Ivan Seromeat a învățat ce înseamnă rezistența cu mult înainte să descopere sportul de performanță. A crescut într-o familie modestă, în anii ’90, când antrenamentul însemna să reziști la lipsuri, nu să urmezi un program sportiv cu echipamente moderne gen Nike sau Adidas. Pe atunci, visurile (cine le avea) erau înlocuite de nevoi muult mai urgente și mai vitale.
Înainte să scriu povestea lui Ivan aici, am ales s-o discut cu copiii mei, pentru că ea poate fi luată drept pildă pentru generația de azi, care le are pe toate din abundență. De ce? Pentru că astăzi, Ivan e maratonist. Aleargă la competiții internaționale, urmează online un plan de antrenament și visează să ajungă la Jocurile Olimpice. Evident, drumul până aici i-a fost cam întortocheat, pentru că migrat dintr-o țară în alta, dintr-un loc de muncă în altul, până când s-a stabilit la Berlin, unde (în sfârșit) s-a regăsit. Mai jos, povestea lui din prima sursă:
M-am născut și am copilărit în satul Iserlia (un sat micuț de nici o mie de locuitori) Basarabeasca. Copilăria? Păi, cine n-o știe? Anii 90, cu multe lipsuri, uneori prea multe…
Sportul, pe atunci, nu era pasiune, ci, mai degrabă, posibilitatea de a evada afară, atunci când se terminau treburile prin gospodărie. Ș-apoi, despre ce sport putea fi vorba când nu aveam un stadion, n-aveam, elementar, ghete de sport. Alergam și noi cum puteam și în ce aveam. În schimb, am avut noroc de un profesor de educația fizică care ne-a trezit dorința pentru performanțe.
Viitorul? Tare incert mai era. Părințiii nu-și vedeau salariile cu lunile. Despre studii superioare nu nici nu putea fi vorba… Așa că, după școală, am mers la armată. Și acolo, am început să alerg doar ca să scap de rutina din unitate, de aceea a fost cumva firesc ca să mă înscriu la o cursă militară între carabinieri, unde am luat locul întâi.
De la Moscova la Berlin
Proaspăt venit din armată am plecat după bani lungi în Federația Rusă, cu toate că mi s-a propus inițial să joc fotbal pentru satul vecin, lucru pe care l-am refuzat, pentru că n-aveam nici un stimulent financiar. Ce vrei de la un tânăr de 19 ani cu toată viața înainte?
În Moscova am stat vreo șapte ani. Am lucrat în construcții și în curierat. Un prieten bun stabilit în Norvegia și m-a sfătuit să vin în Europa. Tatăl meu e bulgar, așa că mi-am făcut pașaport bulgăresc. Cum l-am obținut am și mers în Irlanda, unde m-am reținut pentru câteva luni, după care am migrat către Germania. Am ajuns aici la îndemnul unui alt prieten. Mi-a spus că e o țară stabilă, că sunt mulți moldoveni și că mă voi adapta ușor. Și a avut dreptate. Sunt de șase ani în Berlin. Îmi place, m-am obișnuit cu viața și cu sistemul de aici.
Am lucrat mai întâi la un depozit unde pregăteam comenzi pentru restaurante și hoteluri. Astăzi sunt angajat într-un Gebäudeservice, adică într-o firmă de curățenie generală după șantiere.
Startul unui altfel de drum
Sportul n-a lipsit niciodată definitiv din viața mea. Am jucat fotbal tot timpul. De aceea, când m-am stabilit la Berlin m-am și înscris la unul din cluburile sportive (Verein), unde timp de doi ani am fost parte a unei echipe de fotbal. Apoi, printr-o verişoară de-a soţiei, care e maratonistă, m-am aprins și eu de ideea de a deveni un fel de alergător profesionist.
Prima mea competiție a fost în Germania. M-am înscris și achitat online. Pentru maratoanele mari, cum e cel din Berlin, trebuie să te înscrii și cu un an înainte, iar taxa de participare poate ajunge și la 250 de euro. Cele mai mici – semimaratoanele sau cursele locale – costă între 40 și 140 de euro.
Până acum am alergat două maratoane în Frankfurt și Düsseldorf și opt semimaratoane, atât în Germania, cât și în Moldova. Cel mai greu a fost primul cel din Frankfurt, pentru că era vorba de emoțiile necunoscutului. Dar am terminat cursa. Și acel moment a însemnat mult pentru mine.
Cea mai frumoasă reușită de până acum? Semimaratonul de la Rostock. Am câștigat cursa cu timpul de o oră, 10 minute și 30 de secunde. În cazul dat acea victorie mi-a demonstrat mie personal că munca mea are sens și sunt pe drumul cel bun. Pentru mine, performanța nu se numără în trofee, ci în progres. Înseamnă să fiu azi mai bun decât ieri.
În cazul meu, motivația, ca și pofta, a venit alergând, pentru că l-am descoperit pe Iaroslav Mușinschii – fost maratonist profesionist, cu care am început un program de antrenament online. În fiecare săptămână primesc un plan detaliat: câți kilometri să alerg, ce ritm să am, ce puls să urmăresc. După fiecare antrenament îi dau feedback. Mă antrenez zilnic. În săptămânile mai intense ajung să alerg și câte 100 de kilometri: 15 kilometri azi, 16 mâine… și tot așa.
Nu cred în „n-am timp”
Ziua mea începe devreme. Mă trezesc uneori la patru dimineața ca să pot alerga înainte de muncă. Alteori ies seara târziu. Nu pot spune dacă e greu sau ușor pentru că alergatul a devenit o rutină, de care nu mai pot să mă lipsesc. Când alerg, mă gândesc la cum să-mi fac norma pentru ziua respectivă. Corpul mai obosește, dar mintea rămâne trează. Pentru mine, nu există „nu mai pot”. Alergarea a devenit disciplină și stil de viață. Noi toți avem 24 de ore într-o diurnă și de fiecare dintre noi depinde cum ne facem timp pentru familie, muncă, sport etc. Nu cred în „n-am timp”, ci în „nu-mi fac timp”.
Nu am sponsori și, până nu demult, nici măcar o echipă în spate. Îmi cumpăr echipamentul la reduceri și mă bazez pe motivația proprie. Cât despre banii investiți în alergare – în încălțări, în taxe de participare, în drumuri… am și pierdut șirul. De curând, am devenit membru al Berlin Track Club, iar asta mi-a oferit un nou suflu și sentimentul că aparțin unei comunități sportive. Dar cei mai importanți susținători ai mei rămân tot acasă – soția mea, care e însărcinată cu al doilea copil, și fetița noastră de patru ani. Ei sunt motorul meu cel mai puternic.
În comunitate, reacțiile sunt împărțite. Unii mă privesc cu admirație. Alții mă ironizează, cu replici de genul – „chiar n-ai ce face?”, „Sportul nu-i de tine…” etc. Dar eu merg înainte, pentru că acesta este drumul ales de mine.
Visul meu cel mare? Jocurile Olimpice din Los Angeles. Poate părea departe. Poate pare imposibil, dar eu cred în mine. Și muncesc pentru acest vis în fiecare zi. Pentru că dacă mi-ar fi spus cineva, când eram copil în Iserlia, că într-o zi voi alerga maratoane internaționale, nu l-aș fi crezut nici în ruptul capului și totuși iată-mă.
Pentru cei care vor să înceapă, am câteva sfaturi: faceți-vă un plan. Clar, nu puteți alerga 42 km din prima încercare. Distanțele se cresc treptat. Ascultați-vă corpul, pentru că durerea e un semnal, iar odihna face parte din progres. Esențial, investiți în încălțăminte bună, căci picioarele vă sunt motorul care vă duc spre linia de finiș.”
Pentru mine personal Ivan Seromeat e reprezentantul generației noastre, adică noi cei care n-am crescut cu Nike și băuturi izotonice. Ivan a alergat mai mult pentru a se regăsi pe sine, decât pentru performanță, dar le-a bifat pe ambele.
Dacă și tu visezi să participi la maratoane internaționale, Germania îți oferă multiple oportunități pe parcursul anului. Printre cele mai cunoscute se numără BMW Berlin-Marathon (21 septembrie 2025), pentru care înscrierea prin tragere la sorți s-a încheiat în noiembrie 2024, dar mai există locuri prin agenții externe, cum e Marathon Tours & Travel sau site-ul oficial al evenimentului. Alte curse importante cu înscrierile încă deschise sunt:
– Marathon München by Brooks (12 octombrie 2025), detalii pe marathonmuenchen.org
– Generali Köln Marathon (5 octombrie 2025), detalii și înscriere pe generali-koeln-marathon.de
– Volksbank Münster-Marathon (21 septembrie 2025), detalii pe muenster-marathon.de
– Königsschlösser Romantik Marathon, o cursă pitorească în Füssen (26 iulie 2025), cu informații disponibile pe laufwochenende-fuessen.de
Ți-a plăcut povestea lui Ivan? Poate vrei să citești și cum a început drumul Veronicăi, o altă maratonistă de-a noastră, alergătoare în port popular pentru o cauză nobilă. – https://portreteincuvinte.com/veronica-gutu-serdta-la-valencia-voi-participa-la-un-semimaraton-pentru-o-cauza-nobila/.
.
