Acum câțiva ani discutam cu o bună prietenă stabilită în nordul Germaniei despre cât de complicat poate fi uneori procesul de emigrare și integrare ca la un moment dar ea să recunoască: „eu sunt ok, începe să-mi placă țara asta. Îmi lipsește (poate) un restaurant cu mâncare moldovenească. În rest, le am pe toate!” Și într-adevăr, atunci nu era nici unul. Astăzi sunt două sau chiar mai multe – „Țărăncuța” care a fost deschis acum patru ani, „Moldova” deschis de curând…, localuri unde găsești de toate – plăcinte, zeamă, friptură, mămăligă, șubă, cușma lui Guguță și multe-multe altele. Știu, și nu din auzite, că mulți dintr-ai noștri și-ar dori să deschidă câte un restaurant moldovenesc în zona lor, dar fie nu știu cu ce să înceapă, fie nu au curaj.
Respectiv, continuând ideea proiectului „Portrete în cuvinte” unde fiecare intervievat își povestește parcursul de integrare personală și profesională, gândul de a discuta cu Ludmila Porciuleanu despre cum e să deschizi și să administrezi un restaurant moldovenesc în Germania mi-a venit instant.
Eu știu. Eu pot. Eu fac.
Sunt soție și mamă de gemeni. Tot eu – o visătoare incurabilă, dar și o antreprenoare (sper eu) de succes. Am fost mereu omul de acțiune. Absolventă a Academiei de Studii Economice din Moldova (ASEM), marketolog de profesie, am avut dintotdeauna cele mai „trăsnite“ idei de afaceri, în special în perioada când stam acasă cu gemenii de nici un an și căutam idei cu ce mi-aș ocupa timpul – să ambalez usturoi gata curățat pentru rețeaua de magazine „Green Hills” din Chișinău, să deschis o mini fermă de păsări, sau un centru de servicii funerare etc. Am pus chiar și unghii, chiar dacă n-aveam pregătire în domeniu. Motto-ul meu dintotdeauna a fost „eu știu, eu pot, eu fac.”
Soțul avea o vilă în localitatea Bubuieci, rămasă moștenire de la tata socru, pe care acesta dorea s-o transforme în magazin, doar că n-a mai apucat… Eu i-am realizat visul, deschizându-l, doar că activitatea n-a durat mult. În toamnă l-am închis pentru că n-avea încălzire, dar am promis că revin. Între timp, am primit oferta de a deschide un magazin alimentar în incinta Spitalului de Psihiatrie de la Costiujeni, după care am mai deschis unul.
„…tu cum vrei, da eu iau copiii și plec”
Cu toate că ne mergea bine, în 2014 am plecat din țară. A fost o decizie spontană. Era prin august când m-am întâlnit cu cineva revenit din Germania și la un „pahar de vorbă” am discutat despre viața în Moldova, prin comparație cu cea din Germania. Mi-a fost suficient… Soțul lucrase în trecut în Germania, știa limba, știa țara, așa că lucrurile mi se părea simplificate la maxim. Lui inițial nu i-a prea surâs ideea. L-am anunțat: „tu cum vrei, da eu iau copiii și plec”.
Pe atunci locuiam într-o casă spațioasă, pe strada Tighina din Chișinău, aveam o afacere – teoretic, totul decurgea perfect. Dar eu obosisem să hrănesc pe lângă familia mea, altele șapte (polițistul de sector, poliția economică, serviciul veterinar etc).
Am pornit cu ideea că plec „acasă” și nu „hai să încercăm poate reușim, că oricând putem reveni”.
Pe 7 decembrie 2014 a plecat soțul, pe 28 decembrie am pornit și noi. Am locuit prima lună la un neamț, cu care soțul păstrase legătura. Apoi ușor-ușor le-am pus la punct pe toate – chirie, grădiniță, job.
Mie acomodarea mi s-a dat foarte ușor. Din prima zi. Am pornit din Moldova cu ideea că plec „acasă”, și nu „hai să încercăm poate reușim, că oricând putem reveni”, respectiv am găsit doar plusuri. Până în prezent, văd Germania ca pe țara care m-a primit cu brațele deschise și a fost foarte primitoare cu mine și familia mea.
Visam la ceva mai grandios decât am făcut acasă. Vreun restaurant ceva…
La scurt timp, soțul se angajase la o casă de bătrâni, copii mergeau la grădiniță, apele primelor luni de integrare se mai liniștiseră așa c-au început să-mi dea târcoale gânduri legat de deschiderea unei afaceri în Germania. Visam să fie ceva mai grandios decât ceea ce-am făcut acasă. Vreun restaurant ceva… Și pornind de la acel vis am început să mă interesez cam c-ar ar fi pașii.
Dacă era după mine, cred l-aș fi deschis de îndată ce-am venit în Germania. Dar soțul m-a convins inițial să învăț limba, să mă adaptez și să cunosc mai bine țara asta și toate legile ei. N-am avut de ales, așa că timp de patru ani m-am tot pregătit (râde). Am făcut un curs de integrare și limbă germană, apoi m-am angajat Imbiss-ul (restaurant tip fast-food) vecinului meu chinez, unde am acumulat experiență și curaj de a vorbi cu clienții la nivelul de limbă pe care-l aveam în acel moment. Iar gândul că „dacă pot la altcineva să dau asemenea performanțe, înseamnă că la mine voi putea și mai bine” nu mă lăsa în pace.
…mie din toată povestea asta cel mai mult îmi plăcea rolul în care eu întâlneam clienții
Când am zis că mă pun pe treabă, cred că Dumnezeu era cu ochii pe mine. Localul l-am găsit cam în trei săptămâni prin aplicația Immobilien. E la trei kilometri de casă, vis-a-vis de școala copiilor. Când am intrat și am văzut starea în care era la acel moment, am avut o urmă de îndoială… Și aici a intervenit soțul… Știți voi momentele alea când începi să te îndoiești – „da pentru ce mie toate astea?” ca să vină soțul cu propunerea- „Liuda, fă niște calcule și hai la bancă să luăm un împrumut.” Punct. Adevărul e că mie din toată povestea asta cel mai mult îmi plăcea rolul în care eu întâlneam clienți. Dar până atunci aveam nevoie de reparați, de personal, de recuzită, de… de… și desigur de o mână de bărbat care să mă ajute cu toate. Am mers la bancă și am contractat un împrumut de 25 de mii de euro. Aveam și noi o mică rezervă.
Peste două săptămâni aveam toate actele la mână.
Apoi am mers la Rathaus (primărie) pentru a întreba de ce acte avem nevoie. Ni s-a cerut să venim următoarea dată cu Meldebescheinigung (viza de reședință), Gewerbemietvertrag (contractul de chirie al localului) și să avem deschis Gewerbe (afacere). Am obținut de la proprietari proiectul localului pentru a putea planifica toate detaliile din restaurant și am mers din nou la primărie. Cu 33 de euro am deschis acel Gewerbe și am dat alți zece pentru Führungszeugnis (cazier). Peste două săptămâni aveam toate actele la mână.
Pe 9 septembrie 2020, într-o zi de joi am deschis restaurantul Țărăncuța.
Am încheiat contractul cu proprietarii și am mers iar la primărie. Apropo, doamna de la primărie ne-a avertizat că între 2014 – 2016 alți chiriași au avut probleme cu sistemul de ventilare. Discutând cu soțul și punând toate plusurile și minusurile pe foaie am găsit mai multe avantaje. Pe lângă faptul că e la câțiva km de casă și în apropierea școlii unde merg copii, se află într-o clădire cu birouri, iar deasupra restaurantului e un market. Deci, serile nu deranjăm pe nimeni. Restaurantul nu are terasă, în schimb are parcare. Deci mai multe plusuri decât minusuri.
În octombrie am dus tratative cu proprietarii, ei fiind în altă parte a Germaniei, am obținut contractul, dar am cerut un răgaz pentru că situația era incertă la acel moment legat de pandemia care se extindea. L-am semnat pe 1 august și pe 9 septembrie 2020, într-o zi de joi am deschis restaurantul Țărăncuța cu o capacitate de 60 de locuri.
Țărăncuța sunt eu
De ce Țărăncuța? E și aici o poveste. Proprietarul apartamentului în care am locuit la Chișinău, la începutul căsătoriei noastre mă numea „țărancă”. N-o făcea peiorativ și nici eu nu m-am supărat, pentru că chiar vin de la țară și mă identific cu „titulatura” asta. Și ca să continui ideea, sora mea mai mică a lucrat multă vreme la restaurantul „Țărăncuța” din Chișinău și mereu mi-a plăcut cum sună. Chiar dacă se citește greu și sună ciudat pentru nemți atunci când mă întreabă ce înseamnă eu le spun că țărăncuța sunt eu și le povestesc cu mult haz despre fata de la țară de acum 25 – 30 de ani.
Ana și Svetlana
Prima persoană care a pus umărul la toată nebunia asta a fost Ana. Când ne-am cunoscut, ea se afla în concediu de îngrijire a copilului, și cu toate că n-a dorit să fie angajată (avea copilul prea mic) s-a oferit să-mi ofere suport în toate. Pot spune că Ana e una din cele mai luminoase persoane care și-a lăsat o amprentă în viața mea. De la Ana am învățat despre tot și toate în acest domeniu. Ea mi-a fost mentorul care, pur și simplu m-a luat de mână și mi-a arătat absolut tot – de la ce tacâmuri sunt mai potrivite pentru un restaurant, până la ce oameni ar fi mai indicat să angajez, cum procedezi dacă vine clientul la amiază și tu în 20 de minute trebuie să-i pui zeama pe masă, și multe multe altele.
Restaurantul l-am deschis într-o zi de joi. Tot Ana m-a învățat, pentru că asta a învățat de la un preot. Am ascultat-o și a fost de bun augur. Ce ține de angajați, era în pandemie și multă lume rămase fără lucru, așa că, nici aici nu a fost vreo problemă.
Bucătar-șef este doamna Svetlana, o altă femeie minunată care ne urmărea pe rețelele de socializare de pe vremea când locuia în Moldova și gândul emigrării nu făcea parte din planurile ei. Lucra la un restaurant în Moldova și mi-a scris. Am păstrat legătura și într-o zi i-am scris că sunt în căutarea unui bucătar priceput. O s-o citez aici pe Ileana Vulpescu care a spus „la orice tre să ai noroc în viața asta, dar mai ales la oameni”. La mine așa a fost. După Ana, doamna Svetlana este al doilea om dedicat și pasionat de ceea ce face. Femeia asta gătește nu cu mâinile, ci cu sufletul. La fel stau lucrurile și cu restul colectivului. Momentan am șase angajați moldoveni cu norma întreagă, iar pentru weekend am câțiva angajați la minijob. Absolut toți sunt dedicați în ceea ce fac și eu spun, cu și fără ocazie, cât de mult îi apreciez și îi prețuiesc. Ei sunt familia mea lărgită.
Am deschis restaurantul în luna septembrie și am lucrat până în noiembrie, după care l-am închis și am continuat să activăm doar în bază de livrare la domiciliu. Evident, clienții au fost tot mai puțini, dar statul ne-a susținut în perioada respectivă prin plata salariilor și a chiriei. Noi am contribuit doar cu o mică parte, fapt ce ne-a permis să ne menținem pe linia de plutire. Pe data de 1 iulie am redeschis restaurantul, cu condiția respectării regulilor impuse la vremea ceea de autorități legat de păstrarea distanței și folosirea măștilor.
… zeamă mai bună ca la Țărăncuța n-au mâncat nici la cele mai de fițe restaurante din Chișinău…
Ador să fiu o gazdă primitoare, să mă apropii de fiecare client și să-l salut, să schimbăm câteva cuvinte, să-l servesc cu ceva din partea casei. Absolut toți știu că neapărat vor găsi plăcinte cu brânză pe tigaie, zeamă, friptură de porc, specialitățile casei. Îmi râde sufletul când clienții îmi spun că zeama mai bună ca la Țărăncuța n-au mâncat nici la cele mai de fițe restaurante din Chișinău.
Cea mai exotică a fost o nuntă chinezească într-un restaurant moldovenesc.
În ceea ce privește clienții, la început erau doar moldoveni, dar în următorii ani numărul străinilor a început să crească. În acești aproape patru ani, noi cei de la Țărăncuța am fost parte a celor mai frumoase evenimente – nunți, cumetrii, botezuri, zile de naștere, și nu doar moldovenești. Am gătit inclusiv pentru sărbătorile rușilor, ucrainenilor, lituanienilor, românilor etc etc. Totuși, cea mai exotică, după părerea mea, a fost o nuntă chinezească, pentru care am gătit, evident, moldovenește – friptură de iepure, mămăligă, șubă, borș, plăcinte cu carne, tort cușma lui Guguță.
… o rețea de restaurante Țărăncuța în Germania
Am avut până nu demult deschis un al doilea restaurant Țărăncuța la 150 de km distanță, dar a trebuit să-l închid. Avea același design interior, același meniu, dar nu a funcționat pentru că nu eram tot timpul acolo. Or, cum mi-a zis și unul din clienții noștri permanenți – „Liuda, imediat ce tu pleci, lumea se simte străină aici.” Dar nu renunț la visul de a deschide o rețea de restaurante Țărăncuța în Germania.
Dar până să-l pun în aplicare, lucrez la un alt proiect antreprenorial – o sală de evenimente în imediată apropiere a restaurantului.
Un gând de final și un sfat pentru curajoși.
Zilnic, după ora zece seara când pleacă toți, îmi place să rămân singură cu mine în sala restaurantului ca să-mi pun gândurile în ordine, să analizez tot ce s-a petrecut peste zi și să mulțumesc lui Dumnezeu, pentru tot ce mi-a oferit în acea zi și să caut soluții pentru a îmbunătăți calitatea serviciilor pe care le oferim. Același lucru îl doresc și celor care vor să se aventureze în acest domeniu. Luați-vă frica de mână și acționați. Avea dreptate Coelho când spunea fraza devenită clișeu „Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.”
