Când mă gândesc la diaspora noastră din Elveția, Mariana Grati este una din persoanele față de care am toată admirația, ea fiind fondatoarea Școlii „Guguță” din Zürich. Femeia asta are un talent și o dăruire față de copii… copiii noștri… și și-a asumat toată responsabilitatea față de educarea culturală a tinerei generații, care se naște, crește și se educă departe de țară. Abia când am reușit să o cunosc mai bine pe Mariana, am înțeles de unde-i vine puterea, dar și pasiunea pentru ceea ce face. Lucram asupra articolului, iar în minte îmi stăruia ideea „viața bate filmul”. Un articol frumos, azi pe 7 ianuarie! Să-l citim și să o descoperim pe această femeie!
„Cine e Mariana Grati? Este o femeie care iubește din toată inima ceea ce are și ceea ce face. Fiecare acțiune, fiecare proiect, fiecare pas în viață sunt realizate cu dedicare totală. Cred cu tărie că pasiunea este esențială pentru a da sens vieții. În momentul în care pasiunea dispare, acel lucru nu mai are loc în viața mea. Nu cred în jumătăți de măsură… fie fac un lucru foarte bine, fie nu-l fac deloc. Dacă ar fi să mă descriu în câteva cuvinte, cred că m-aș identifica cu sinceritatea și corectitudinea, atât a mea față de ceilalți, cât și a altora față de mine.
Decizia de a pleca din Moldova nu a fost motivată neapărat de aspecte financiare. În Moldova câștigam mai bine decât în primul meu an în Elveția. Am plecat din dorința de a schimba ceva, de a mă dezvolta profesional și de a descoperi noi orizonturi.
Plecarea mea a fost planificată timp de câțiva ani. Dar însăși momentul plecării a fost spontan, biletul doar „dus” a fost cumpărat cu două zile înainte. Nu prea știam ce mă așteaptă… Ulterior am analizat oportunitățile și mi-am făcut un plan de acțiuni, fiind convinsă că este ceea ce trebuie să fac pentru evoluția mea profesională.
De când am plecat din țară, cel mai mult îmi lipsește însăși Moldova… cultura, oamenii, atmosfera. Deși mă bucur de tot ce am reușit să construiesc în Elveția, rădăcinile mele sunt acolo și această nevoie de conexiune cu țara mea natală va rămâne probabil pentru totdeauna.
Am ales Elveția ca destinație pentru că nu am avut prea multe opțiuni. M-am orientat către o țară în care cunoșteam persoane, iar acest aspect a contat mult, mai ales când este vorba de asigurarea unei locuințe. În Elveția, este esențial să ai unde să stai înainte de a începe o nouă viață. Familia mea nu a știut nimic despre această decizie. Le-am spus că merg într-o vacanță de vară, deoarece tocmai se încheiase anul școlar.
Am venit în Elveția pe 1 iulie 2016 și m-am stabilit în Zürich pentru că aveam o chirie asigurată anume aici, ceea ce a făcut ca decizia să fie mai ușoară. Nu știam pe atunci că Zürich este cel mai scump oraș din Elveția. Ce-mi amintesc în schimb este că, la început, obișnuiam să convertesc prețurile din franci în lei și simțeam amețeli numai gândindu-mă la costuri.
Deși Elveția este considerată de mulți „raiul pe pământ”, pentru mine, prima perioadă aici a fost un adevărat iad. A fost extrem de dificil din mai multe puncte de vedere: eram singură într-o țară străină, nu cunoșteam limba germană, nu știam cum funcționează piața muncii sau sistemele instituționale.
Învățarea limbii germane a fost cea mai mare provocare. Plângeam și învățam. Zilnic, cu disciplină strictă, uneori până după miezul nopții. Realizam că fără germană nu aveam nicio șansă să activez în domeniul educațional.
Au fost multe provocări și încă mai sunt. În Elveția, nimeni nu te așteaptă cu brațele deschise. Trebuie să-ți faci singur loc, exact ca atunci când vrei să urci într-un troleibuz aglomerat – chiar dacă nu mai este loc, trebuie să găsești o cale să încapi și tu. Dar am depășit totul cu multă răbdare, uneori mai multă decât credeam că pot avea. Am avut entuziasm, motivație și dorința de a-mi demonstra că pot să reușesc. Am acceptat eșecurile ca parte din drumul spre succes, fiind conștientă că în spatele oricărui succes se ascund zeci de căderi și greșeli.
La început am făcut joburi necalificate, precum însoțirea copiilor la școală sau la activități after-school, unde îi ajutam și cu temele. Ulterior, am oferit lecții private de dicție și limbi străine. Am lucrat și într-o firmă de organizare a evenimentelor, unde eram responsabilă de concepte, precum și în câteva proiecte teatrale.
Din 2019 activez în domeniul educațional. Am început ca ajutor de profesor, iar de patru ani lucrez ca profesoară. Munca mea este pasiunea mea. Cred că este un privilegiu imens să faci ceea ce-ți aduce bucurie și satisfacție. Pentru mine, profesia nu este doar o ocupație, ci o parte fundamentală a identității mele. Cum s-au derulat toate, de fapt?
Din start am fost extrem de motivată să lucrez într-o școală, indiferent de rolul pe care l-aș fi avut, pentru că am o pasiune pentru educație. Îmi lipseau copiii, de aceea m-am interesat care ar fi primii pași. Am mers la Ministerul Educației și le-am arătat dosarul meu. Am avut norocul să bat de la bun început la ușa potrivită, pentru a întreba la cine mă pot adresa, respectiv am dat exact de cine aveam nevoie. Era o doamnă disponibilă, care mi-a oferit cam o oră și jumătate de explicații despre sistemul educațional elvețian. Deși pe atunci vorbeam un nivel încă destul de slab germana, doamna mi-a sugerat să-mi găsesc inițial un post de asistentă de profesor (care prin 2018 – 2019 era o noutate pentru sistemul educațional elvețian). Tot dumneaei mi-a dat mai multe adrese. Și atunci a pornit marea mea căutare.
Apropo, în Elveția, în sistemul educațional, cel care te angajează este directorul școlii, după ce se consultă cu echipa. Dacă directorul nu te dorește sau echipa nu te simte parte din colectiv, pur și simplu nu ești angajată.
Ce am făcut eu? Am început căutările. În Zürich sunt șapte sectoare. Eu le-am colindat pe toate. Cred că le-am numărat pe primele zece refuzuri, apoi pur și simplu am renunțat. La unele am fost ascultată, la altele mi-a spus că las dosarul, unii mi-au spus că mă vor contacta, și doar la una mi s-a spus franc: „în Elveția nu se acceptă străini în sistemul educațional”. Punct. Bine, acum sunt mai deschiși comparativ cu acum șase – șapte ani, când nici nu voiau să te asculte. Cel puțin în cazul meu… Cel puțin cu germana mea de B2, pe care, deși o vorbeam liber, era insuficientă.
Cum s-a întâmplat de fapt? În vecinătatea mea era o școală la care, la fel, am mers și am depus dosarul. Mi s-a spus să revin peste două luni, lucru pe care l-am făcut, apoi iar și… nu am cedat până când m-au acceptat. Am insistat să fac parte din sistem și, în cele din urmă, am fost primită ca asistentă pe bază de voluntariat, adică într-un post neplătit. Totuși, această experiență, împreună cu stagiul de 14 luni care a urmat în perioada pandemiei, mi-au deschis ușile. În acel timp, am avut ocazia să înlocuiesc profesorii bolnavi sau cei cu simptome, ceea ce m-a ajutat să câștig experiență valoroasă și să îmi demonstrez abilitățile.
Succesul meu s-a datorat, inclusiv, competențelor pe care le-am adus din Moldova, mai ales că am și experiență de profesoară de teatru, or în Elveția sistemului educațional este bazat pe joc. Cea mai mare provocare a fost să predau în limba germană copiilor care sunt vorbitori nativi de germană. La început, nu mă simțeam confortabil, capacitatea lor de înțelegere și de vocabular era mult mai avansat decât al meu.
Petrec foarte puțin timp acasă, care a devenit mai degrabă un loc de odihnă pentru câteva ore. Ajung seara târziu, după o zi plină și plec dimineața devreme, pregătită pentru o nouă zi. Programul meu include orele de muncă la Școala Primară din Opfikon în prima parte a zilei, cursurile la universitate în cea de-a doua jumătate, precum și activitatea administrativă la Școala „Guguță”. Între toate acestea, diverse provocări îmi testează limitele și îmi mențin viața dinamică. Practic, nu există loc pentru plictiseală.
Din momentul în care am venit în Elveția, am simțit că-mi lipsesc foarte mult copiii și școala. După zece ani de experiență ca profesoară în Moldova, nu puteam accepta gândul că nu voi mai preda în limba română. În 2018, am schițat primul concept al unei școli românești în Diasporă. Totuși, în partea germană a Elveției erau foarte puțini moldoveni, iar obținerea unui permis de muncă era extrem de dificilă.
Când spun „școală”, nu mă refer la întâlniri ocazionale, ci la un proiect acreditat, cu activități instructiv-educative regulate, bazate pe o curriculă clară. Ne asigurăm că metodele de predare sunt profesioniste și implementate de profesori bine pregătiți. Această școală reprezintă o punte de legătură între copiii din Diaspora și cultura românească, oferindu-le posibilitatea să învețe limba română și să se conecteze la rădăcinile lor.
Totul a început așa cum probabil a fost predestinat… după o perioadă lungă de frământări despre cum aș putea să-mi urmez vocația, am avut ocazia să înlocuiesc o profesoară la o școală rusească. Atunci mi-am spus: „De ce să nu avem în diasporă și școli românești?” Mă durea de fiecare dată când auzeam că moldovenii și românii își cresc copiii vorbind în alte limbi decât cea maternă. Nu înțeleg de ce fac asta. Limba este parte din identitatea noastră. Oare chiar este atât de greu să comunici cu copilul tău în limba ta? Așa s-a născut ideea…
Școala „Guguță” este o școală de limbă și cultură română acreditată și recunoscută de Direcția Educație din Elveția. Activitatea noastră se desfășoară conform curriculei elvețiene, dar cu o integrare specială a autorilor români și basarabeni, precum și a tradițiilor românești de pe ambele maluri ale Prutului. Oferim cursuri de dicție, discurs public și teatru, folosind metode interactive precum jocurile de rol.
Copiii care frecventează această școală sunt copii ai românilor și moldovenilor din Elveția, dar și din țările învecinate. În prezent, avem 48 de copii înscriși oficial în cele două filiale ale școlii: una la Zürich și cealaltă la Basel.
Echipa Școlii „Guguță” este formată din șase oameni, dintre care trei sunt profesori. La Zürich suntem eu și Patricia Podoleanu, iar la Basel predă Elena Rotari. Nu mi-a fost deloc greu să adun oameni care să împărtășească această viziune. Din momentul în care le-am propus, și-au arătat deschiderea și au acceptat. De fapt, chiar după lansarea școlii am primit multe apeluri de la profesori care și-au exprimat dorința de a ni se alătura.
Cea mai mare provocare a fost, și este în continuare, găsirea surselor de finanțare. Acest proces implică multe ore de muncă pentru scrierea și coordonarea proiectelor. Elveția este o țară extrem de scumpă, iar fără proiecte de finanțare, este imposibil să susținem activitatea școlii. Cu toate acestea, prin răbdare, perseverență și o echipă dedicată, reușim să mergem mai departe.
Impactul este vizibil. La început, copiii comunicau între ei în limba germană. După o perioadă, începeau să strecoare câteva cuvinte în română. Acum, când intră pe ușa școlii, vorbesc exclusiv română fără să le ceară nimeni asta. Ei învață teme variate în limba română, exact cum le studiază la școală în germană. În plus, copiii noștri cântă colinde, spun urături și joacă capra. Un moment care m-a emoționat profund a fost la ultima noastră ediție specială de Crăciun, când părinții ne-au spus că, datorită școlii, s-au simțit „acasă”.
Sărbătorile de iarnă înseamnă tradiții, obiceiuri, cete de urători și colindători, miros de cetină, vin fiert cu scorțișoară, mâncare tradițională și cei dragi alături. Anul acesta va fi prima dată în ultimii nouă ani când voi petrece Crăciunul alături de familie.
În Moldova, Crăciunul începea cu o colindă pe prispa bunicilor, unde primeam covrigi, nuci și bănuți. Apoi mergeam pe la neamuri cu colindul, urătura sau sorcova. Primul meu Crăciun în Elveția a fost complet diferit: l-am petrecut singură, cu o mandarină pe farfurie, uitând că este sărbătoare. Acum, însă, trăiesc sărbătorile mult mai intens. Fiecare colindă și clinchet de clopoțel mă emoționează și mă poartă înapoi în copilărie, la rădăcini.
Școala „Guguță” pune un mare accent pe transmiterea tradițiilor și obiceiurilor românești tinerei generații din diaspora. Este esențial să le cultivăm copiilor valorile noastre de la o vârstă fragedă și să le dezvoltăm sentimentul de identitate. Anul acesta, am organizat cea de-a doua ediție specială de Crăciun, la care au participat peste 100 de persoane. Ecoul a fost impresionant – oamenii ne-au spus că s-au simțit „acasă” și așteaptă cu nerăbdare următoarea ediție.
Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de când fac parte din Diasporă, este că într-o țară străină, cel mai de încredere om pe care te poți baza ești tu însuți. Trebuie să iei inițiativa, să te informezi, să înveți, să cauți soluții și să bați la uși până reușești. Nimeni nu-ți datorează nimic, iar succesul vine doar prin perseverență și muncă. De când sunt în Elveția, am învățat să admir și să respect fiecare om, indiferent de munca pe care o face sau din ce țară provine. Fie că este vorba de persoana care ne mătura scara sau de rectorul unei universități, toți contribuie în felul lor la comunitate, iar acest lucru merită recunoștință.
Dacă m-aș întoarce în timp, i-aș spune Marianei de acum zece ani, să aibă încredere în ea și să-și asculte instinctul. Să nu permită nimănui s-o umilească sau să-i submineze potențialul și competențele. Curajul și încrederea în sine sunt cheia pentru a-și urma visurile.
Acasă pentru mine rămâne Moldova, cu verdele ei inconfundabil, cu seninul cerului și cu oamenii frumoși care îmi sunt în suflet. Deși trăiesc în Elveția, rădăcinile mele sunt și vor fi mereu acolo.
Peste zece ani mă văd un om împlinit și fericit, care continuă să învețe și să contribuie la dezvoltarea comunității.
Ce-mi doresc? … Ca numărul copiilor dornici să învețe limba maternă să crească și să reușim să menținem vie identitatea noastră culturală în diaspora. Pe plan personal, îmi doresc să finalizez cu succes universitatea pedagogică din Luzern și, cel mai important, să fie pace. Pace în lume, în comunități și în sufletele noastre.”
Pentru cei care doresc să ia legătura cu Mariana pentru a-și înscrie copii la școala „Guguță” o pot face fie în privat fie pe pagina Școala Guguță din Zurich
Dragă Mariana, personal îți doresc succes și da, să atingi acele înălțimi la care visezi.
