Ina Niculița Petraș, partener de afaceri în resurse umane în cadrul companiei Apple: „Gestionez, împreună cu echipa aflată în subordine, toate elementele legate de parcursul angajaților de-a lungul carierei lor la Apple”

Era la muncă, pe One Apple Park Way, Cupertino din California, adică din creierul companiei Apple, când ne-am sunat pentru acest articol. Și cu ocazia asta a deschis camera și mi-a făcut un tur virtual prin sediul instituției, iar în paralel mi-a povestit lucruri interesante din interior. O ascultam și, cu toate că-mi roiau în minte un milion de întrebări, nu-mi venea s-o întrerup, la cât de captivant explica totul. Am simțit doar cum un sentiment de mândrie m-a cuprins pentru moldoveanca noastră. Îi spune Ina Niculița Petraș și a pornit în lumea mare acum mai bine de două decenii dintr-un sătuc din Cantemir, ca să ajungă tomai în SUA, iar azi să lucreze pentru una dintre cele mai mari corporații din lume – la Apple. Sunt atât de multe lucruri de învățat de la ea! Atât de multe…

 

Lipsa. Am învățat ce înseamnă la șapte ani.

Sunt Ina Niculița Petraș și, asemenea multor protagoniști din poveștile tale, m-am născut la sat. Vin din Gotești, Cantemir, dintr-o familie simplă, „fără spete”. Mai mult decât atât, l-am pierdut pe tata când aveam doar șapte ani. La vârsta aceea nu puteam înțelege pe deplin cum avea să mă marcheze lipsa lui, dar cu timpul am realizat că moartea lui a stins o lumină nu doar pentru mine, ci pentru toți cei din universul meu de atunci.

Tata a fost un om glumeț, creativ și sufletist, o prezență care îmbogățea viețile celor din jur. Pe lângă această pierdere, copilăria mea a fost marcată și de lipsurile specifice crizei anilor ’90, resimțite în toate aspectele vieții. Ani mai târziu, mama s-a recăsătorit cu un om cald și iubitor, iar odată cu venirea lui în viața noastră am simțit din nou siguranță și protecție. Sunt profund recunoscătoare pentru asta.

Am avut un mare noroc și de alți oameni, or am crescut într-o comunitate unită, formată din rude și prieteni gospodari și muncitori, oameni care iubeau cântecul și tradițiile. Alături de fratele și sora mea, am avut o copilărie plină de iubire, libertate și amintiri frumoase, în care munca și sărbătoarea coexistau firesc, experiențe care au pus temelia a ceea ce urma  să devin mai târziu.

Nu visam la corporații, pentru că nu-mi era un concept cunoscut

Crescând la țară, nu aveam repere. Nu visam la corporații pentru că nimeni din jurul meu nu o făcea și nu aveam mentori care să-mi vorbească despre astfel de lumi. A visa la ele era ca și cum ai fi visat să ajungi pe Lună: pur și simplu nu aveai noțiunile necesare. Și totuși, simțeam că există ceva dincolo de realitatea mea imediată, o lume pe care voiam s-o explorez.

Știam că școala este cheia. Îi priveam cu admirație pe cei care obțineau burse peste hotare și-mi imaginam ce orizonturi li se deschid. Mi se păreau că au o inteligență supranaturală și visam să le urmez traseul. În același timp, aceste visuri intrau în conflict cu educația mea: să fiu modestă, să nu „ridic capul prea sus”, să-mi știu locul. Peste toate plutea convingerea adânc înrădăcinată că astfel de oportunități sunt rezervate elitelor, nu copiilor crescuți la sat.

Această idee m-a urmărit ani la rând, până când am înțeles că tocmai originea și experiențele mele sunt sursa puterii mele, și ceea ce merită prețuit.

De la note de doi și trei la a doua medie din liceu

După gimnaziu, am obținut o bursă la Liceul de Matematică-Informatică din Focșani, în urma unui proces extrem de selectiv. Fusesem elevă de frunte, dar intrarea în sistemul românesc de învățământ m-a lovit frontal de o realitate neașteptată – nivelul cerut la matematică, informatică și fizică era mult peste ce știam. În primele evaluări de început de școală, am luat note de doi și trei.

A fost o lecție de smerenie. Am conștientizat decalajul de curriculum, dar și faptul că nu mai eram „fiica deșteaptă a lui Nicolai Petrovici”. Am înțeles că, dacă vreau să rămân acolo, trebuie să depun eforturi uriașe. Și asta am făcut. Am muncit neobosit, în condițiile începutului anilor 2000, singură într-o țară străină, fără telefon mobil, fără internet, fără părinți aproape care să-mi ușureze drumul.

Unii colegi aveau capacități intelectuale excepționale, dar nu și reziliența necesară. Au renunțat. Pentru mine, renunțarea nu era o opțiune. Dorința de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, dar mai ales pe mine însămi, a fost torța care m-a ghidat. La final, am obținut a doua medie la bacalaureat din aproape 200 de elevi.

Ce faci când salariul nu-ți ajunge până la sfârșitul lunii?

După liceu, știam că vreau să continui studiile, dar doar cu bursă. Am decis să revin în Moldova și am obținut o bursă la Academia de Studii Economice din Moldova, la contabilitate. În timpul studenției, visul unui masterat peste hotare era încă viu, dar viața de adult și nevoia de un venit își cereau drepturile. M-am angajat în calitate de casieră într-o bancă, unde m-am confruntat rapid cu realitatea salariilor mici. Au fost săptămâni în care nu aveam bani deloc și supraviețuiam datorită torbelor de mâncare de la mama. Am decis din nou să fac o schimbare radicală. Aceasta m-a dus în Statele Unite.

Drumul meu spre University of Florida

La 24 de ani am ajuns în Florida, printr-un program de training, lucrând în administrația unei școli private. Făceam de toate: organizare, contabilitate, admitere, gestionarea personalului. Cel mai important însă a fost că am învățat engleza la nivel profesionist și m-am adaptat unui mediu cultural complet nou.

Pregătirea pentru un masterat reputabil a durat mai mult decât programul în sine. Am analizat opțiuni, am învățat regulile jocului, mi-am construit o rețea de oameni de încredere. În final, am ales un MBA la University of Florida. Dosarul de admitere era unul complex, care includea, printre altele, două examene standardizate și un interviu. Chiar dacă avea o rată de acceptare de doar 20%, am fost admisă și mi-am împlinit visul din copilărie.

Programul a fost o metamorfoză intelectuală. Accelerat, extrem de riguros, orientat spre analiză și aplicare practică. Unele cursuri echivalau cu patru ani de contabilitate la ASEM, comprimați în două module a câte șase săptămâni fiecare. În paralel, sistemul te pregătește direct pentru piața muncii. Încă din primele trei luni de program trebuie să fii activ implicat în procesul de interviu de lucru, chiar dacă continui să faci școală încă zece luni.

Deși trecusem cu brio prin multe provocări până atunci, sindromul impostorului a fost prezent mai mult decât oricând. Eram înconjurată de oameni inteligenți și polivalenți, și încercam să-mi găsesc locul printre ei fără să par o parvenită. M-am întors însă la etica mea de muncă și la convingerea că eșecul nu este o opțiune.

Deci, un nou proces profund de autocunoaștere. Inițial nu aveam obiective clare în acest univers complet nou pentru mine. Funcționam după principiul – dacă țintești luna, sigur ajungi printre stele. În schimb am fost cu mult mai conștientă de disciplinele pe care le învățăm și cum ar arată o cariera în fiecare dintre ele. Astfel, am înțeles că disciplina de resurse umane îmi era cea mai apropiată de suflet și am avut o revelație că în acest domeniu vreau să cresc și să mă formez ca expert. Aveam sentimentul că după mulți ani de rătăcire am ajuns în sfârșit „acasă”. Însă cel mai important pentru mine a fost să învăț să-mi spun povestea și să-mi revendic valoarea.

Când nu știi cine sunt „ei”, ai curajul să fii tu

Am primit oferte de muncă înaintea multor colegi, inclusiv una de la General Electric. Eu, care mult timp mă luptam cu autocritica și cu frica de eșec, nici nu am observat când am devansat colegii pe care îi admiram. Abia după ce am trecut de procesul amețitor de interviuri și o profesoară m-a întrebat „Tu știi cine sunt GE?”, am realizat amploarea companiei. Cred că tocmai necunoașterea m-a salvat, or nefiind intimidată, am avut curajul să fiu eu însămi.

Calea mea acolo a fost posibilă datorită tuturor experiențelor și provocărilor trăite până atunci. Conceptele academice învățate în școală au fost importante, dar cred că ce m-a pus în evidență au fost setul de valori și reziliență împreună cu etica de muncă dezvoltate de-a lungul anilor.

General Electric este un conglomerat industrial cu una dintre cele mai lungi istorii în industria grea americană. Eu am ajuns în programul numit HR Leadership Program în diviziunea de manufactură aerospațială care produce turbine de avion. În esență, rolul meu era de partener al business-ului, un consultant intern pe toate aspectele din domeniul resurselor umane.

Pandemia a dat o lovitura colosală și nemaivăzută industriei aerospațiale, rezultând în foarte multe reduceri de personal, urmat de un exod masiv al multor oameni talentați. În acel context, burnout-ul m-a forțat să fac un pas înapoi să revizuiesc prioritățile mele și ale familiei mele.

De la General Electric la Apple și prima experiență în tech

Am fost contactată de câțiva dintre giganții tech din Silicon Valley pentru posturi de muncă. Deși nu aveam nicio așteptare, asta m-a făcut să mă gândesc pentru prima data serios la domeniul de tech și la a părăsi GE, care fusese un loc transformativ pentru cariera mea. Rețeaua de oameni pe care mi‐am construit-o la GE, care mi-au urmărit munca, procesul de luare a deciziilor și rezultatele obținute, au fost aceia care m-au recomandat și ajutat în acest proces.

Deși am intervievat cu mai multe companii, Apple au fost cei mai eficienți și competitivi. De aceea am acceptat oferta lor. S-a întâmplat în 2021 și de atunci lucrez în această companie de peste 180.000 de angajați. 

Rolul meu este partener business în resurse umane (sau People cum e știut pe interior) pentru o diviziune de peste 1.300 de angajați la nivel internațional din organizația Software Engineering. Am o echipă în subordine și împreună gestionăm toate elementele legate de parcursul angajaților de-a lungul carierei lor cu Apple.

Responsabilitățile mele includ proiectarea și implementarea proceselor care acoperă întregul parcurs al unui angajat în companie, de la integrare până la plecare, precum și toate etapele intermediare. Acestea vizează arii precum remunerarea, evaluarea și dezvoltarea performanței, gestionarea talentului, strategiile de retenție, desfășurarea investigațiilor și designul organizațional. Dincolo de aceste aspecte, componenta esențială a rolului meu este consilierea liderilor, atât în evoluția propriei cariere, cât și în gestionarea și dezvoltarea echipelor lor. 

Cheia succesului acestui tip de lucru este formarea relațiilor profunde și de încredere cu partenerii. Pentru asta e nevoie să înțelegi cultura internă foarte complexă, modul de comunicare și documentarea proceselor. Chiar dacă ai fost mulți ani profesionist în altă parte, trebuie să vii pregătit s-o iei de la capăt și chiar să uiți anumite lucruri. 

Provocarea mea a fost să fac un echilibru între cum să par competentă și asertivă, dar în același timp să fiu dispusă să ascult și să învăț ceva de la început. Mai mult decât atât, aceste lucruri variază în funcție de personalitatea și principiile liderului căruia îi ești desemnat. M-am concentrat pe observare, pe modul în care funcționează compania și pe cum merg lucrurile, înainte să mă bag în acțiune. Faptul că am trecut repetate ori prin provocări care m-au călit anterior m-a pregătit să mă adaptez ușor acestui mediu. 

O zi tipică de lucru

O zi tipică de lucru presupune ședințe recurente cu echipa de People și cu partenerii de business, axate pe planificarea pe termen mediu și lung. Pe lângă acestea, există și sarcini ad hoc pe care le gestionez independent. Volumul constant de decizii, de la cele operaționale la cele strategice, necesită claritate și prioritizare continuă, iar acest proces reprezintă pentru mine un stimul intelectual permanent.

Unul dintre aspectele cele mai apropiate sufletului în rolul meu este faptul că lucrez într-o companie în care oamenii sunt aleși pe mustață, mulți dintre ei având doctorate de la instituții de prestigiu și o expertiză recunoscută la nivel mondial. Un astfel de mediu te obligă să-ți impui standarde profesionale foarte înalte pentru a continua să aduci valoare ca partener și consultant. Iar privilegiul de a face acest lucru într-una dintre cele mai cunoscute companii din lume este un motiv de recunoștință zilnică.

20 de ani de sprijin necondiționat

Soțului meu îi spune Mihai Petraș. Este din Hîncești, dar ne-am cunoscut în Florida. Suntem împreună de aproape două decenii de ani și el a fost și rămâne sprijinul meu numărul unu. A urmărit cu încurajare tot parcursul meu până aici și a crezut în mine, uneori văzând lucruri pe care nu le vedeam eu însumi. „Tu ești cu mult mai bună decât crezi la ceea ce faci”, era argumentul lui. 

Ambii am făcut MBA la University of Florida și am lucrat la General Electric, dar mai mult de atât, împărtășim aceeași pasiune pentru călătorit, experiențe culinare și pentru Moldova. În tot acest timp, am construit împreună o familie și avem doi copii – Matias (șase ani) și Iancu (trei ani), pe care îi învățăm să crească curioși, integri și progresivi, dar mai ales să iubească limba română, gastronomia moldovenească și Moldova.

Acum locuim în California și datorită faptului că viața ne-a purtat prin multe locuri, ne-am construit o rețea solidă de prieteni de durată la care revenim cu drag de fiecare dată când avem ocazia. 

Visul meu: să aduc acasă oportunitățile pe care le-am găsit în lume

Oriunde aș locui, inima mea rămâne acasă, în Moldova. Simt că sufletul meu vibrează altfel când ajung în țară sau când vorbesc despre ea. Ori de câte ori revin, optimismul meu crește: văd o lume progresivă, deschisă și în dezvoltare. Visez la ziua în care tineretul, crescut în alte valori, va duce Moldova într-un loc mai bun. 

Vorbesc mereu despre Moldova și oamenii săi cu toți care nu știu despre ea. Caut să împărtășesc cu colegii locurile noastre turistice sau chiar bunătățile noastre, precum sunt vinurile. Aduc cu mine acasă turiști din alte țări când am ocazia și o fac cu cea mai mare mândrie.

Chiar dacă nu mi-am construit carieră în țara mea, experiențele care m-au definit și oamenii care m-au influențat își au rădăcinile acolo. Nu aș fi devenit ceea ce sunt astăzi fără provocările mediului din care provin. Unul dintre visele mele este să pot reveni acasă să îmbogățesc comunitatea din Moldova cu experiențele mele, să fiu pentru cineva inspirația pe care am avut-o eu la rândul meu și să ajut pe cineva să creadă că poate realiza mai mult.