau printr-o perioadă financiară grea. Tata, proaspăt absolvent al Institutului de Medicină, a înțeles că din medicina de acasă nu se putea trăi. Și a plecat la Moscova. Apoi l-a urmat mama, după care eu. Respectiv, grădinița, între trei și șase ani, am făcut-o printre ruși.
Am puține amintiri din perioada aceea. Ce țin minte, totuși, e că mi se dădea greu „străinătatea”. Eram un copil nervos care nu-și găsea locul. Mă băteam întruna cu copiii, de aceea, părinții erau chemați des la grădiniță să dea explicații de ce băiatul lor nu ascultă. Pe când aveam șase ani, impuși de situație, au luat, într-un final, hotărârea care mi-a schimbat axa vieții… m-au adus acasă, în Moldova, la bunicii din Onișcani.
A fost greu și acolo. Nu știam româna, dar, din fericire, am prins ultimul an în care se mai organizau clase pregătitoare. Așa am cunoscut-o pe doamna Parascovia, prima noastră învățătoare, care ne-a pregătit, cu multă răbdare, pentru clasa întâi și împreună cu ea a început pentru mine adevărata școală.
Ușor am început să mă schimb, astfel că ai lor mei parcă nu le venea să creadă că tot eu îs copilul bătăuș care nu știa o boabă de română, iar acum îi turuie gura cât e ziua de lungă. Dar eu cred că cel care m-a „salvat” a fost satul bunicilor, care m-a primit cu brațele deschise. Știi vorba „e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil…?” Eu îs copilul cela.
Ce ține de bunici, ei mi-au devenit a doua pereche de părinți, căci toată copilăria mea, mama și tata au rămas la Moscova. Veneau acasă doar de două ori pe an… o dată de Revelion, cam o săptămână și încă o dată, în cursul anului, pe o perioadă și mai scurtă de timp. Așa că eu am fost crescut de bunelul Gheorghe și de bunica Liuba Znacovan, or, anume ei au contribuit la educația mea, de aceea zic că mi-au fost, cu adevărat, a doua pereche de părinți. Îi iubesc foarte mult. Sunt bătrâni acum, dar mi-i atât de dor de ei și mă rog lui Dumnezeu să-i păzească încă mulți ani înainte. Și acesta e unul dintre motivele adevărate pentru care mă întorc iar și iar acasă. Încă nădăjduiesc să mai petrec timp cu ei și să le culeg din înțelepciunea anilor.
„Băieți, nu vă grăbiți să munciți. Cât sunteți tineri, învățați și iar învățați…”
Nouă ani am făcut gimnaziul la Onișcani și vreau să zic că am avut noroc de profesori. Doamna Valentina a fost cea care ne-a pus temelia limbii franceze. Am pomenit-o tare des în primii mei ani de aflare în Franța. Și numai de bine. Datorită ei, am luat nota opt la franceză la bacalaureat, iar când am ajuns aici, limba mi s-a dezlegat repede.
Domnul Constantin, dirigintele nostru din a cincea până în a noua, tot dumnealui și profesor de fizică, ne-a învățat și formule de fizică și lecții de viață. După ore, ne scotea în natură, la drumeții, să cunoaștem animalele și să vedem frumusețea locului. Avea grijă de fiecare ca de propriul copil. Punea suflet, ca fiecare dintre noi, fără excepție, să reușească.
Dacă stau să mă gândesc, de acolo mi se trage felul în care privesc azi teritoriul, pentru că el ne-a învățat să ne uităm la un deal, la o pădure, la un drum cu mai multă atenție decât suntem obișnuiți. Mai târziu, eu doar am înlocuit ochii cu sateliți.
Și tot el ne-a repetat atât de des, încât a devenit, în timp, o mantră: „Băieți, nu vă grăbiți să vă angajați sau să munciți. Cât sunteți tineri, învățați și iar învățați.”
Mama… Am purtat această traumă mult timp.
În septembrie 2009, când aveam 14 ani, mi-am pierdut mama. Ea, Dumnezeu s-o ierte, a muncit la piață, la Domodedovo, toată viața, unde a îndurat mult frig. A murit tânără din cauza tiroidei. Ce mi-a rămas de la mama? Amintirea celor mai bune plăcinte pe care le făcea când venea acasă. Acum doar bunica mă mai alintă cu așa bunătăți.
La doi ani după ce am pierdut-o pe mama, am trecut printr-un accident foarte grav. Eram cinci tineri și puteam să ne prăpădim cu toții…. Dar am rămas în viață toți și pentru mine a fost un miracol. Eu m-am ales cu o comoție cerebrală, iar cel mai bun prieten al meu cu o ruptură gravă la umăr. Mi-am revenit foarte greu.
Purtam atunci la mine două iconițe. Una era a Sfântei Mucenițe Fotina, adică Svetlana, și a doua era a Sfântului Arhanghel Mihail, ambele lăsate de mama, înainte de moartea ei. De atunci, am schimbat vreo cinci portofele, dar pe ele le-am păstrat. Le port și acum.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Până la accident eram supărat pe El că mi-a luat mama; după accident am început să cred în El din nou. Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ceea ce avem.
Poate de aceea a durat atât până am simțit că am trecut cu adevărat. Nu a fost o singură lovitură, ci două, la doi ani distanță, exact în anii în care eu îmi formam personalitatea.
Abia pe la 28 de ani am simțit că am trecut cu adevărat prin ea și m-am vindecat. Am înțeles între timp că fiecare din generația noastră poartă o traumă din copilărie… părinți plecați, familii despărțite, vremuri grele. Când te maturizezi, trebuie să înțelegi ce e înăuntrul tău ca să poți trece. Noi am crescut în vremuri grele și asta ne-a făcut puternici. Norocul meu au fost bunicii, care mi-au dat aceeași educație pe care mi-ar fi dat-o părinții.
Nu pot să spun o zi anume în care aș fi simțit că am trecut cu adevărat prin traumă. S-au adunat mai multe lucruri, fiecare cu ponderea sa. Am început să călătoresc și să stau de vorbă cu oameni din toată Europa, m-am așezat pe plan profesional, mi-am recăpătat relația adevărată cu tata și mi-am făcut prieteni cărora mă puteam deschide.
Nu m-am făcut medic. Ca tata.
Aveam calculatorul din clasa a cincea, cadou de la părinți care, deși erau departe, investiseră mereu în binele meu, și prin acel calculator, mi-au creat micul meu univers. Informatica era deja pasiunea mea: citeam tot ce prindeam și pe unde apucam — articole, teze, note informative. După absolvirea gimnaziului, mă gândeam totuși să mă fac medic, ca tata, și depusesem deja actele la colegiul de medicină. Dar în vara aceea m-am gândit bine… Așa că, într-un final, am ales informatica la Colegiul Politehnic din Chișinău. Era 2011, începutul boomului tehnologic. Patru ani mai târziu, terminam cu mențiunea „Foarte Bine” administrarea rețelelor, bazele de date, temelii la care lucrez și astăzi.
Tata nu s-a supărat și nici nu a stat să mă convingă să fac medicină. Mi-a spus că e alături și că îmi respectă decizia. M-a încurajat tot timpul și m-a susținut în alegerea pe care am făcut-o.
Tata. Până pe la 24 de ani, am fost tată și fiu la telefon, la mii de kilometri distanță.
Tata a stat la Moscova și de acolo m-a susținut în toți anii mei de studenție. Până pe la 24 de ani, am fost, într-un fel, tată și fiu la telefon, la mii de kilometri distanță. Ne vedeam rar, o dată-de două ori pe an, pe perioade scurte. Mai mult mergeam eu la el, de la 16 ani, din primul an de colegiu, când am început să-mi fac primii bani.
În 2018 tata a plecat în Franța. Când terminam eu facultatea, el era deja acolo de un an și jumătate, de-aceea am ales și eu Franța, ca să-i fiu alături. Din 2019 până în 2021, doi ani de trăit unul lângă altul, am format și am simțit relația adevărată de tată și fiu.
Nu s-a întâmplat într-o zi, pentru că a fost nevoie de doi ani petrecuți cu adevărat împreună, nu la telefon. El, fiind medic din tinerețe, a știut cum să mă îndemne să-mi găsesc drumul corect. Îl iubesc foarte mult și îi mulțumesc că a fost alături de mine la toate încercările mele grele, chiar și după ce mama a plecat din viață.
Nu întotdeauna trebuie să muncești din greu ca să câștigi bine. Uneori e destul să muncești cu cap.
Nu întotdeauna trebuie să muncești din greu ca să câștigi bine. Uneori e destul să muncești cu cap.
Ziceam mai devreme că în anii de colegiu, verile mi le petreceam la Moscova, la tata. Prima vară am împărțit flaiere pentru 50 de ruble pe oră. Am făcut treaba asta toată vara, ca la final să-mi cumpăr un telefon și haine.
Apoi am lucrat două veri la un depozit de ambalat țigări. Locuiam la sora mamei, la Vidnoe, în sudul Moscovei, iar munca era la Krasnogorsk, în nordul ei, adică patru ore dus-întors. Tura de noapte însemna muncă de la opt seara până la opt dimineața, alături de încă vreo 12-15 moldoveni. Trebuia să strângem comenzi din peste 200 de feluri de țigări, câte 10-70 de blocuri fiecare, fiecare comandă cu destinația ei. Atunci am și început să fumez — așa, printr-o glumă, pentru că cine fuma avea pauză, cine nu fuma trebuia să lucreze într-una. După ce strângeam toate comenzile, dimineața veneau șoferii și încărcam, apoi mergeam acasă. Acolo încercam să adorm și nu puteam. Atunci am înțeles că somnul de zi nu e niciodată somnul de noapte. Ce făceam în schimb? Citeam multă literatură de dezvoltare personală.
Am fost și vânzător de electronice într-un centru comercial. Salariul fix pe zi plus 2% din vânzări au însemnat că am câștigat, într-o singură lună, adică luna dinainte de Revelion, cea mai bună din tot anul pentru un magazin de electronice, în jur de 3 000 de dolari, cât nu mi-am imaginat că e posibil. Banii mi-au ajuns aproape pentru tot anul de colegiu: chirie, mâncare, cheltuielile de zi cu zi. Lecția acelei ierni a fost că nu întotdeauna trebuie să muncești din greu ca să câștigi bine. Uneori e destul să muncești cu cap.
„8–10%” pe hârtie — 100% în realitate
La Universitatea Tehnică am ales ingineria sistemelor biomedicale, adică tehnica ce se atinge de om. În paralel lucram. Am activat timp de un an la suportul tehnic al Moldtelecom, unde am învățat să traduc tehnica în limba omului, apoi aproape un an ca agent imobiliar, unde am învățat Chișinăul stradă cu stradă și am „pipăit” omul înainte ca el să spună prima lui frază.
Și tot atunci am făcut prima mea afacere, iar odată cu ea și prima mea mare greșeală. Cu un coleg de facultate am deschis un magazin de jucării electronice cu radiocomandă, într-un cuvânt tot felul de mașinuțe și drone teleghidate, exact jucăriile unui student la informatică, într-un loc bun, la un centru comercial din Chișinău. Aveam vreo 40 000 de lei ai mei, doar că n-am socotit bine investiția: numai mobilierul comandat a mai înghițit încă o dată tot atâta, iar jucăriile aduse de peste hotare cereau acte peste acte și TVA la import.
Și atunci am făcut greșeala cea mare — m-am băgat în microcredite. Pe hârtie scria „8–10%”, sunau ca niște condiții rezonabile, doar că era dobândă lunară, nu anuală; cumulată pe un an, ajungea undeva peste 100%. Întrucât eram prins cu universitatea, n-am stat să calculez la rece. Am luat un credit să-l acopăr pe primul, apoi pe al treilea, ca să-l sting pe al doilea, pe al patrulea… și tot așa. Când am terminat facultatea, afacerea nici nu apucase să trăiască, pe când datoriile erau toate pe umerii noștri. Mobilierul l-am vândut, peste câțiva ani, cu nici 20% din prețul plătit, pe când jucăriile – o bună parte au rămas acasă și le-am împărțit pe la verișori.
Începutul a fost o lecție de smerenie
La sfârșitul facultății am făcut stagiul de bioinginer. Îmi plăceau meseria, halatul alb și munca în spital, dar salariul oferit era de șase – șapte mii de lei, iar eu aveam de întors lunar în jur de patru – cinci mii numai la credite, plus chirie, plus toate celelalte. Cum nu încercam, nu-mi ieșea socoteala.
Și atunci mi-am pus diploma în valiză și am plecat la tata, luând și datoriile după mine. Era septembrie 2019 când am pornit spre Franța. Or, cum îmi plăcea mie să glumesc. Am plecat în Franța cu diploma într-o mână și datoriile în cealaltă. Și primul an l-am muncit ca să mi le plătesc.
Franceza o stăpâneam binișor. Temelia doamnei Valentina și-a făcut treaba. Am găsit repede un loc bun, la o firmă franceză de monitoring al infrastructurilor. Dar începutul a fost o lecție de smerenie. După opt ani de învățat informatică și bioinginerie, am luat în mână disc-flexul, mașina de găurit și casca. Am trecut pe șantier, unde noroiul era la ordinea zilei. Am coborât în tuneluri, unde o greșeală de ventilație te poate costa viața, și am urcat la înălțimi de 20–40 de metri.
Am făcut formările și am avansat. După un an eram deja tehnician superior. Informatica din colegiu m-a scos la mal. Pe lângă instalare, făceam și programarea captorilor. Lanțuri de senzori coborâte la 40 de metri adâncime, adresate unul câte unul, ca să știi care măsoară la ce adâncime mișcarea pământului. Apoi m-am uitat la colegii geometri, cu stațiile lor totale și nivelmentul de precizie și am început să întreb, să încerc și să învăț meseria de la ei.
Măsuram aproape fără erori, pentru că știam ce măsuram. Pe liniile de mare viteză, unde trenul trece cu 350 km/h, o deformație de 1–3 milimetri pe șină e destul ca el să sară de pe ea. De aceea măsuram de mai multe ori și făceam media, ca să fiu sigur că măsurătorile sunt fără erori.
Îmi amintea des de bunicul care-mi zicea când eram mic: „Măsoară de șapte ori și după aceea taie.” Așa, pas cu pas, mi-am câștigat drumul spre birou trecând la prelucrarea datelor, calculelor și rapoartelor.
Șase ani am lucrat pe cele mai mari șantiere ale Franței
Am avut și norocul unui manager cum rar se găsește, un devotat meseriei, care mi-a dat toate secretele. În doi ani m-a învățat cât n-aș fi învățat cu altul în zece. Când a plecat el, i-am spus conducerii că vreau mai mult, vreau proiectele mele, vreau masterul. Au acceptat, scriindu-mi o scrisoare de recomandare și semnându-mi contractul de alternanță. (n. r. În franceză, contrat d’alternance e un tip de contract de muncă specific sistemului francez, care combină studiile cu angajarea — practic, persoana e simultan student și salariat.)
Șase ani am lucrat pe cele mai mari șantiere ale Franței, printre care metroul Grand Paris Express, liniile 15 și 16, proiectul EOLE, metroul din Toulouse și multe altele.
Sute de senzori vegheau zi și noapte ca tunelurile Parisului să nu se miște nici cu un milimetru. Și într-o zi m-a lovit gândul, din care s-a născut tot ce a urmat: „Am măsurat Parisul la milimetru, până mi-am dat seama că satul meu nu fusese măsurat niciodată cu atâta grijă.”
În toamna lui 2025, am intrat la Masterul de Geomatică – știința care combină informatica, geografia și datele din satelit pentru a analiza teritoriul
În 2024 mi-am echivalat studiile în Franța. Asta a însemnat patru luni de acte, un traducător autorizat, 240 de credite recunoscute și, în toamna lui 2025, am intrat la Masterul de Geomatică, știința care combină informatica, geografia și datele din satelit pentru a analiza teritoriul de la Universitatea Paris 8, în alternanță cu firma.
Ca tehnician cu experiență, ajunsesem să câștig foarte bine. Uneori mai bine decât inginerii cu tot cu ore suplimentare, deplasări și ture de noapte cu prime.
Dar trecerea la alternanță a însemnat salariul minim, vreo 1400 de euro net, iar asta însemna un an întreg la nivelul acela, după ce mă obișnuisem să nu am griji de bani. Sincer, mental a fost poate mai greu decât financiar, dar la 30 de ani, învățat cu independența mea, să strâng cureaua de bunăvoie… ajungi să te întrebi în unele seri dacă ai făcut bine.
Răspunsul venea mereu același: da. Noroc de rezervele strânse în anii buni, care mă țin și astăzi.
Primul semestru a fost dur – șantier de dimineață până seara, cursuri a doua zi. În decembrie m-am uitat la note și cu media de 13 am înțeles că dacă țin ritmul acesta, pierd diploma. Atunci am decis să plec din firmă, ca să mă dedic studiilor. Nu m-am pus pe tânjeală. Îndată după plecare mi-am deschis propria întreprindere. Al doilea semestru s-a simțit, pentru că media s-a ridicat la 17.
Amalgamarea voluntară a comunelor – la subiectul acesta pot răspunde eu, cu formarea mea
Ce ține de subiectul tezei, nu l-am ales eu, ci el pe mine. De la Paris urmăresc pagina de Facebook a primăriei din satul nostru, ca să nu tai firul cu acasă. Și iată că pe 17 aprilie, primăria a distribuit o postare în care s-a vorbit despre amalgamarea voluntară a comunelor. Am citit-o la mii de kilometri de casă și m-am gândit că la subiectul acesta pot răspunde eu, cu formarea mea. În aceeași săptămână am sunat primarul, i-am propus analiza mea, care a însemnat un studiu cu instrumente europene, gratuit, pentru satul nostru, și a fost de acord să colaborăm.
Am început să scriu în aprilie și mi-au luat cam trei luni pentru toată munca. Tutorele meu pedagogic, domnul Godard, directorul departamentului de Geografie de la Paris 8, a fost uimit de volumul de muncă adunat într-un timp atât de scurt. Teza despre ținutul Călărașului, adică despre acasă, a primit 18 din 20 — foarte puțini din promoție au luat o asemenea notă. Anul l-am încheiat cu media 15,25, iar din septembrie continui cu Masterul 2.
În Franța, masterul se face timp de doi ani. Anul întâi, Masterul 1, este cel pe care tocmai l-am încheiat, cu teza despre amalgamarea comunelor din raionul Călărași. Din septembrie urmează Masterul 2 — al doilea și ultimul an, cel care încheie studiile. Programul se numește G2M și pregătește specialiști în prelucrarea și valorificarea datelor spațiale pentru sprijinirea deciziilor. Se deosebește de studiile clasice de SIG printr-o componentă puternică de programare și de cartografie web, sprijinindu-se pe patru piloni: geomatică — sistemele informaționale geografice, analiză spațială, geocodare și gestiunea datelor teritoriale; geodecizional — instrumente de sprijin al deciziei, statistică spațială și indicatori de decizie; geomarketing — analiza ariilor de deservire, țintirea geografică și optimizarea rețelelor; multimedia și cartografie web — interfețe cartografice interactive, baze de date spațiale și servere SIG.
Când eram mic, îmi doream foarte mult un frate și o soră. I-am primit acum, recent
Și tata a putut să treacă peste greutatea de a rămâne fără soție abia după treisprezece ani. În 2022 s-a cunoscut cu soția lui de acum — eu îi spun Mama Vera. Și ea își pierduse soțul. După atâta timp, meritau amândoi să se găsească unul pe altul. I-am încurajat din start și le sunt alături și acum, tot timpul. Iar ea a putut să-mi transmită dintr-odată căldura de mamă de care duceam lipsă din adolescență. Formează un cuplu excelent și sunt nespus de fericit pentru ei că s-au găsit unul pe altul.
Când eram mic, îmi doream foarte mult un frate și o soră. I-am primit acum, recent, în 2022, la 27 de ani: Cristina, fata ei cea mare, mai mare decât mine, și Andrei, băiatul cel mic, mai mic decât mine. Am căpătat cu ei o relație strânsă, la care nici nu mă așteptam. Sunt norocos și îi mulțumesc cu adevărat lui Dumnezeu pentru darurile acestea, care nu au preț.
Un tată e mai valoros decât 100 de învățători.
Pe 29 aprilie 2026 am fondat CODRUM
Ce fac astăzi? Fac geomatică. Ce înseamnă asta, pe înțelesul tuturor? Explic. Pe 29 aprilie 2026 am fondat CODRUM. Numele vine de la Codrii de acasă, iar în el se aud, dacă asculți bine, și „cod” și „drum”. Adică codul care m-a dus departe și drumul care mă aduce înapoi. Geomatica nu e doar geografie… E locul unde informatica se întâlnește cu teritoriul, sistemele informaționale geografice, imaginile din satelit, analiza statistică, programarea web, toate puse să lucreze împreună ca să înțelegem un loc. Eu îi spun simplu: ochelari noi pentru locuri pe care credeam că le știm.
Partea mea preferată sunt hărțile interactive. O hartă statică o privești, în timp ce pe una interactivă o întrebi, pentru că în spatele ei stă toată meseria. Întâi aduni datele și asta e munca cea mai lungă, apoi le pui într-o bază de date, după care le programezi într-o hartă web.
Rezultatul? Dorești să știi ce monumente de patrimoniu are raionul tău? Le găsești în două-trei clicuri, pe hartă, în loc să răsfoiești PDF-uri prăfuite cu sute de rânduri. Asta am construit deja pentru ținutul Călărașului, pe codrum.md.
Și asta îmi doresc pentru fiecare raion al Moldovei. Teza mea este publicată integral pe codrum.md în franceză și în română, cu tot cu anexe și analizele statistice. Oricine o poate citi și descărca gratuit. Am protejat doar drepturile de autor. De ce gratuit? Pentru ca oricine să înțeleagă puterea geomaticii și cât contează ea, astfel încât deciziile despre teritoriu să se ia pe date, nu pe păreri.
Iar vara aceasta, pe rețelele sociale, seria „Satul tău, văzut de sus” a avut o reacție total neașteptată pentru mine. Oameni din țară și din diasporă își scriu numele satului lor și îl primesc, gratuit, văzut de sus, din ortofotoplanul oficial. Chiar zilele acestea, un muzeu de etnografie ne-a cerut harta propriului sat, iar când muzeul unui sat îți cere harta satului, imaginea intră acolo unde se păstrează memoria locului. Pentru mine, harta e felul meu de a spune „mi-e dor”.
La fiecare doi locuitori ai țării, încă unul e în afara ei.
Moldova trece printr-un moment în care proiectele există, finanțările există, dar lipsesc cadrele. Se vorbește oficial de un necesar de sute de mii de lucrători. Iar noi, cei născuți în Moldova care trăim astăzi în alte țări, suntem, după calculele pe surse oficiale pe care tocmai le public într-o hartă, cel puțin 1,45 milioane. La fiecare doi locuitori ai țării, încă unul e în afara ei. Dacă doar unul din doi, fie și unul din trei dintre noi, s-ar întoarce cu ce a învățat afară, lucrurile în țara noastră mică s-ar întâmpla mult mai rapid. Putem crește într-un timp foarte scurt. Cred sincer că putem chiar depăși țări din Europa de Est.
De fapt, întoarcerea mea a început demult. Casa noastră din Onișcani a fost construită în 1970 de bunelul meu, Gheorghe Znacovan. Din 2022, fiecare concediu de august–septembrie l-am petrecut acolo, cu meșteri și cu materiale. Am renovat-o cameră cu cameră, întâi cele în care locuiesc bunicii, cu mobilă nouă și cu paturi noi, pentru că ale lor aveau prea mulți ani. Apoi am refăcut complet bucătăria, am construit baia, pentru că nu exista una, am lărgit și am asfaltat curtea. Anul trecut am trecut la exterior și am reușit acoperișul. Știi cum e cu casele? Termini reparațiile într-un colț și, când ai ajuns la un capăt, o iei de la început. Mă mai așteaptă casa cea mare, ferestrele, fațada și o terasă în grădina din spate. Cu cât mai repede le termin, cu atât mai repede voi fi înapoi.
Confortul îl găsești oriunde. Sensul, nu.
Planific să revin la anul, într-o casă pregătită, cu tot ce trebuie pentru trai, ca puterile să mi le cheltui pe proiecte, nu pe reparații, ca să dezvolt acasă proiectul de care țara are nevoie, pe drumul ei european. Pregătim și cadrul legal cu instituțiile, ca să fie totul cu actele în regulă.
Sunt pe un drum cu două căi. După master aș putea pleca în Elveția, la un salariu foarte bun și o viață liniștită. Confortul îl găsești oriunde. Sensul, nu. Nu mă întorc ca să dau lecții, ci pentru că am văzut cum se face treaba pe șantierele mari și vreau ca experiența mea să ajute la noi acasă, pe proiecte concrete. Iar tot ce am învățat vreau să predau mai departe stagiarilor tineri de acasă, care merită să învețe metodele acestea. Cunoștințele care rămân într-un singur om se pierd. Cele predate rămân în țară. Nu duc nimic în Moldova, ci dimpotrivă, întorc ceea ce-i aparține.
În loc de încheiere
Lucrul pe care l-am învățat în toți acești ani e că un antreprenor de succes este, mai întâi de toate, un om de succes. Firma e doar o umbră pe hârtie a omului. Din topografie am luat valoarea care mă definește: măsura — nu afirmi nimic ce nu poți dovedi, verifici de două ori, nu publici o cifră neconfirmată. Din Onișcani am luat restul: răbdarea codrului, vorba așezată, respectul pentru omul din fața ta.
Iar unui tânăr care pleacă acum i-aș spune să plece cu amândouă mâinile deschise — cu una care ia cunoștințe, meserie, rigoare, și cu cealaltă cu care va da înapoi. Să nu se rupă de sat: el e busola, nu ancora. Să învețe ceva ce Moldova nu are încă destul, ca întoarcerea lui să valoreze dublu. Identitatea nu e o ruptură, ci o continuitate. Nu contează la câți kilometri pleci, contează ce aduci pe drumul de întoarcere.
Nu contează de câte ori cădem — la toți s-a întâmplat. Contează mai mult de câte ori ne-am ridicat după. Eu am avut foarte multe căderi, și fiecare a contribuit la întărirea caracterului și a personalității mele. Sunt gata și de-acum înainte să fac față obstacolelor la care acum nici nu-mi imaginez.
CODRUM e a doua mea afacere. Și chiar dacă nu voi reuși nici cu CODRUM, voi continua până voi avea una care rezistă.
P.S. Pentru cititorii care doresc să-și vadă satul de sus, gratuit: ne găsiți pe Instagram @codrum_geodata și pe pagina de Facebook „Codrum” — lăsați un comentariu cu cuvântul SAT, iar robotul nostru de pe Telegram (@codrum_md_bot) vă trimite imaginea satului ca document, la calitate maximă. Harta interactivă a ținutului Călărașului și teza, integral: codrum.md.
