Nelu Tofan e unul dintre acei oameni pe care, deși crezi că-i cunoști din online, descoperi că îi înțelegi cu adevărat abia atunci când stai de vorbă cu ei. Probabil sunt puțini cei care nu l-au întâlnit măcar virtual prin videoclipurile lui despre integrare, care au ajuns la mii de oameni. Dar Nelu, el expertul în imobiliare și integrare, mi-a povestit cu multă naturalețe și umor despre experienețele sale încât (sincer), am rămas fascinată de combinația dintre pragmatism și sensibilitate pe care am descoperit-o în persoana lui. Urmează un long read, dar atât de captivant, plin de istorii personale, dar și de sfaturi tare bunicele și pline de aha-uri, încât, pur și simplu, nu mi s-a dat mâna să scot ceva din el.
Între paralele și stele
Să începem cu începutul, vorba poetului. Sunt Nelu Tofan, născut în satul Negrea, raionul Hîncești, sau, dacă vorbesc cu cineva care știe doar de Chișinău, atunci spun „nu departe de Chișinău”. Am 32 de ani și sunt Rac. Nu mi-e ușor să mă descriu, dar o să încerc. Eroul nostru (râde) este o persoană de treabă, căruia îi place să asculte oamenii și poveștile lor, să tragă propriile concluzii și să nu judece. Am învățat că fiecare om are o parte frumoasă care poate fi descoperită și încerc să mă concentrez doar pe ea. Am făcut gimnaziul în satul natal și am avut norocul să am profesori minunați, care-mi spuneau mereu că am potențial și că trebuie să-l dezvolt. Nu știu ce vedeau ei, pentru că eu mă consideram un copil ca toți ceilalți căruia nu-i plăcea matematica, dar îi plăcea educația fizică… dar știau ei mai bine, doar erau adulți.
Îmi amintesc foarte bine multe momente din copilărie, dar unul care m-a influențat mai mult a fost cam așa: eram prin clasa a 5-a, perioada când băieții încep să concureze între ei – cine face mai multe flotări sau cine rezistă mai mult la bara fixă. Îmi amintesc că eram cam toți „varză”, adică făceam una – două repetări și cădeam ca muștele după diclofos. Doar eu eram un pic mai antrenat, probabil pentru că iarna căram mai multe lemne.
Cel mai greu era la paralele. Cei din Moldova știu bine ce înseamnă asta. Țin minte că nu era niciunul dintre noi în stare, nu doar să facă o repetare, dar nici măcar să se urce corect, cu mâinile drepte, la paralele. Totuși încercam. Am pus o piatră mare, și dacă te urcai pe ea și săreai cât puteai de sus, reușeai cumva să te prinzi și să te ții drept. Țin minte cât de mândru eram de mine că reușeam singur să mă urc acolo.
Apoi a venit vacanța de vară. Trei luni au trecut cum treceau mereu, și când ne-am întors la școală, la prima oră de educație fizică, am adus din nou piatra la loc (cineva o mutase între timp) și am vrut să văd dacă mai știu cum să mă urc la paralele. Am încercat de două – trei ori, dar nu-mi ieșea.
Și atunci apare un coleg din clasa paralelă. Îi dă un brânci pietrei, se ridică la paralele simplu, fără niciun efort, parcă așa, în joacă. Am rămas șocat. Și de parcă asta nu era suficient, începe să facă ridicări. Ca să înțelegi, nimeni dintre noi nu reușea niciuna. Iar el s-a urcat și a început: 1, 2, 3, 4… În total a făcut 20, iar ultimele două le-a încheiat din avânt, sărind alături de paralele. A fost prima dată când am simțit un amestec de șoc, fascinație și ciudă – cumva toate odată. Nu-mi venea să cred că așa ceva e posibil la vârsta noastră. Atunci mi-am pus ca și obiectiv ca până la sfârșitul anului, să fac 25 de ridicări la paralele.
Ș-a început calvarul. Imaginează-ți acum unul care nici măcar nu se putea urca normal, să facă 25 la paralele. Ieșeam aproape în fiecare seară, uneori singur, alteori cu un coleg, și încercam să mă urc. Prima dată când m-am ridicat la paralele fără piatră, aproape că mă simțeam ca un campion olimpic care își ascultă imnul țării. Tare, da tare eram mândru de mine.
Apoi, încet-încet, am început să îndoi coatele și cădeam, dar seară de seară mă antrenam. Știam că vreau să fiu cel mai bun și gata. Nu vreau să lungesc povestea, dar după un an de zile făceam 35 de ridicări la paralele – cu vânt, fără vânt, mai încet, mai repede. Mai pe scurt, ca un profi. Așa mi-am demonstrat că dacă vreau, este posibil orice. Chiar și ceea ce nici nu aș fi știut că pot. Dar dacă văd că cineva reușește, știu că pot și eu. Și asta m-a marcat. Și mă bucur că m-a marcat pozitiv, pentru că puteam și să renunț, să spun că nu e dat tuturor să facă 20 la paralele.
Și dacă e să mai adaug o istorie tot din gama asta, e faptul că-mi plăcea să ies seara la terenul de sport. Era aproape de casă și aproape mereu eram singur acolo, stăteam până târziu și deseori priveam cerul înstelat între pauzele dintre exerciții sau când alergam puțin.
Apoi am fost o perioadă la studii în România. Am locuit vreo jumătate de an la oraș și, într-o vacanță, am revenit acasă. Îmi era dor să merg pe terenul de sport, să stau puțin singur cu mine. Am mers din nou acolo și îmi amintesc ca azi cerul extrem de înstelat. Luminile în sat erau foarte puține, iar stelele păreau atât de aproape și de mari… parcă niciodată nu mai văzusem un cer atât de frumos. Și atunci am înțeles că, probabil, mereu a fost așa, doar că unele lucruri le vedem altfel prin comparație. Și uneori nu apreciem frumusețea care e chiar lângă noi. Vă zic cu mâna pe inimă că cer ca în satul Negrea nu o să mai vedeți nicăieri.
Mama, bunelul Andrei și profa de română – trei oameni care mi-au influențat felul de a privi viața.
Probabil persoana care și-a adus cel mai mult aportul în a vedea lumea așa cum o văd acum a fost mama. Ei îi plăcea să vadă doar lucrurile frumoase în oameni, și dacă erau situații când cineva se certa sau vorbea urât, iar eu vedeam asta, ea-mi spunea: „Hai, nu le atrage atenție, sunt puțin bolnavi, dar o să le treacă.”
Adică agresivitatea și prostia, mama mea le vedea ca pe o boală lecuibilă. Ea, pur și simplu, voia să-mi arate o altfel de lume și să cred într-o altfel de realitate, cum că lumea este bună în mare parte. Și chiar am ajuns să cred asta și anume că în oameni există foarte multă bunătate. Clar, fiecare avem emoții negative, nervi, dar dacă știi să scoți la iveală calitățile bune din oameni, în fiecare găsești ceva frumos. În afară de unii „bolnavi”, dar și lor tot le trece.
Referitor la muncă și risc, totuși cred că bunicul Andrei, care a decedat când eram clasa a opta, m-a influențat foarte mult. Am doar amintiri frumoase legate de el, iar una care mi-a venit acum în minte este următoarea… În copilăria mea, filmele la modă erau cu Jean Claude Van Damme și Jackie Chan. Și într-una dintre secvențe, unul dintre ei se antrena acasă și avea bară fixă și frânghie pe care să te urci. După ce am văzut filmul, am mers la bunici și foarte entuziasmat îi arătam bunicului momente din film și-i spuneam c-o să-mi fac și eu sală de sport acasă.
Peste vreo două zile, el a venit cu o căruță plină cu tot felul de fiare pe care nu le înțelegeam. În câteva minute a făcut măsurătorile și mi-a zis: „Adu hârlețul și fă două gropi aici. Apoi încă două dincolo.” În trei zile totul era gata. Aveam acasă bară fixă, frânghie pe care să mă urc și încă vreo două aparate pentru abdomen.
Știi ce a făcut atunci, pe lângă faptul că m-a făcut un copil fericit? Mi-a demonstrat că dacă vrei ceva, pune mâna și fă, nu doar visa și da din gură. E ușor să visezi și să povestești la toți c-o să faci și cum o să fii, dar mai greu este să pui mâna și să treci la fapte. La final de zi, ăsta e singurul lucru care contează. El era un om al faptelor. Tăcea și făcea. Și tare aș mai petrece câteva zile cu el acum, la vârsta asta ca să-l mai întreb câte ceva.
Parcă aș trece la următoarea întrebare, dar simt că trebuie să mai menționez o persoană, și anume pe profesoara mea de română și diriginta mea. Era o doamnă pe care ai fi vrut s-o asculți și s-o tot asculți. Îmi amintesc și momentul că eu aveam darul de a convinge pe alții și într-o zi am convins toată clasa să fugim de la ultima lecție. Noi eram două clase paralele: ceilalți mai rebeli, noi mai ascultători. Dar într-o zi le-am zis: „Hai să fim și noi răi…” Și am fugit de la ultima lecție de limba rusă. Era într-o zi de vineri. Luni, știam că va fi urât. Aveam două ore la rând cu diriginta, întâi româna, apoi ora de dirigenție. La română totul a decurs normal, dar îi vedeam privirea și înțelegeam că urmează „furtuna.” Și da, începe ora de dirigenție. Și diriginta zice: „Astăzi ora de dirigenție o s-o prezinte persoana care a convins toată clasa să fugă de la lecție vineri. Eu știu că tu știi că eu știu… așa că să nu pierdem timpul. Ieși în față și te ascultăm. Dacă nu faci asta, încep eu, dar atunci o să fie foarte rău pentru toată clasa.”
Eu știam că despre mine era vorba. Am așteptat câteva secunde, dar era clar că nimeni nu se va ridica în locul meu. Așa că, cu un zâmbet sub mustață, am ieșit în față, m-am uitat în ochii dirigintei și am spus: „Vreau să îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat vineri. Nu am procedat corect și cred că vina îmi aparține în totalitate mie. Colegii doar m-au ascultat.” Deși ar fi trebuit să mă simt prost, atunci am simțit cât de bine e când îți asumi responsabilitatea pentru greșelile și acțiunile tale. Pentru că e foarte ușor să dai vina pe alții, dar să recunoști că de tine depinde un rezultat și că tu ești responsabil să schimbi ceva – pentru asta îți trebuie curaj și putere. Deci, profesoara mea era persoana care îți putea da astfel de lecții în puține cuvinte. Și acum, când ne vedem acasă, mereu stăm de vorbă și ne amintim de momentele alea din școală.
Kinetoterapia, sau despre cum în zece minute mi-am ales drumul
Eu Moldova am părăsit-o imediat după gimnaziu, la 15 ani. Habar nu aveam ce vreau să fac în continuare. Logic era liceul, dar nu știam unde anume. Atunci auzisem că poți aplica la liceu în România și uite-așa am ajuns să fac liceul în municipiul Moinești, din Bacău, unde am urmat profilul Bio-Chimie, o perioadă de care îmi amintesc cu mare drag.
După liceu a venit întrebarea cea mai grea – la ce universitate să merg? Știam sigur că-mi place biologia și mai știam sigur că-mi place sportul. Atunci unul dintre colegi mi-a zis: „De ce nu încerci Kinetoterapie? Este o facultate destul de nouă în Bacău și se spune că e foarte bună.” Zis și făcut. Am citit zece minute despre ce înseamnă kinetoterapie și a doua zi eram deja la examenul de admitere. Am fost admis cu bursă, ceea ce pentru mine era foarte important. Și foc la ghete! Trei ani am făcut facultatea, timp în care am reușit să creez prietenii frumoase, să vizitez de două ori Statele Unite, să fac un schimb de experiență de șase luni în Finlanda și, bineînțeles, să mă bucur de viața de cămin.
Apoi am încercat să găsesc un job în Bacău, dar erau prea mulți kinetoterapeuți acolo. Eu eram fără experiență și tuturor le era frică să-și încredințeze coloana vertebrală pe mâinile mele. Așa că am hotărât să mă mut într-un alt oraș, mai cu perspectivă. Ca prin minune, nici după două săptămâni am reușit să mă angajez în Cluj, unde am lucrat doi ani de zile ca kinetoterapeut la o clinică privată. Și abia acolo am învățat cu adevărat meseria pe care urma să o practic.
În perioada aceea am cunoscut foarte mulți oameni inteligenți: sportivi de performanță, profesori, dar și oameni simpli. Îmi plăcea mult că uneori putea să vină o băbuță care îți povestea viața ei simplă de la țară, iar peste jumătate de oră intra un director de companie cu venituri de milioane, și el cu istoria lui. Puteam să văd multe lucruri din perspective diferite și, cum mie îmi plăcea să ascult, era raiul pentru ei, pentru că-mi povesteau de toate. Nu am un moment anume care să mă fi marcat, dar îmi amintesc cu drag de oamenii pe care i-am cunoscut acolo și cât de diferiți, dar în același timp interesanți erau toți.
Cea mai valoroasă lecție din Finlanda – greșeala nu e eșec.
O experiență care mi-a dat lumea peste cap a fost acea jumătate de an din Finlanda. Am ajuns acolo doar pentru că profesoara mea de anatomie mi-a zis: „Nelu, du-te!” Și eu m-am dus.
Îmi amintesc acele momentele foarte dws. Iar una dintre printre primele lecții pe care le țin minte este că trebuia să facem un proiect și profesoara de acolo ne-a spus: „Cine face cele mai multe greșeli, acela va câștiga proiectul.” Prima dată auzeam din gura unei profesoare nu doar că-ți dă voie să greșești, dar încă te și motivează să faci asta. Ea spunea: „Cei care vin la noi, prima dată trebuie să învețe că a greși este normal. Și dacă învățați doar asta și plecați înapoi, e suficient.”
Asta m-a ajutat mereu, în orice proiect am început. Am știut că indiferent de domeniu, prima dată voi greși și mi-am dat voie să greșesc. Chiar îmi place uneori, pentru că știu că e inevitabil atunci când vrei să te dezvolți. Nimeni nu e perfect, dar ca să crești, trebuie să greșești. Știu că multora le este frică de critică, frică adânc înrădăcinată în cultura noastră: „să nu pari prost, să nu te faci de rușine.” Dar eu cred că tocmai asta e problema pentru care oamenii nu încearcă lucruri noi. Dacă încearcă și nu le iese din prima perfect, renunță. Greșelile sunt parte din proces. Fără ele nu ajungi nicăieri. Acceptă-le, învață din ele, apoi fă altele și mai mari și iar învață. Este un proces constant. Deci am învățat să iubesc greșelile – nu ele să fie scopul, dar prin ele să evoluăm.
Germania. O invitație și o decizie neașteptată.
După o perioadă petrecută în Cluj, am decis să iau drumul antreprenoriatului. Mai multe persoane mă încurajau să-mi deschid propria afacere, așa că mi-am dat demisia și am încercat să deschid un salon de masaj și recuperare. Entuziasmul meu s-a epuizat însă la fel de repede ca și rezerva de bani pe care o aveam. Încercam să mă promovez, dar fără niciun rezultat. Credeam că problema era că cer prea mult, așa că ajungeam să fac masaje de o oră cu zece lei, doar ca să conving pe cineva să vină la salonul meu, care, de fapt, era și apartamentul în care locuiam: două camere, una unde dormeam, alta unde lucram, și desigur bucătăria, unde prăjeam cartofii. Probabil acesta a fost și motivul pentru care afacerea nu a mers.
După câteva luni în care încercam să mă mențin la suprafață și simțeam că nu mai fac față, am cerut ajutorul fratelui meu. El m-a ajutat o lună, două, trei… până când mi-a scris: „Nu vrei să vii tu în Germania să vezi cum se fac banii ăștia pe care tot îi trimiți? Vii o lună, vezi cum e, și dacă nu îți place, te întorci înapoi în România.”
Așa a apărut ideea de a pleca în Germania. Nu mă ardea nici o dorință, sau vreun plan. În minte mi se învârtea o singură idee – să-mi dau seama cât mai repede că nu-mi place și să mă întorc acasă. Și pentru mine, asta era tare ușor de realizat, destul să deschizi radio-ul și îți dai seama că limba asta n-o s-o înveți niciodată!
În schimb fratele meu Victor era deja în Germania și reușise, într-un timp relativ scurt, să-și cumpere un apartament. Și dacă el m-a invitat, eu am acceptat! Știam sigur că am unde să stau o perioadă, până îmi dau seama ce vreau să fac și încotro o iau.
De fapt, eu niciodată nu m-am gândit c-o să plec în străinătate și niciodată n-am căutat activ un loc unde să mă mut. Cea mai mare parte a vieții conștiente de adult am petrecut-o în România, care îmi place mult, și eram convins c-o să rămân acolo, mai ales în Cluj, care-mi place mult. Însă situația cu business-ul eșuat, iar lipsa rezervelor și niște datorii mă făceau să-mi reconfigurez traseul. Dacă veneam în Germania, chiar dacă nu câștigam mult, măcar nu aveam atâtea cheltuieli, pentru că în România chiria era scumpă. În plus, simțeam că am nevoie de timp să analizez ce vreau să fac mai departe.
Un pas înapoi ca să faci doi înainte
Eu, ca și majoritatea moldovenilor care vin în Germania, m-am gândit să încep cu poșta, să duc pachete sau ziare. Doar că aveam permis, dar nu știam să conduc. Abia mai târziu am aflat că așa încep mulți. Mie însă îmi era frică să nu pot conduce un bus mare, mai ales că experiență chiar nu aveam. Deja vorbisem cu un angajator turc să duc ziare, dar în seara când trebuia să merg să iau tura, de unul singur… nu m-am dus. Și cred că a fost decizia corectă. Sunt sigur că, dacă nu în primul stâlp, în al doilea la sigur aș fi intrat atunci.
Până la urmă am zis să mai caut altceva și, prin comunitatea de moldoveni, am aflat că la magazinul rusesc se oferea un post de muncă. Acolo nu se trimit CV-uri: te duci îmbrăcat, ca și cum ai putea începe munca din ziua aceea. După un dialog în care doar viitoarea mea șefă a vorbit mai mult ea, mi-a spus să vin peste două zile la o practică neplătită de două săptămâni. Eu credeam că o să pun produse pe rafturi, poate uneori să ajut clienții să găsească ceva. Dar, mare mi-a fost mirarea când mi-a zis „ia un scaun și hai la casă, avem nevoie de încă o persoană acolo!”.
Eu înțelegeam ce trebuia să fac, dar nici în România și nici în Moldova nu văzusem până atunci un băiat la casă. Serios. În plus, trebuia să învăț pe de rost codurile pentru vreo 60 de tipuri de legume și fructe, multe dintre ele cu denumiri pe care le pronunțam pentru prima dată. Pe lângă asta, aveam senzația că toată lumea se uită ciudat la mine că sunt băiat și stau la casă. Evident, era doar în mintea mea: oamenii voiau doar să le scanez produsele repede și să plece. Dar eu simțeam o presiune și aproape o rușine. Îți imaginezi? Eu, care fusesem kinetoterapeut și ajutasem atâția oameni importanți să se recupereze, acum scanam produse într-un magazin. M-am mai liniștit când am văzut vreo doi băieți la Kaufland la casă și am înțeles că nu eram singurul din Germania în situația asta.
Țin minte că, într-o seară, Victor mi-a zis: „Dacă nu vrei toată viața să stai la casă, trebuie să înveți limba germană.” Și cred că a doua zi deja căutam o școală unde s-o învăț. Am vorbit cu șefa și i-am spus că vreau să învăț limba și nu pot lucra toată ziua. Spre surprinderea mea, a acceptat zicându-mi: „Ești tânăr, ai perspective aici, du-te și învață.”
Am învățat germana în paralel cu munca încă vreo nouă luni, până am obținut nivelul B1. Entuziasmat, m-am dus la șefi să cer o mărire de salariu, fiindcă acum aveam certificat. Răspunsul lor a fost ceva de genul: „Nelu, la noi în magazin salariile le mărește doar Merkel. Când crește statul minimul pe economie, atunci îți crește și ție salariul.”
Mai târziu, șefa mi-a spus că știa din start că nu o să rămân mult la ei și nu avea rost să-mi mărească salariul. În schimb acolo am învățat disciplina și am înțeles că uneori trebuie să faci un pas în spate ca să poți face doi înainte.
Cuvintele magice „De mâine la 08:00 te așteptăm!”
Evident, imediat am început să caut un job în domeniul meu. Mi-am făcut un CV în germană — atunci nu exista ChatGPT. Am scos la imprimantă câteva exemplare și am căutat pe Google „Physiotherapie Klinik”. Cu toată frica și neîncrederea care probabil se citeau pe fața mea, am plecat să împart CV-uri. Nu știu de ce nu mi-a trecut prin cap să le pun în cutia poștală, dar la fiecare clinică intram la recepție, spuneam că îmi caut job și eram luat la întrebări. Unele le înțelegeam, altele mai puțin. În cele din urmă am înțeles că, pentru a lucra în domeniu, îmi trebuia diploma echivalată, nu doar cursul de B1.
După mai multe consultări la diverse instituții, am aflat că trebuia să mai fac încă doi ani de școală aici ca să-mi echivalez diploma din România. Eu făcusem doar trei ani de universitate și nu am vrut să accept să mai fac încă doi ani doar pentru echivalare. Cineva mi-a spus că, dacă găsesc o clinică unde să fac practică un an și acea clinică confirmă că sunt pregătit, s-ar putea să treacă și așa. Dar nu era sigur. Atât mi-a trebuit! Am mers pe la vreo trei clinici, dar peste tot mi se spunea: „Ai nevoie de diplomă.” Când ziceam că vreau practică, nu voiau să audă.
Ultima clinică pe care am găsit-o era chiar aproape de casă. M-am dus pregătit, cu textul învățat, știam exact ce să spun când mă refuză. Și, bineînțeles, mi-au zis aceeași poveste: „Nu ai diplomă, nu te putem accepta.” Atunci le-am spus: „Dacă nimeni nu riscă să mă ia ca practicant, eu nu îmi voi echivala niciodată diploma. Voi aveți nevoie de un lucrător, eu am nevoie de practică. Totul se leagă, de ce să complicăm lucrurile?” Și atunci am auzit cuvintele magice: „De mâine, la 08:00, te așteptăm la recepție!”
Nu îmi venea să cred! După doi ani la magazinul rusesc, după atâtea CV-uri și interviuri, în sfârșit cineva m-a acceptat, chiar și fără diplomă, ca practicant. Salariul era mai mic decât la cei cu acte, dar cui îi păsa? Lucram oficial ca fizioterapeut în Germania! Eram singurul moldovean din toată clinica, restul erau colegi germani, ceea ce m-a forțat să învăț și mai repede limba.
Au urmat doi ani magici. Am cunoscut oameni frumoși, mergeam la muncă cu drag și ajutam pacienții să se recupereze după accidente sau operații. Primeam deseori ciocolate, scrisori și mesaje de mulțumire și am început să îndrăgesc oamenii. De asta, când citesc că nemții sunt reci sau răi cu străinii, simt că e o nedreptate. Cu mine nimeni nu s-a comportat urât. Atât timp cât îi respecți și îi tratezi corect, sunt deschiși și prietenoși. Fiecare cu experiențele lui, desigur, dar nemții pe care i-am întâlnit eu au fost, unul ca unul, oameni deosebiți.
Clinică sau consultanță?
La un moment dat clinica noastră trebuia să își mute locația din cauza unui contract de închiriere care expira și, într-o zi, ne-am trezit cu toții la o ședință în care am fost anunțați că intrăm în Kurzarbeit pentru cel puțin o jumătate de an, adică până se găsește o nouă locație. Deci, urma să fim plătiți cam 60% din salariu și să nu facem nimic șase luni? Ja, bitte!
Am acceptat – timp liber, citesc cât vreau, dorm cât vreau, privesc filme și mă plimb, iar pentru asta sunt plătit. Doar că, după vreo lună într-un ritm de trântor, am simțit că încep să degradez și am zis să-mi caut o activitate. Tot în acea perioadă Victor, fratele meu, își deschisese biroul în oraș, avea destul de mult succes și oamenii îl recomandau. M-a rugat să vin din când în când la birou să-l ajut cu lucrul operațional. Eu, neavând ce face, am acceptat.
Și am observat cum oamenii veneau la el cu diferite probleme. Deseori nu înțelegeam nici eu exact cu ce se ocupa Victor pentru că unuia îi spunea cum să-și facă Anmeldung, cu altul mergea să deschidă un cont bancar, sau să-i facă asigurare medicală. Atunci am înțeles că nu toată lumea a avut norocul meu, să vină în Germania la o persoană deja bine integrată. Eu n-am simțit aceste greutăți, dar oamenii care veneau pentru prima dată aici intrau într-un sistem complet nou, unde, în primele 6-12 luni, nu prea înțelegi mare treabă… ce trebuie să faci, ce documente să depui și tot așa. Tot timpul trăiești cu teama c-o să primești acasă vreun plic cu o amendă pentru ceva ce nu știai că trebuia să faci.
În această perioadă am stat cot la cot cu Victor și am învățat cam tot ce făcea. În plus, eram pasionat de marketing și am încercat să facem câteva videouri informative. Informația pe care o ofeream unu-la-unu o filmam și o publicam pe Facebook, ca să ajungă la mai multe persoane. La un moment dat, Victor mi-a propus să încerc și eu să lucrez în acest domeniu. Răspunsul meu a fost categoric „nu”. Nu era un domeniu care să inspire multă încredere, mai ales venind cu mentalitatea de acasă, unde nu avusesem nicio asigurare și unde nu prea credeam că se face totul etic și că ceea ce propui chiar ajută oamenii.
Dar, fiind zi de zi la birou, auzeam diverse istorii: un copil a stricat un televizor și asigurarea a acoperit daunele, o persoană și-a reparat mașina prin asigurarea auto, altcineva a mers la avocat și costurile i-au fost preluate. Atunci am zis că poate, totuși, domeniul asigurărilor aici este diferit. După ce m-am documentat, am înțeles că este cel mai vechi și dezvoltat sistem din Europa. Și am zis să încerc. Oricum urma să mă întorc la clinică, dar aveam cinci luni la dispoziție în care puteam să fac altceva.
Am început să caut informații din mai multe surse, să le scriu în felul meu, să le învăț, să le filmez, să editez videourile și să le postez. Într-un timp relativ scurt am reușit să adunăm o comunitate în jurul nostru, interesată de integrare și de viața în Germania. Uneori spuneam și cu ce ne ocupăm noi, și atunci erau persoane care apelau la serviciile noastre. Deci, începea să se miște ceva.
Când a venit momentul să mă întorc la clinică, aveam deja atât de multe persoane care mă sunau și aveau nevoie de sfaturi, de anumite asigurări obligatorii sau opționale, încât era aproape imposibil să fac asta part-time. Lucram opt ore la clinică și apoi, până la nouă – zece seara, trebuia să răspund la mesaje și să revin la apeluri. Începea să devină foarte obositor.
După vreo două luni în acest ritm, am ajuns la concluzia că trebuia să iau o decizie: fie fac fizioterapie, fie consultanță financiară. Nu puteam să le fac pe ambele. Decizia nu a fost deloc ușoară, dar înțelegeam că, în trei ore de lucru part-time în consultanță, câștigam cam de două ori mai bine decât la clinică, unde lucram 8 ore. În plus, acolo aveam un salariu fix și, indiferent cât de bun aș fi fost, înțelegeam că nu aveam cum să câștig atât cât mi-aș fi dorit, mai ales că diploma mea nu fusese niciodată echivalată, în ciuda încercărilor repetate.
Pe de altă parte, aici aveam libertatea să aleg ce fac în fiecare zi, cât fac, cu cine vorbesc. Aveam seminare de dezvoltare plătite de companie, lucram alături de fratele meu, cu care petreceam interesant și timpul liber, simțeam că mă dezvolt. Și atunci am hotărât să scriu rezilierea la clinica unde lucrasem doi ani de zile. A fost greu, dar unele decizii în viață, chiar dacă sunt grele, trebuie să le faci, pentru că nu le face nimeni în locul tău. Am avut grijă să las loc de întoarcere și să explic că încerc norocul într-un domeniu total nou pentru mine, dar că, dacă nu va merge, pot să mă întorc oricând. Asta mi-a dat curaj să încep un drum nou.
Știam că am o plasă de siguranță, și asta a contat. Mai încercasem eu cu masajul în Cluj și înțelesesem că nu mereu lucrurile sunt așa cum îți imaginezi. Dar am zis să risc. Așa a început aventura mea într-un domeniu complet nou, care trebuia explorat — și asta am și făcut.
Construirea identității Tofan Consult
Odată cu videoclipurile pe care le postam și care deveneau din ce în ce mai virale, iar comunitatea noastră creștea tot mai mult, am observat o chestie foarte interesantă. Pagina noastră de Facebook se numea „Integrare în Germania – Consultanță Financiară”, însă începea să fie copiată foarte des de „Integrare în Germania – Consultantul tău”, „Consultanță în Germania – Pas cu pas” și multe alte denumiri care semănau foarte mult cu a noastră, dar cu ale căror mesaje nu rezonam.
Îmi era teamă ca oamenii să nu ne confunde și atunci a apărut ideea că trebuie să ne diferențiem. Nu puteam interzice cuiva să-și pună o pagină cu numele „Integrare în Germania”, dar puteam să construim o identitate proprie. Așa am decis să redenumim pagina de Facebook în Tofan Consult, nume pe care ulterior l-am și înregistrat ca marcă pentru a evita furtul de identitate.
Un alt pas important, imediat după ce am început să lucrăm în acest domeniu, a fost să ne licențiem – Versicherungsvertreter nach §34d. Ca să lucrezi ca și consultant financiar în Germania, trebuie să susții un examen la IHK, pentru care am învățat toate aspectele ce țin de asigurări, riscuri, plăți și multe alte detalii tehnice.
Și aici vreau să fac o clarificare: există două categorii de persoane care lucrează în domeniul acesta. La prima categorie este vorba de persoane legate de o singură companie de asigurări (gebundene Vermittler), care primesc licența mult mai ușor, printr-un examen intern în cadrul companiei. Însă ei au dreptul să vândă doar produsele acelei companii și nimic altceva. Și al doilea sunt Freivermittler, categoria din care facem și noi parte. Sunt consultanți independenți, care au dreptul să colaboreze cu toate companiile pe care le aleg. Practic, au acces la aproape toate ofertele din piață. Mi se pare mult mai logic așa, dacă vrei să lucrezi în favoarea clientului, nu a unei singure companii. Scopul nostru nu era să vindem „ce ni se spune”, ci să găsim ceea ce are omul cu adevărat nevoie.
După o vreme, tot mai mulți oameni au început să ni se adreseze și pentru achiziția de imobile. Din nou, am înțeles că dacă vrem să facem lucrurile profesionist, trebuie să avem și licențele necesare. Așa că am obținut un nou paragraf pentru finanțări imobiliare. Astăzi suntem printre puținii consultanți români din Germania cu adevărat licențiați în acest domeniu.
Cum măsurăm succesul cu clienții? Momentan, singura metodă prin care înțelegem dacă ne facem treaba bine este prin recenziile și recomandările primite de la clienți. Desigur, avem și obiective îndrăznețe și încercăm să ne mărim treptat echipa – atât cu angajați, cât și cu parteneri. Când aveam 100 de clienți pe an, reușeam să vorbim cu fiecare câte trei ore pe lună și tot aveam timp. Acum, însă, primim uneori 100 de mesaje pe zi și 20 de apeluri. Evident, trebuie să ne adaptăm, și oamenii trebuie să înțeleagă că nu pot vorbi doar cu mine. Începem să antrenăm colegi care să poată face aceeași muncă pe care o facem noi – până la urmă, asta înseamnă scalare, să mă „multiplic” pe mine. Momentan, zic că îmi reușește. Nu sunt Musk sau Jobs, sunt abia la început și încerc să îmbin consultanța cu administrarea business-ului, două lucruri total diferite care necesită skill-uri complet diferite.
Simplificăm drumul spre prima locuință în Germania
În ultimul an ne-am axat foarte mult pe finanțările imobiliare din două motive. În primul rând am observat că există multe informații eronate pe care oamenii le ascultă și le cred, iar din acest motiv le este frică să facă acest pas – fie că vine din online, fie de la rude. Noi vrem să venim cu exemple reale, cu oameni asemănători lor, care nu ascultă aceste mituri, ci se informează de la cineva care face asta zi de zi și reușesc să-și îndeplinească acest obiectiv.
În al doilea rând este o cerere foarte mare de persoane care își doresc propria locuință aici, iar noi putem să îi ajutăm complet în acest proces. De la consultanța inițială, unde le calculăm suma la care se încadrează pentru o finanțare imobiliară, până la pasul final, când banca achită suma și ei primesc cheile.
Rolul nostru mai exact este să găsim banca care le poate oferi cele mai bune condiții pentru un credit imobiliar. Și asta se face în felul următor – noi lucrăm cu peste 350 de bănci care oferă astfel de credite. Atunci când vine o persoană la noi și are deja imobilul pe care vrea să îl finanțeze, putem, printr-o singură cerere, să vedem care bancă și la ce dobândă îi oferă creditul și să alegem cea mai convenabilă opțiune.
Alternativa ar fi ca persoana să meargă de la bancă la bancă și să ceară ofertă de la fiecare. La câte bănci poți merge? Trei –Patru? Dacă casa este bună și cererea mare, riști să pierzi imobilul dacă tot cauți oferte. Dacă insiști și mai mergi la încă două –trei bănci, riști să-ți afectezi scorul SCHUFA din cauza multiplelor cereri și să ajungi să nu primești credit de la nici una.
De asta, printr-un singur click, vedem toate băncile, alegem cea mai potrivită și gata. Tot procesul este în limba română, știi sigur că obții cea mai bună ofertă, este mult mai simplificat și rapid. În plus, este gratuit pentru client – banca ne plătește un anumit comision doar atunci când reușim să finalizăm finanțarea. Banca își plătește angajații indiferent dacă aceștia lucrează sau nu, însă pe noi ne achită doar când aducem clientul la finalizarea procesului. De asta le place să lucreze cu noi. Acesta este plusul de valoare pe care îl adăugăm: la fiecare etapă suntem alături de persoanele care finanțează imobilul. Deseori primesc o chitanță, o notificare sau nu știu ce să facă mai departe – efectiv, la fiecare etapă îi luăm de mână și le explicăm ce au de făcut. Pentru că asta este normal: majoritatea celor care cumpără un imobil sunt la prima achiziție de acest gen și evident că nu știu cum funcționează procesul, așa că au nevoie de ajutor.
Procesul de finanțare în Germania poate părea complicat, pentru că depinde de client, de locuință și de bancă, însă îl putem explica simplu, în pași logici. Primul pas este programarea cu noi pentru a calcula suma la care se încadrează clientul. Degeaba îți dorești o casă de 400.000 de euro dacă banca poate să-ți ofere doar 200.000. După calcul, oferim și un certificat care dovedește suma aprobată, util mai ales pentru makleri sau vânzători. Pasul următor este găsirea și negocierea imobilului. Le explicăm clienților unde și cum să caute și îi încurajăm să negocieze prețul, însă nu alegem noi locuința în locul lor – gusturile sunt diferite.După ce imobilul este ales, găsim cea mai bună ofertă bancară. Adunăm actele necesare, le introducem la bancă și analizăm ofertele disponibile. În câteva zile primim rezultatul final și, dacă creditul este aprobat, anunțăm maklerul și trecem la pasul următor. Programarea la notar și semnarea contractului este intermediată de noi: găsim programarea, trimitem documentele necesare și răspundem la întrebări. Ultimul pas este predarea cheilor – visul devine realitate. Colaborarea nu se încheie aici. Clienții știu că pot apela la noi pentru asigurări, protecție în caz de deces, asigurări auto și alte nevoi. Astfel, toate produsele lor sunt gestionate de o singură persoană, cu prețuri verificate și actualizate. Prin acest mod de lucru, oferim siguranță, claritate și încredere – esențial atunci când iei decizii financiare importante într-o țară străină.
Despre clienți. Încrederea e baza…
În acest domeniu există două tipuri de persoane. Primii sunt cei care vin doar pentru bani și dispar în unu– doi ani, și cei care vor să facă o carieră. Ca să construiești o carieră, trebuie să-ți faci un nume – oamenii trebuie să aibă încredere în tine și să te recomande. Și asta, la fel ca în orice alt domeniu, este posibil doar dacă ești transparent cu clientul și cauți cu adevărat cea mai bună ofertă, nu alergi doar după comisioane. Oamenii au un simț foarte bine dezvoltat.
Eu am un singur principiu după care mă ghidez și care îmi este suficient: dacă aș fi clientul, cum aș vrea să fiu consultat? Explic toate detaliile, atât pozitive, cât și negative, și pun mereu interesul clientului pe primul loc. Știu că poate astăzi voi câștiga mai puțin comision, dar câștig încrederea și recomandarea lor – iar pe termen lung, asta îmi aduce satisfacție și succes.
Am norocul să pot alege cu ce companii lucrez, fără nicio constrângere, și asta îmi oferă liniște seara, când pun capul pe pernă. Ofer oamenilor ceea ce mi-aș lua și mie. Nu ne limităm doar la semnarea contractului; îi ajutăm ori de câte ori au nevoie – schimbări de adresă, cont bancar, plecări din Germania, rezilieri sau clarificarea unor documente.
Cred că secretul succesului în domeniul nostru este simplu: să construiești relații pe termen lung cu clienții și să fii prezent când au nevoie de tine. Restul se aranjează de la sine.
Piața imobiliară, situația actuală.
Piața imobiliară din Germania rămâne foarte atractivă, chiar și pentru persoanele venite din străinătate, dar mai ales pentru cei care trăiesc aici. Prețurile la imobile sunt în continuă creștere, ceea ce înseamnă că investiția ta se apreciază în timp. Problema este că mulți au prins perioada 2020-2021, când dobânzile erau cele mai mici din istoria Germaniei, între 0,9 și 1,2%. Acum, când te gândești la 3-4%, pare mult.
Chiar și așa, raportat la istoricul dobânzilor de pe piață, acestea rămân sub medie. Ca exemplu, în anii ’90, când au venit valurile de imigranți din Kazahstan, dobânzile erau de 8-9%, și li se păreau normale. Deci totul depinde de reper. Dobânzile de azi sunt convenabile, și dacă te poți încadra, eu cred că merită să faci pasul, mai ales dacă întreaga familie a decis să rămână aici. Altfel, după 30 de ani de muncă, jumătate din salariu poate merge pe chirie – în cel mai fericit caz. Alternativa este să achiți propriul imobil, iar la pensie fie îl dai în chirie, fie locuiești tu fără să mai plătești chirie.
Cel mai important este să te informezi din surse sigure. Vorbesc cu mulți clienți care spun că au rude sau prieteni care au un imobil, dar par să nu vrea să le spună cum au făcut. De fapt, deseori nici ei nu înțeleg exact ce au făcut ca să reușească. Au mers, au achitat, au văzut, dar fără o strategie clară. Din acest motiv, nu pot explica corect procesul sau, mai rău, sfaturi vin uneori de la persoane care niciodată nu au cumpărat un imobil.
Din fericire, acum lucrurile sunt mult mai simple. Oamenii pot veni la noi, și în urma unei discuții înțeleg ce au de făcut. Să știi că enorm de mult contează dacă știi cu ce și de unde să începi. Restul sunt detalii: capitalul propriu, veniturile stabile și un scor Schufa curat ajută mult, dar totul depinde de fiecare familie în parte. Sunt situații când cineva cumpără fără capital propriu, sau doar un membru din familie lucrează, sau chiar o mamă singură. Totul trebuie calculat exact, iar dacă matematica iese, atunci de ce nu…?
În cazul nostru, situația este foarte clară – achiziția unui imobil implică, vrând-nevrând, și partea de asigurări. Banca vrea să-și protejeze locuința, așa că te obligă să iei o asigurare pe locuință și, în unele cazuri, și o asigurare de viață. Persoana care a avut deja încredere că o putem ajuta să cumpere imobilul își dorește ca toate produsele sale financiare să fie gestionate într-un singur loc. Ulterior, verificăm toate produsele pe care le are și, dacă totul este în regulă, nu modificăm nimic. Dar, dacă observăm că putem oferi condiții mai bune sau prețuri mai mici, facem ajustările necesare pentru a-i economisi bani.
Astfel, totul devine mult mai comod pentru client, pentru că are toate serviciile sub același acoperiș. Dacă am trata aceste lucruri separat, clientul ar fi nevoit să alerge la trei firme diferite, riscând să facă greșeli și să piardă timp, nervi și bani.
Sprijin și oportunități pentru cei care vor să crească
Alături de mine lucrează scumpa mea soție, care, pe lângă rolul de administrator, se ocupă de multe alte lucruri și preia o parte din procesele operaționale, lăsându-mă să mă concentrez pe ceea ce fac cel mai bine: promovarea, marketingul și consultanța directă. Pe lângă soția mea, o avem pe colega noastră Diana, care ne ajută să preia apelurile, să răspundă la mesaje și să completeze contractele pentru semnare. Vreau să le mulțumesc amândurora, pentru că sunt sigur că de unul singur nu aș face față.
Desigur, în perspectivă dorim să ne mărim echipa, pentru că cererea crește și avem nevoie de oameni capabili și dornici să facă o schimbare în viața lor. Joburile în Germania nu se limitează la curățenie sau pachete; dacă cauți opțiuni, mereu există posibilitatea să găsești ceva mai bun, și cine știe, poate chiar tu vei fi colegul nostru în viitor.
La noi în echipă poți ajunge prin două căi: fie te angajezi direct la biroul nostru — în prezent avem o poziție disponibilă de Asistent de birou — fie devii partener cu acte în regulă, adică să faci ceea ce facem noi, cu ajutorul și sub îndrumarea noastră. Poți începe paralel cu jobul tău actual, iar pe măsură ce câștigi mai mulți clienți și veniturile devin comparabile cu cele de la jobul principal, poți trece treptat doar în consultanță.
Pentru asta, oferim cursuri complet gratuite, toate informațiile necesare, compania plătește cursurile de acreditare și multe alte beneficii. Tot ce îți trebuie este curaj să spui „da”, răbdare și perseverență, iar ușile sunt mereu deschise. Dacă cineva vrea să facă acest pas, să nu-i fie teamă să ne scrie. Nu oferim această șansă tuturor, dar dacă vedem potențial și dorință de schimbare în ochi, suntem gata să ajutăm.
Îmi place să mă ocup de strategia de business, de promovare și de întâlnirile cu clienții, dar partea operațională – completarea contractelor, verificarea documentelor, aranjarea mapelor – îmi ia mult timp și energie. Aici intervine soția mea, care mă completează perfect, și colegii noștri, iar împreună reușim să menținem un echilibru sănătos.
Încă nu pot delega totul 100%, dar lucrăm la asta, și sunt convins că mai am multe de învățat. Momentan, îmi concentrez timpul acolo unde pot aduce cel mai mult impact: consultanța directă cu clienții și promovarea pentru a atrage noi colaboratori. Și, deocamdată, funcționează, deși simt că echipa ar putea fi întărită pe viitor.
Viziune pe termen lung
Consider că povestea Tofan Consult, pe care am început-o împreună cu fratele meu Victor, este abia la început. Potențialul în acest domeniu este enorm, iar noi încă suntem foarte mici.
În prezent, eu deservesc peste 2.500 de clienți, iar dacă luăm întreaga echipă Tofan Consult împreună, ajungem la peste 8.500 de clienți. În cinci ani, ne dorim să ajutăm minim 20.000 de clienți, oferindu-le toate serviciile pe care le punem la dispoziție. Vrem să avem cel puțin 10 birouri fizice în toată Germania.
În plus, lucrăm intens la un proiect de curs de limba germană, un aspect care m-a ajutat enorm să mă integrez și să mă dezvolt aici. Am observat că opțiunile existente sunt prea scumpe pentru majoritatea persoanelor, așa că împreună cu o profesoară de germană am creat un curs convenabil ca preț. Lansarea este programată pe 1 octombrie și sunt foarte entuziasmat de acest proiect, pentru că astfel putem încheia ciclul serviciilor de integrare: de la primul pas – cont bancar, asigurare medicală, curs de germană – până la obiectivele mai îndrăznețe, cum ar fi cumpărarea unei locuințe sau chiar schimbarea domeniului de activitate.
Referitor la finanțările imobiliare, care rămân focusul principal, ne dorim să ajutăm anual minim 100 de familii să-și achiziționeze locuința proprie. Anul acesta suntem deja la 60, dar mai avem câteva luni până la sfârșit. Nimic nu se compară cu satisfacția de a suna un client și a-i spune că creditul a fost aprobat și de a primi poze cu cheile locuinței lor și mesajele lor de mulțumire, or anume asta mă hrănește și-mi confirmă că sunt la locul potrivit.
În prezent, antrenăm o echipă de consultanți financiari pe care vrem să-i aducem la cel mai înalt nivel, astfel încât oamenii să aibă încredere în ei la fel cum au avut în noi. Le transmitem abilitățile și metodele de lucru care nu doar aduc succes pe termen lung, ci creează relații durabile cu clienții lor. În paralel, noi înșine ne educăm constant în domeniul administrării și dezvoltării afacerii. Deși pare simplu, doar cei care au o firmă înțeleg câte detalii și cât timp consumă acest lucru. Să scalezi o echipă de la 2–3 oameni la 10, de exemplu, presupune o muncă colosală: traininguri, salarii, impozite, probleme diverse. Dar sunt convins că putem și că ceea ce urmează va fi și mai frumos.
Sfat pentru tinerii din Germania – nu vă mulțumiți cu puțin, visați la mai mult
Înainte de a da vreun sfat cuiva care abia vine în Germania, vreau să mă adresez tinerilor care deja muncesc aici și simt că job-ul lor nu le aduce satisfacție. Dacă vrei mai mult de la viață, mai multă libertate, un venit mai sănătos, nu te mulțumi cu ceea ce ai acum. Fii recunoscător pentru ce ai realizat, dar îndrăznește să vrei ceva mai mult.
Oportunități există, trebuie doar să le observi, să ai curaj să încerci, să greșești și să experimentezi. Nimeni nu promite milioane peste noapte, dar dacă te dedici, ești răbdător și consistent în acest domeniu, poți câștiga și poți simți o satisfacție pe care majoritatea job-urilor nu ți-o oferă.
Așadar, celor care simt că au un potențial mai mare și totuși rămân blocați într-un job care nu le aduce bucurie: sunteți tineri, aveți întreaga viață înainte. Asumați-vă responsabilitatea și veți vedea că totul poate deveni posibil.
Fă-ți planul și foc la ghete!
Cea mai mare bucurie pe care am simțit-o a fost atunci când am reușit să ajut prima familie să își cumpere propria casă în Germania. Mesajul cela: „Nelu, datorită ție, acum avem casa noastră în Germania!”, m-a marcat tare mult. Atunci am realizat pentru prima dată că am făcut o diferență în viața cuiva, că am reușit să influențez pozitiv viața unei persoane și s-o ajut să se simtă acasă. Și de atunci, asta mi-a devenit „drogul” – vreau să pot transforma viețile oamenilor în bine, pentru că știu că investiția într-o locuință aici este ceea ce caută fiecare persoană, care și-a adus familia în Germania.
Despre asta este Tofan Consult, despre sentimentul că, deși ești departe de casă, ai oameni de încredere alături, care te ghidează atunci când ai nevoie. Mulți dintre clienții noștri au devenit între timp prietenii noștri, iar acest lucru este incredibil de fain. Să fii invitat în casa lor, pe care i-ai ajutat să o achiziționeze… și să știi că, fără tine sau echipa ta, poate nici nu ar fi avut curajul să facă acest pas.
Motto-ul meu, lecția pe care vreau să o rețină oamenii: „Tu ești singurul responsabil de viața ta. Totul depinde doar de tine. Întreabă-te ce vrei cu adevărat. Fă-ți planul și pornește la drum! Și nu uita: câștigă cel care greșește cel mai mult. Spor la făcut greșeli!”
La final, nu pot să nu menționez că povestea familiei Tofan continuă să inspire: despre fratele său, Victor Tofan am scris acum cinci ani, iar experiențele lor împreună și separate merită cu siguranță să fie descoperite.
