Cred cu sinceritate că aceasta este unul din cele mai frumoase articole pe care l-am scris în preajma sărbătorilor de iarnă. E despre #ainoștri #înDiasporă. Am aflat-o de la Ludmila Gaber-Stratan, stabilită de ani buni în Spania și, care m-a inspirat să-l scriu. E despre cum mai multe familii de moldoveni stabilite în diferite țări europene se întâlnesc an de an în Spania „…șase familii, cu copiii – în total 23 suflete. Închiriem o casă în munți pentru cinci zile… o săptămână de ședere împreună… facem activități, pregătim cine tematice, excursii, experiențe. Tăiem porcul din prima zi, organizăm momente gastronomice din țara de unde vine fiecare. Când erau copiii mai mici, adulții organizau matinee copiilor, de exemplu „tradițiile de iarnă în Moldova”. Într-un an chiar am organizat „poveștile copilăriei noastre” unde fiecare familie a jucat o scenetă cu copiii. Am avut „Punguța cu doi bani”, „Capra cu trei iezi”, „Ridichea”, „Fata babei și Fata moșneagului”, „Ursul Păcălit de vulpe”…”
De fapt articolul nu e doar despre asta. E despre Ludmila și visul ei din copilărie de a locui în Spania, despre provocările emigrării și abilitatea de a învăța totul din mers, despre propria afacere, despre asociația moldovenilor din Santander și desigur despre Moldova. Ludmila a surprins frumos când a spus că „lecția de bază învățată a fost să-mi iubesc țara la fel de mult cum ne iubim propriul copil, necondiționat și până la moarte”. Sper să vă placă. Un articol frumos și inspirant despre #ainoștri #dinSpania.
Acasă în Moldova
Cine este Ludmila Gaber-Stratan…? Ludmila este o femeie visătoare, o mamă a doi copii, de mai bine de 20 ani o soție iubitoare, cel mai bun partener de afaceri al propriului soț, dar și o îndrăgostită incurabilă de călătorii și aventuri.
Sunt singura descendentă a familiei mele. Unica fiică și unica nepoată. M-am născut în Nișcani, Călărași. Acolo am trăit o copilărie neobișnuit de obișnuită. Acolo m-am jucat cu alți copii în drum, am fost la iaz, am măturat sâmbetele ograda și am făcut zilnic curat în casă. Duminicile eram cu bunica la biserică, unde am învățat să citesc din cărțile bisericești în slavonă. Mama este profesoară, respectiv am avut „datoria morală” să fiu mereu la înălțime. Zâmbesc și acum când îmi amintesc ce fundițe mari îmi făcea mama când mergeam la școală. Probabil am bătut recordul la cele mai mari funde din istoria gimnaziului.
Am plecat din Moldova încă în perioada studenției. Au fost cei mai grei ani, pentru că făceam naveta de câteva mii de kilometru pentru a susține examenele. Era 2005-2007, perioadă complicată pentru țara noastră. Noi, pe atunci eram o familie proaspăt formată, care a pornit la drum având deja un nou născut. Mi-am urmat soțul, stabilit de câțiva ani în Portugalia. Am trăit inițial la Lisabona, după care ne-am mutat în Spania.
Cu toate astea, trăiesc până în prezent multe doruri pentru de Moldova… Mi-e dor de emoțiile pe care le-am trăit acolo, copilă fiind. Mi-e dor de sunete, de mirosuri, de imagini panoramice. Sunt stări ce pot fi simțite și trăite doar acolo. Mi-e dor de apusul soarelui cu culori roșcate, ce-l priveam de pe dealurile Nișcaniului. Mi-e dor de roua toamnei cu miros de struguri. Mi-e dor de sunetul pașilor prin zăpada proaspăt căzută. Mi-e dor de luna plină cu toate steluțele ei presărate alături. Mi-e dor de narcișii înfloriți în fața casei și de mirosul de Paște.
Emigrarea. Portugalia. Apoi Spania.
Când aveam șapte – opt ani îi povesteam mamei despre faptul că voi locui în Spania, despre cum va fi casa mea, despre cum va veni ea vara să mă viziteze. Vedeam și cum cobor scările casei mele. Știam cu siguranță că voi trăi în Spania și că viața mea va fi aici. Doar că soarta mi-a purtat pașii inițial prin Portugalia, o altă țară extraordinară. Totul a decurs astfel – compania unde activa soțul meu stabilit pe atunci la Lisabona i-a oferit posibilitatea de a se muta în Spania pentru a presta aceleași servicii în domeniul construcției. El, un foarte bun lucrător și cunoscător al domeniului, a acceptat fără să ezite.
Eram ca trei frunze pe apă – eu, soțul și fiul nostru. Am ajuns în Solares, un orășel micuț, în august 2006, cu câteva sute de euro în buzunar, un copil mic în brațe și multe vise de realizat. Era aproape de ora 23:00 când am oprit mașina și am ieșit să privim focurile de artificii care aveau loc exact atunci. Am știut că e semn bun.
Primele luni aici au fost decisive. Noi conștientizam că suntem (din nou) la început de drum și nu puteam da greș. Din start am luat decizia să ne deschidem propria firmă. Era o nebunie totală, deoarece actele pe care le dețineam atunci erau portugheze, ceea ce însemna că nu puteam activa legal în Spania. Așa că prima companie deschisă a fost portugheză. Au urmat multe drumuri Lisabona – Santander. Eu am aplicat tot ce știam din domeniul administrării afacerii, am făcut și cursuri ca să cunosc mai bine legislația. Concomitent învățăm atât spaniolă cât și portugheză, iar tot ce învățam, puneam în practică. Trebuia să fac totul fără greșeli, fără ezitate, fără a arăta ce știu și ce nu… Prindeam totul din mers. Am avut de toate – provocări, inspecții, controale, investiții, credite – pe toate le bifam cu viteza luminii.
Soțul meu era cu personalul pe șantiere, identifica clienți, le căpăta încrederea, eu eram în spatele lui și făceam posibilul si imposibilul de a face față celor promise. Din punct de vedere profesional, pot spune ferm că trăim până în prezent o veșnică provocare. Așa sau altfel, ele fac parte din urcușul vieții, doar își schimbă hainele sau formatul. În astfel de perioade eu nu dorm nopți, mă frământă o mie de gânduri, mai trag câte un bocet când nu mă vede nimeni, apoi îmi pun ochelarii, îmi vopsesc buzele și continui urcușul cu următoarea provocare. Personal vorbind, cred că a fost un calcul renal care, cât pe ce nu m-a lăsat fără un rinichi (un întuneric de aproape un an în viața mea). În rest, toate celelalte au fost momente ce, pur și simplu, au trebuit depășite… permis de reședință spaniolă, apoi cetățenie, cumpărarea casei, apariția celui de-al doilea copil.
Am un deviz în viață. Totul sau nimic. Nu am avut perioade de tranziție pe partea de joburi. Eu doar am administrat companiile familiei noastre. Mai întâi compania portugheză, apoi cele spaniole. Am avut o încercare de a activa în comerț. Timp de doi ani am deținut un boutique de bijuterii în Santander, deschis în timpul crizei economice din Spania, care nu a mers. Oricum, acei ani am înțeles că nu pot și nu vreau să activez într-un domeniu diferit de cel al soțului. El avea nevoie de mine, iar eu aveam nevoie să fiu în spatele lui.
Acum deținem o firmă de construcții. Avem multă experiență în domeniu și suntem prezenți la licitațiile publice, întru-cât firma are o reputație foarte bună. Zi de zi merg la oficiu. Acolo e totul meu. Iar cel care mă ajută să-mi fac ordine în gânduri și să uit despre lucrurile care mă preocupă azi și acum este sportul. În orele extra program sunt șoferul personal al fiicei noastre, ce are activități extrașcolare mai multe decât toate proiectele mele profesionale luate la un loc.
Niciodată nu m-am simțit străină în Spania. De fapt, nu am avut timp să observ asta. Nu neg, poate c-ar fi fost cineva care și-a demonstrat nemulțumirea față de culoarea pașaportului meu, dar acest aspect era atât de neimportant pentru mine. Eu aveam trimestre de încheiat, impozite de plătit, atâtea și atâtea de învățat încât „a fi străină” nu era la ordinea zilei. Nici acum nu este. Deși vorbesc foarte bine spaniola, un accent ușor mai persistă. Îmi place să spun că e semnătura mea distinctivă și mă mândresc cu accentul meu.
Asociația „Din inima Diasporei unite”
Asociația noastră creată în 2021, aici în Spania, este considerată ca una din cele mai vii comunități de moldoveni. Trebuie să recunosc c-am ajuns în fruntea acestei comunități fără a ezita mult. Un pic de curiozitate, un pic de impulsivitate, un pic de insistență din partea unor vechi cunoscuți și am acceptat. Lumea a votat atât pentru candidatura mea cât și pentru echipa cu care lucrez de câțiva ani. Cu unii din ei mă cunoșteam, cu alții nu. Adevărul e că am avut mare noroc, iar colegii mei s-au nimerit a fi persoane extraordinare. Am format o echipă foarte bună. Suntem opt la număr. Cu toții deja știm cine și ce face cel mai bine. Da, am întâlnit și dificultăți în organizarea proiectelor. Spre exemplu, spațiul unde ne realizăm activitatea a fost dificil să îl identificăm. Autoritățile locale nu sunt prea deschise spre colaborări și e nevoie de a trece multe praguri până obții ceva. Funcționarii publici sunt profesioniști în a te amâna de pe o zi pe alta, de a-și transmite responsabilitățile unul altuia. A trebuit să fiu extrem de pisăloagă și insistentă până am obținut un spațiu. O altă problemă a fost finanțarea evenimentelor. A trebuit să caut sponsori. Tot moldovenii noștri cu afaceri s-au oferit să pună umărul atunci când nu aveam alte surse.
Proiecte în cadrul asociației au fost foarte multe. Anual întocmim un program pe care-l respectăm cu multă precizie. Voi da câteva nume de proiecte – „Port ie in pandemie”, apoi a fost „Port ie cu mândrie”, „8 martie – Puterea Femeii”, „Hramul moldovenilor din Cantabria”, „Cerca de ti” (Aproape de tine) – proiect caritabil prin intermediul căruia am organizat donații pentru secția de oncologie pediatrică din Chișinău, am plantat copaci, am descoperit nume de moldoveni cu istorii interesante. Încercăm maxim posibil să implicam comunitatea în toate activitățile noastre. Nu e ușor deloc. Ba chiar e foarte greu. Lumea critică foarte ușor, vorbește în neștiință de cauză. Oricum, sunt mulțumită pentru faptul că avem o comunitate mare care apreciază și participă.
Trebuie să recunosc că noțiunea de asociație și voluntariat e total necunoscută pentru mulți moldoveni. E ca și cum am educa încet, cu pași foarte mici, ce înseamnă aceste lucruri. Nu mai conving pe nimeni să se asocieze, am înțeles că vorbele le ia vântul. Încerc să facem foarte bine proiectele propuse. „Ori totul ori nimic” ca apoi lumea să spună dacă se merită sau nu. Trebuie răbdare. E o investiție în timp. Familia crește. Copii noștri cunosc valori frumoase și cu asta rămânem toată echipa mulțumită. Nu pot spune că visăm la planuri mărețe. Trebuie să fim cu picioarele pe pământ și să înțelegem că suntem pe un tărâm spaniol. Un plan solid ar fi să ne menținem comunitatea cât mai mult timp, să descoperim valori noi, să arătăm copiilor noștri tradițiile cu care am crescut. E puțin oare ?! Un proiect, sau poate vis, realizat ar fi ca toți moldovenii din această comunitate să se asocieze și să înțeleagă corect conceptul de voluntariat. Îmi doresc ca în următorii ani să schimbăm formatul de asociere, să transformăm evenimentele cu care deja ne-am obișnuit în tradiție, să ne implicăm în proiecte comune cu autoritățile locale (gratuite), de exemplu festivalul națiunilor, să susținem inițiativele antreprenorilor moldoveni de aici. Să contribuim toți împreună la creșterea respectului față de țara noastră în comunitatea spaniolă.
Ce ține de activitățile organizate de asociație în perioada sărbătorilor de iarnă, în programul anual al asociației avem proiectul denumit „Acasă de Crăciun”. E un concert unde invităm să evolueze artiști din Moldova. Este unul din evenimentele cele mai greu de organizat și cel mai costisitor, dar pe parcursul anilor am înțeles că este nevoie de anume așa un format! Piele de găină când pe o scenă de concerte se cântă colinde, unde sunetul profesional te ajută să simți la maxim muzica. Ansamblul folcloric din Santander „Dorul neamului” vine cu colinda, iar Moș Crăciun aduce daruri copiilor. Referitor la implicare e mai greu, dar se reușește. Lumea e dornică de clopoței și de emoții de iarnă.
Crăciunul și Revelionul în Diasporă.
Ce înseamnă Crăciunul și Revelionul pentru mine? Eu sunt una din cele mai îndrăgostite persoane din lume în sărbătorile de iarnă. Am sute de decorațiuni de iarnă, ador colindele, cred în Moș Crăciun, îmi place focul în cămin, ador zăpada! Sărbătorile de iarnă înseamnă pace și dragoste în familie. Cald în casă. Bucate gustoase. Crăciunul e sursa mea de energie pentru perioada rece. Iubesc aceste zile până la lacrimi.
Sărbătorile de iarnă din Moldova mă duc în copilărie. Sărbătoream mai puțin revelionul, care era, de fapt, o cină de post mai specială cu toată familia împreună, cu concertele de la televizor și poate și câțiva oaspeți în prima zi din an. Dar iată Crăciun era altă magie. Eu am fost norocoasă și am prins acele Crăciunuri organizate de bătrânii neamului nostru. Zăpadă, mâncăruri multe și alese, cozonaci copți în cuptor cu lemne, slujbă la biserică, prânz cu multe rude. Veneau frații și surorile bunicii, cântau colinde și glumeau între ei.
Povestea cu Moș Crăciun mi-a fost transmisă de bunelul, care atât de frumos îmi vorbea de renii lui, de hainele lui, de sania lui decorată toată cu sclipici, de barba lui lungă , încât și acum visez să-l întâlnesc odată. An de an Moș Crăciun îmi bătea la geam spre dimineață, și nu știu cum se primea că oricât de atentă și rapidă n-aș fi fost, n-am reușit niciodată să-l zăresc măcar cu un ochi. Odată și odată îl prind eu!
Tradițiile de familie pe care le-am păstrat… Ajunul Crăciunului am început să-l sărbătoresc de când sunt în Spania. Aici e foarte comun să se întâlnească toate rudele pe 24 decembrie la cină. La mod general, am păstrat acea magie de sărbătoare în suflet! Să fac daruri multe la toată lumea, să organizez un prânz pe 25 decembrie, să primesc colindătorii, să aduc fericire persoanelor care sunt lângă mine.
De aproape un deceniu un altfel de Revelion în Diasporă
Așa cum am menționat mai devreme, sunt omul sărbătorilor de iarnă, așa că revelionul nu poate trece simplu pe lângă mine! Viața ne-a împrăștiat în lumea mare și nu doar pe mine, dar o generație întreagă. Eu și soțul meu suntem din același sat. Respectiv am avut mulți prieteni comuni în sat. Mai toți sunt plecați în Europa. Desigur c-am ținut legătura continuu. E vorba despre Portugalia, Spania, Franța, Italia. În 2016 mi-a venit ideea să facem revelionul împreună, aici în Spania. S-au adunat șase familii, cu copiii – în total 23 suflete.
Am închiriat o casă în munți pentru cinci zile. E vorba de aproape o săptămână de ședere împreună, iar asta înseamnă mult, așa că a trebuit să caut activități, să organizăm cine tematice, excursii, experiențe. Tăiem porcul din prima zi, organizăm momente gastronomice din țara de unde vine fiecare. Când erau copiii mai mici, adulții organizau matinee copiilor, de exemplu „tradițiile de iarnă în Moldova”. Într-un an chiar am organizat „poveștile copilăriei noastre” unde fiecare familie a jucat o scenetă cu copiii. Am avut „Punguța cu doi bani”, „Capra cu trei iezi”, „Ridichea”, „Fata babei și Fata moșneagului”, „Ursul Păcălit de vulpe”.
Ne urăm în noaptea de ajun, ne colindăm cu urături personalizate compuse de noi, avem dresscode. Vine Moș Crăciun și ne aduce daruri la toți. Organizăm jocuri distractive, ieșim la zăpadă. Din 2016 facem revelionul împreună an de an, excepție a fost doar 2020, anul pandemiei. Acum când copiii sunt mari, ne organizează ei momente frumoase. Anul trecut fiecare copil a scris o scrisoare de mulțumire părinților săi. Au bocit de emoții până și pereții. A fost extraordinar. E o tradiție deja pentru noi. Atât de bine ne cunoaștem unii cu alții, încât fiecare știe exact ce trebuie să facă. Toți se implică și participă absolut în toate. E ceva destul de greu de organizat, căci sunt multe persoane și multe zile, dar deja nu ne închipuim alt format de a sărbători revelionul.
Gânduri printre rânduri
Eu sunt foarte insistentă cu idea de a ne integra deplin în cultura țării în care trăim, s-o simțim, s-o învățăm, să-i învățăm bine limba, să tindem la mai mult, să ne facem prieteni locali. Dar, niciodată să nu uităm de unde venim și cine suntem. Un copac fără rădăcini putrezește. Iubiți țara în care vă aflați, dar păstrați în suflet rădăcinile și valorile culturii noastre. Nu putem exista fără esența culturii noastre.
Cea mai mare lecție pe care am învățat-o în toți acești ani departe de casă… Plecarea mea de acasă cu siguranță m-a făcut mai sensibilă la tot ceea ce înseamnă MOLDOVA. Doar atunci când am putut compara ce au alții, cum valorează alții patrimoniul țării lor, am înțeles că noi n-am fost educați s-o facem. Lecția de bază învățată a fost să-mi iubesc țara la fel de mult cum ne iubim propriul copil, necondiționat și până la moarte.
Dacă m-aș întâlni cu Ludmila de acum zece ani, i-aș spune că totul va fi bine! Să cedeze un pic din exigențe și să se iubească mai mult!
„Acasă” pentru mine acum este acolo unde ne cresc copiii, acolo unde îi culcăm seara și le spunem noapte bună. Moldova e leagănul copilăriei noastre, e mama și tata, e bunicii. Moldova e sfântă și așa va fi mereu pentru mine. Nu mai este relevant unde e acasă. Important e că o iubesc și voi face tot posibilul ca și copiii mei s-o iubească la fel.
