Pare desprinsă dintr-o poveste cu prințese, de-ți pare că, odată ce-o cunoști, te teleportezi cu câteva secole în trecut. Gingașă la prima vedere, ca o floare de sakura, cu cât discuți mai mult cu ea, cu atât te convingi de blândețea și buna ei creștere. Protagonista acestui articol se numește Mihaela Sonoda și s-a stabilit acum ceva ani în Japonia. Primul lucru pe care l-a simțit despre țara de origine n-a fost doar frumusețea orașelor sau curățenia impecabilă, ci și emoția unei copilării purtate în bagajul mic pe care l-a luat din Chișinău. Și de atunci, fiecare zi a devenit o lecție despre iubire, răbdare și curiozitate.
Lecții primite de la mama.
Povestea mea începe în Chișinău, locul pe care îl numesc „acasă” atunci când mă gândesc la copilărie. Sunt acel copil crescut printre blocuri de beton, departe de tot ceea ce numeau toți în jurul meu „veșnicia s-a născut la sat”. Nu aveam în interiorul meu acest concept de „sat”. Însă am avut parte de prietenii frumoase și ne inventam propriile jocuri printre copacii din fața casei, printre mașini și clădiri. Imaginația noastră era atât de bogată, încât găseam cum să transformăm câteva frunze și castane într-o întreagă telenovelă. Da, am fost un copil introvertit, sensibil și destul de liniștit, dar în interiorul meu trăia o lume intensă, plină de povești și emoții.
Am crescut într-o familie modestă, cu o mamă foarte iubitoare și protectoare. Fiind un copil bolnăvicios, ea a fost mereu alături de mine. Număram stelele pe cer în nopțile în care mă simțeam rău și nu puteam dormi. Nu am reușit să frecventez grădinița din această cauză, iar mama a fost poarta mea către cunoaștere și către lumea înconjurătoare. Îmi amintesc și acum momentele când încercam să descifrez lumea literelor, în timp ce în casă plutea mereu un miros cald de mâncare, iar în jurul meu un fir de praf era aproape imposibil de găsit. Mama, un adevărat „maniac al curățeniei”, se învârtea ca un titirez în jurul meu pentru a păstra totul la cel mai înalt nivel. Praful, de pe podea, de pe rafturi, de sub pat, de pe tavan sau de pe paharele decorative din dulap, nu putea coexista sub același acoperiș cu ea.
Tata era mai stângaci în comunicare, dar îi simțeam iubirea în gesturi – atunci când îmi pregătea mâncarea preferată, când îmi cumpăra o haină drăguță sau când mă susținea financiar pentru diferite cursuri de învățare. La fel ca mama, era și el un perfecționist. În casa noastră, toate lucrurile aveau locul lor. Fie că voiai sau nu, disciplina era o valoare obligatorie pentru fiecare membru al familiei. Cu toate acestea, nu mi-a lipsit spațiul pentru libertate. Și am avut parte de cuvinte de iubire și îmbrățișări ori de câte ori am avut nevoie.
Dacă ar fi să aleg două – trei „pete de culoare” din copilărie, amintiri care m-au format, mi-au rămas în suflet, atunci sunt momentele în care mama a luptat cu întregul sistem medical, căutând soluții peste tot: în tratamente medicale, naturale sau chiar vrăjitorești, orice auzea că m-ar putea ajuta. A înfruntat pe toți cei care credeau că nu sunt un copil funcțional și mi-a dăruit cea mai importantă credință: că pot. Că pot orice. Nu e de mirare că odată cu plecarea mea de acasă, am luat cu mine disciplina și reziliența, care mă susțin în tot ceea ce fac astăzi, ajutându-mă să construiesc sisteme, să formez obiceiuri și să merg mai departe chiar și în momente de frustrare și disconfort. În ziua de astăzi, este foarte ușor să cazi în capcana gratificării instantanee, însă răbdarea este cea care mă ajută să trec mai calm prin diferite procese.
Deschisă către universuri noi
Primii ani de școală nu au fost favorabili. Au fost chiar grei și am trăit într-o frică constantă. Însă prefer să vorbesc despre partea bună a școlii. Am iubit mult limba română și literatura universală, anume pentru că aveam niște profesoare dedicate, minunate, care îmi făceau inima să vibreze diferit.
Interesul pentru limbi străine s-a produs în clasa întâi, atunci când am început să învăț limba franceză. Mă fascina tot ceea ce era diferit de ceea ce cunoșteam. Îmi părea că prin limbi străine pot atinge alte universuri. Așa am îndrăgit treptat și limba engleză, iar mai târziu limbile japoneză și chineză.
Totul a început de la anime
Prima mea întâlnire cu Japonia a fost prin anime. Atunci am fost fermecată de sunetele melodioase ale limbii japoneze. Câțiva ani mai târziu, am întâlnit întâmplător, pe un raft dintr-o librărie din Chișinău, romanul „Labirintul destinului” de Junichiro Tanizaki și nu am mai putut să-l las din mână. Universul nipon m-a atras în mrejele lui.
Apoi au urmat romanele lui Haruki Murakami, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Ryu Murakami, Kenzaburo Oe și Banana Yoshimoto — și tot ce găseam disponibil pe rafturile bibliotecilor și librăriilor. Am simțit cum m-am îndrăgostit irevocabil de cultura și literatura japoneză.
La început, m-au atras cel mai mult literatura și limba. Prin literatură, pe care o consider o oglindă a societății, am descoperit felul de a fi și de a gândi al japonezilor. Iar prin limbă, cred că putem deschide mai ușor inima unui popor.
A existat un moment în care am simțit foarte clar: vreau să ajung acolo. A fost o dorință aproape fizică, aceea de a vedea măcar o dată în viață cu ochii mei Japonia, în momentul în care am început să descopăr cultura japoneză. Se întâmpla în jurul vârstei de 14 ani, cu doi ani înainte să încep să învăț limba japoneză.
Mi-am imaginat Japonia ca fiind curată, frumoasă, cu oameni politicoși și cu mâncare gustoasă. Ani mai târziu, realitatea nu a fost foarte diferită de ceea ce îmi imaginasem, pentru că nici nu am avut așteptări nerealiste. Eram deja, într-o anumită măsură, inițiată în universul nipon și cunoșteam atât partea frumoasă, cât și pe cea mai puțin plăcută. Însă ceea ce m-a copleșit cu adevărat au fost emoțiile mele. Visasem la acel moment mulți ani și nu puteam să cred că trăiesc, în realitate, tot ceea ce cândva fusese doar un vis.
Iubire la distanță și întâlniri predestinate: cum un festival japonez mi-a schimbat viața
Întâlnirea cu viitorul soț s-a petrecut cu o zi înainte de Bunkasai – Festivalul Culturii Japoneze din Chișinău, organizat de Fundația Relații Moldo-Japoneze. Eram unul dintre voluntarii implicați în organizarea festivalului, iar în acel an au participat și câțiva voluntari japonezi, printre care se afla și cel care avea să devină soțul meu.
Eu ajutam la pregătirea ceremoniei ceaiului, când ni s-a alăturat și el. Am început să vorbim despre 一期一会 (ichi-go-ichi-e) — conceptul „o dată în viață” — chiar înainte să ne întrebăm numele unul altuia. Din acea clipă, ceva s-a legat între noi, iar de atunci am ajuns să trăim împreună, de-a lungul anilor, nenumărate momente de ichi-go-ichi-e.
Pe mine mă cuceresc cuvintele și gesturile politicoase. Dar nu cele goale, pentru că asta se simte. Ci acele cuvinte care vin din inimă, încărcate de profunzime și susținute de valori și acțiuni. Soțul meu le-a avut din plin. La început l-am tratat politicos ca pe orice oaspete venit. Nu m-am gândit atunci că ar putea să se nască între noi o relație serioasă. Acel moment a venit mai târziu, când am simțit că eu vreau să-mi petrec viața alături de el.
Perioada relației la distanță nu a fost deloc ușoară. Eram mereu între două fuse orare, între două țări, între două doruri, însă ne-am ținut conectați vorbind în fiecare zi. Am participat virtual la toate detaliile din viața unuia altuia, încercând să fim prezenți chiar și de la distanță.
Cea mai dificilă parte a fost dorul de a fi fizic alături de persoana iubită, dar și birocrația anevoioasă prin care a trebuit să trecem pentru a putea fi împreună. Toate aceste provocări însă ne-au întărit legătura și ne-au făcut să apreciem și mai mult momentele în care eram aproape.
Mi-am pus viața într-un singur bagaj mic
Prima mea experiență de a trăi în Japonia nu a fost alături de soțul meu. În timpul studiilor de master la Universitatea de Stat din Chișinău, am obținut un internship la o companie din Tokyo – o șansă pe care nu aveam cum să o las să treacă.
În ultimele zile înainte de plecare simțeam un entuziasm imens! Mi-am pus viața într-un singur bagaj mic și eram foarte curioasă — și, dacă mă gândesc acum, curajoasă — să descopăr lumea la care visam.
Discuția cu părinții a fost plină de emoții. Ei îmi cunoșteau pasiunea, așa că nu au fost chiar foarte mirați, însă despărțirea s-a simțit grea. Își făceau griji să mă lase să plec în „țara cutremurelor”, așa cum o vedeau ei, și mai ales pentru faptul că, fiind în cealaltă parte a globului, nu aveau cum să ajungă imediat la mine dacă aș fi avut nevoie.
Dar mi-au spus atunci ceva ce mi-a rămas în minte până azi: „Dacă asta e alegerea ta și te face fericită, atunci noi vom fi împăcați.” Respectiv, în bagajul meu, dincolo de lucruri, am luat cu mine și recunoștința pentru tot ceea ce am trăit și învățat în Moldova. Flexibilitatea și adaptabilitatea au fost, fără îndoială, cele mai valoroase aptitudini care m-au ajutat. În același timp, disciplina și perfecționismul moștenite de acasă — chiar dacă nu le consider întotdeauna trăsături pozitive — mi-au oferit un sentiment de familiaritate în societatea japoneză.
Japonia, dincolo de ce se vede la prima vedere
Primul meu contact real cu Japonia a fost atunci când am venit nu ca turistă, ci ca rezidentă și am trăit singură o perioadă în Tokyo. Atunci începi să descoperi țara din cu totul alte unghiuri, în detaliile vieții de zi cu zi.
Am avut multe șocuri culturale la început: toaletele impecabile, băile cu butoane, punctualitatea trenurilor, liniștea din transportul public și din ascensoare, oamenii care lucrează ore lungi peste program. Probabil însă unul dintre șocurile care m-au luat cel mai mult prin surprindere a fost ierarhia pronunțată din corporațiile japoneze — faptul că există locuri prestabilite în birou, în ascensor sau în mașină, în funcție de ierarhie, pe care trebuie să le cunoști.
Am simțit că încep să aparțin acestui loc abia după mulți ani. După ce am născut doi copii și am început, treptat, să prind rădăcini aici, am mers la un festival din apropierea casei. Acolo m-am întâlnit cu mai multe persoane cunoscute, cu care m-am salutat și am stat de vorbă. În acel moment, am simțit o căldură profundă de apartenență. De la viața în care nu cunoșteam pe nimeni, am ajuns, pas cu pas, să construiesc relații și să simt că nu mai sunt singură.
Multe obiceiuri japoneze mi-au devenit firești. Acum fac baie în fiecare seară, nu doar duș, mănânc și gătesc folosind bețișoare, dorm pe futon (saltea japoneză) și mă aplec la fiecare salut, chiar și atunci când vorbesc la telefon. Mi-am schimbat complet stilul alimentar — și da, mănânc mai mult orez decât pâine — și sortez gunoiul în detalii… iar lista poate continua.
Despre cum Japonia m-a învățat să privesc lumea altfel
Totuși, o parte din mine a rămas neschimbată: iubesc la fel de mult îmbrățișările. Deși aici aproape că nu mai am parte de ele și mă abțin, ele au rămas o parte din mine, fiind felul meu de a transmite că îmi este dragă o persoană.
Un detaliu mic din viața de zi cu zi în Japonia care mi-a schimbat modul de a gândi, fără să-mi dau seama, a fost observarea naturii. Îmi amintesc că prima dată când primeam emailuri în japoneză, acestea începeau nu cu un simplu „bună ziua”, ci cu observații despre schimbările naturii: că este mai frig sau mai cald, că au înflorit sakura sau glicina, că bate vântul și ar fi bine să ai grijă să nu răcești.
Acest lucru m-a făcut să devin mai atentă la schimbările naturii din jurul meu și la felul în care acestea îmi influențează starea interioară. De la natură, atenția mea s-a extins și către oameni: am început să le observ mai atent stările și gesturile și să citesc dincolo de cuvinte. Asta m-a ajutat să-mi îmbunătățesc relațiile de aici.
Un obicei japonez care mi s-a părut ciudat la început, dar pe care acum îl consider firesc, este onsenul sau băile termale. Nu puteam accepta ideea de a intra absolut goală și de a împartăși același spațiu cu alți oameni goi și necunoscuți. Însă după ce am simțit cât de bine se simt băile fierbinți, acum pot să mă dezbrac cu nonșalanță și să mă bucur de acel moment.
Un lucru din cultura japoneză care mi se pare greu de explicat unui moldovean este rigiditatea regulilor. Aici nu prea ai spațiu de flexibilitate sau de negocieri. Regulile sunt reguli și nu funcționează nicio scuză.
Ceea ce m-a surprins cel mai mult în Japonia a fost cultura cadourilor. Împachetarea lor este o adevărată artă, iar desfacerea se face cu multă atenție, fără a rupe ambalajul. Reacțiile sunt mai discrete și, uneori, este greu să îți dai seama dacă persoana se bucură sau nu de cadoul primit.
Am descoperit, de asemenea, în relațiile dintre oameni aici lucruri care m-au făcut să-mi reevaluez propriile valori. Apreciez discuțiile diplomatice și comunicarea nonviolentă. Am învățat, pe parcurs, cum să-mi exprim emoțiile fără să învinovățesc sau să atac. Am devenit mai calmă în reacții și mai blândă cu mine însămi; nu mă mai autobiciuiesc pentru fiecare greșeală.
În Moldova eram obișnuită să-mi exprim afecțiunea prin cuvinte și îmbrățișări. În cultura japoneză, însă, grija și afecțiunea se manifestă mai mult prin atenția la celălalt, prin observarea a ceea ce îi place persoanei de lângă tine și prin gesturi sau surprize care îi aduc bucurie.
Am simțit diferența dintre „a fi acceptat” și „a aparține” într-un moment care mi-a rămas în minte. Eram pe munte, iar un drumeț nu m-a întrebat, ca de obicei, din ce țară vin și nici nu mi-a vorbit în engleză. În schimb, m-a întrebat dacă locuiesc de mult timp în Japonia. În acel moment, nu m-am mai simțit atât de străină.
Între română și japoneză
Acasă, eu vorbesc cu copiii în limba română, însă cu soțul în japoneză. Când suntem împreună, japoneza câștigă de cele mai multe ori, deși există un echilibru natural care se creează în funcție de situație.
Fiica mea a vorbit în limba română destul de bine până la trei ani, înainte să înceapă grădinița. Procesul a început de la naștere, prin metoda „un părinte – o limbă”: eu îi vorbesc exclusiv în română, tatăl – doar în japoneză. La început a funcționat foarte bine, până când a început să se integreze în societate. Acum înțelege tot ce îi spun, dar foarte rar îmi răspunde în română.
Cu fiul meu, vorbesc tot exclusiv în română și el înțelege tot. Poate repeta când are nevoie, însă preponderent vorbește în japoneză.
Nu am fost în Moldova de nouă ani. Copiii încă nu au avut ocazia să vadă țara în care mama s-a născut, dar le vorbesc des despre ea și sper că în viitorul apropiat vom reuși să creăm această oportunitate. Mi-ar plăcea mult să le arăt Moldova, dar și eu vreau să văd cum s-a schimbat în toți acești ani și să reîntâlnesc persoanele dragi.
Prima întâlnire a soțului meu cu Moldova
În schimb, așa cum am menționat mai devreme, soțul a reușit să ne viziteze țara. Prima impresie a lui despre Moldova a fost legată de orașul Chișinău, pe care l-a găsit destul de verde, și de cântecul păsărelelor dimineața.
L-a surprins și l-a impresionat pasiunea oamenilor. Mi-a spus că a observat că studenții și elevii noștri sunt foarte „flămânzi” de învățătură, sârguincioși și plini de pasiuni. Chiar dacă mulți nu au posibilități financiare, această putere și pasiune l-au impresionat profund. A stat puțin timp în Moldova, așa că s-a simțit mai mult ca turist, fără să treacă de pragul de observator.
Un obicei moldovenesc pe care l-a îndrăgit a fost modestia gospodinelor. Mai ales atunci când mergeam în ospeție, masa era plină de bucate, iar gazda spunea, cu modestie: „Mă scuzați, doar atât am avut.”
Lecții din Japonia pe care mi le-aș dori în Moldova
Tot aici aș adăuga că în Japonia am învățat lucruri pe care mi-aș dori să le aduc și în Moldova. Printre acestea se numără respectarea rândului în spațiul public, punctualitatea transportului, curtoazia în serviciile publice — cu alte cuvinte, „bună ziua”, „mulțumim pentru așteptare”, „mă scuzați”, „cu ce vă pot ajuta” spuse cu zâmbet pe buze. De asemenea, am învățat să ies din mentalitatea de victimizare și să nu dau vina pe tot ce este în jur. În schimb, din Moldova simt că lipsește flexibilitatea în Japonia.
Dorul care se simte, nu se vede
Dorul pentru Moldova nu are o formă anume, dar știu cum se simte: o tristețe copleșitoare care vine în valuri și, uneori, te face să-ți dorești să-ți faci bagajele și să pleci fără să te gândești la nimic.
Îmi lipsesc cel mai mult îmbrățișările fizice și plăcintele mamei. Am păstrat neschimbate pofta de viață și curiozitatea, dar într-un mod mult mai echilibrat.
Le vorbesc copiilor despre Moldova prin povești despre copilăria mea, despre școală și despre oamenii dragi. Câteodată ne plimbăm virtual prin „Google Maps” pe străzile din Chișinău și le arăt unde am trăit. De asemenea, le citesc cărți în română, transmise de bunici și prieteni din Moldova.
Mihaela de azi: între „Sonoda-san” și propria identitate – o zi în Japonia
Pentru majoritatea japonezilor, „Sonoda-san” sau „doamna Sonoda”. Uneori însă, rog să mi se adreseze pe numele meu, Mihaela, pentru a simți că nu îmi pierd identitatea.
În prezent, lucrez la o agenție imobiliară, unde oferim servicii de relocare pentru străinii veniți în Japonia. Partea mea preferată este să-i ajut să-și găsească prima casă aici, ghidându-i prin hățișul birocrației japoneze. Iar birocrația japoneză, credeți-mă, nu este pentru cei slabi de înger. Hahaha.
O zi obișnuită din viața mea începe dimineața, când fac mereu stretching, citesc sau învăț, dacă reușesc, și îmi stabilesc intenția pentru ziua respectivă. Apoi pregătesc micul dejun și obento (lunch box) pentru mine și pentru copii, îi duc pe copii la școală și grădiniță și fug la serviciu, unde activitățile sunt intense și adesea contra cronometru. La finalul programului, alerg să-i iau pe copii și începe rutina de seară: pregătirea cinei, supravegherea temelor, baia, cititul și culcatul. Soțul meu ajunge târziu acasă, așa că dacă mai am energie, petrec timp cu el, citesc sau învăț. Închei ziua de cele mai multe ori cu stretching și o rugăciune de mulțumire.
În loc de epilog
De multe ori m-am întrebat cine sunt eu dincolo de rolurile mele de mamă, soție sau profesionistă. M-am întors, iar și iar, la ideea „Cunoaște-te pe tine însuți” și am căutat sensul vieții, fără să ajung încă la un răspuns complet. Cred că voi învăța toată viața, până în momentul în care voi spune, asemenea lui Faust: „O, clipă, oprește-te!”.
Pentru acum, pot spune că sunt un suflet care iubește să iubească și să răspândească lumină. Și dacă reușesc, măcar puțin, să aduc o schimbare bună în viața unui om, atunci mă simt împlinită. Mi-am definit identitatea în Japonia păstrând flexibilitatea și sensibilitatea mioritică, dar devenind, în același timp, mai atentă la detalii și mai conștientă de importanța armoniei în relații și în mediul în care trăiesc.
O parte din mine care nu s-a schimbat deloc este obiceiul de a-mi crea momente mici care îmi aduc liniște și bucurie. Pasiunile și ritualurile care mă fac să mă simt completă și împăcată cu mine însămi includ plimbările prin natură, alergatul, cititul, scrisul și călătoriile. Acestea mă ajută să mă împământez, să pun ordine în gânduri și să-mi direcționez atenția.
Momentele care îmi dau energie și bucurie în fiecare zi sunt îmbrățișările cu soțul și copiii, momentele în care mă opresc să privesc natura și, poate nu tocmai sănătos, o cafea alături de ceva dulce — toate acestea îmi aduc liniște și satisfacție. Acasă este pentru mine o stare; o pot simți oriunde mă simt bine, alături de oameni dragi.
Mă mențin conectată cu propria cultură și identitate ascultând podcasturi, interviuri, muzică în limba română și citind mult în română. Asta mă ajută să păstrez legătura cu rădăcinile mele.
Dacă ar fi să aleg un cuvânt care să descrie Mihaela de azi, acela ar fi „curiozitate”, pentru că mă ajută să explorez lumea în profunzime și să rămân deschisă la orice oportunitate sau relație.
