Știm cu toții că proiectul intitulat sugestiv „Femeile Moldovei” ar presupune, la prima vedere, doar articole despre sexul frumos. Doar că protagonistul de astăzi este domnul Gheorghe Ciobanu și atunci apare, firesc, întrebarea: ce caută un bărbat în acest proiect?
Răspunsul este cât se poate de simplu. În spatele fiecărei femei puternice există o poveste trăită în doi, există un drum parcurs împreună, decizii luate la comun, despărțiri temporare și reîntoarceri acasă.
În acest caz, domnul Gheorghe nu este aici pentru a ocupa un loc în față, ci pentru a completa o istorie de familie. Pentru că, uneori, ca să înțelegi forța unei femei, trebuie să înțelegi și sacrificiile bărbatului care a plecat, a muncit, a îndurat și s-a întors. Or, astăzi este despre el – omul care a plecat ca să-și țină familia întreagă și care își trăiește acum, frumos și așezat, această decadă a vieții acasă.
Domnul Gheorghe este la moment inginer-inspector la Întreprinderea de Stat INTEHAGRO, are o soție minunată și trei copii realizați, de care este mândru, precum și un hobby legat de albinărit. Dar drumul până aici nu a fost unul liniar. A trecut prin anii grei ai ’90-ului, prin Războiul de pe Nistru, prin pădurile Germaniei străbătute ilegal, pe jos, prin șantierele din Olanda, Franța și Anglia și, mai presus de toate, printr-un dor de casă care l-a adus de fiecare dată înapoi, la Hîjdieni.
Copilăria „la Ponoara”
M-am născut într-o familie frumoasă din doi părinți harnici, omenoși, onești care mi-au fost repere și mi-au dat o educație și o pornire bună în viață: tata – medic veterinar, mama – bucătăreasă. În perioada când eu am apărut pe lume, tata fusese transferat ca tânăr specialist în satul Sadovaia, dar după câțiva ani, ne-am întors în Hîjdieni, raionul Glodeni, unde părinții au făcut o casă, casa în care am crescut eu.
Am învățat la școala medie din sat. Și pot spune cu recunoștință că vin dintr-o perioadă când copilăria era pe bune. N-am fost niciodată în tabere, dar nici n-am simțit lipsa lor. Toată ziua mi-o petreceam afară. În mahalaua noastră, la Ponoara, eram vreo 17 copii cam de aceeași vârstă. Ne organizam singuri jocurile, știam unde se coc primele cireșe, unde găsim cea mai dulce poamă roz. Și, acum la înălțimea anilor, povestesc toate astea cu nostalgie și înclin să cred că nu știu dacă generațiile care ne-au urmat avut alții o copilărie mai frumoasă ca a noastră.
„…am trecut la fabrica de pâine, pentru că se lucra în schimburi”
După școală, mi-am urmat studiile medii la Tehnicumul de Electricitate și Agricultură din Soroca. Tot acolo am întâlnit-o și pe Viorica, doamna vieții mele, cu care după susținerea examenelor, am și făcut nunta. Dacă stau și mă gândesc, la ai mei 61 de ani, pot spune că am trecut prin multe, dar familia a fost și rămâne centrul vieții mele.
La sfârșitul anilor ’80 m-am angajat ca inginer mecanic la „Selhoz Himija” în Hîjdieni. Apoi am lăsat ingineria și am trecut la fabrica de pâine, pentru că se lucra în schimburi. Lucram noaptea, ca ziua să pot construi casa noastră.
Mai târziu, un coleg cu care lucrasem la „Selhoz Himija” a plecat la fabrica de zahăr și odată cu el, m-am mutat și eu. M-am angajat ca electrician categoria IV la Rețele Electrice Nord.
Ca să ne descurcăm cumva financair, am făcut o moară artizanală la care veneau vecinii să macine grâu.
Dar au venit anii ’90, timpuri foarte grele. Au fost momente când nu aveam ce pune pe masă. Casa era nefinisată. De multe ori rămâneam fără lumină. Între timp deveniserăm părinții a doi băieți și o fată.
Ca să ne descurcăm cumva, am făcut o moară artizanală la care veneau vecinii să macine grâu. Din acei bani cumpăram drojdie pentru pâine. Așa și trăiam.
Tot în acea perioadă am construit cu forțele proprii un tractor cu remorcă. Doar motorul și puntea din față sunt cumpărate. În rest, l-am adunat bucată cu bucată, din diferite piese. L-am făcut într-o perioadă în care se împărțea pământul, tehnică era puțină spre deloc, iar fiecare gospodărie se descurca cum putea. La fel și noi, aveam cote, lipsuri, dar și multă ambiție. Apropo, tractorul funcționează și azi.
Copiii creșteau, casa era nefinisată, iar banii tot mai puțini…
Cel mai complicat moment din viața mea a fost participarea la Războiul de pe Nistru. În raion se formase un batalion de voluntari și eu am fost printre ei. Făcusem serviciul militar lângă Moscova și aveam gradul de sergent superior. Nu vreau să-mi amintesc multe din acea perioadă. Prefer să trec peste sau să uit, pentru că a fost o experiență care m-a marcat.
De la fabrica de zahăr nu m-am eliberat, ci mi-am luat concediu pe cont propriu. Copiii creșteau, casa era nefinisată, iar banii erau tot mai puțini. Altă soluție nu am găsit decât să plec.
Mai întâi am plecat în Olanda. Am pornit la drum împreună cu frații mei și încă doi tineri din zona Cernăuțiului. Am luat bilete până în Cehia, apoi am trecut ilegal în Germania și de acolo în Olanda.
Am mers prin pădurile germane aproape 90 de kilometri, orientându-ne doar cu ajutorul hărții. Ne-am rătăcit. Ni se terminase apa. Eh, timpuri.
Soția rămase acasă. Era profesoară de limba franceză la școala din Hîjdieni și am decis de comun acord că unul dintre noi trebuie să rămână cu copiii.
Doar că peste trei luni am revenit și eu. Dorul de casă a fost atât de mare încât ne-am întors. Tot ilegal am trecut frontiera.
Și dacă tot vorbim de plecare, mi-am adus acum aminte de-un caz care, recunosc, m-a marcat. Băiatul mijlociu avea vreo cinci –șase ani. Revenisem și țin minte cum copilul parcă se rușina să vină în fața mea. Se învârtea prin casă, mă ocolea. Se distanțase sufletește și nu putea să-și explice de ce. A fost un moment dureros pentru mine. Copiii trăiesc altfel despărțirile. Noi plecăm cu gândul că o facem pentru ei, dar pentru ei tot ce contează e faptul că tata nu-i acasă. După aceea s-a obișnuit, dar asta m-a convins și mai mult că plecările lungi nu sunt bune.
Când revenea soția din străinătate, plecam eu
Am revenit la fabrică, dar stabilitate nu mai era, așa că din nou mi-am schimbat jobul. De data asta ca inginer instalator de sisteme de încălzire în Bălți.
Între timp, copiii au crescut și au intrat la studii. Fiul cel mare făcuse Colegiul Politehnic din Bălți, apoi la Universitatea Tehnică din Chișinău, cel de-al doilea a intrat la Facultatea de Psihologie, la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. În România a plecat și fiica, făcând întâi colegiul la Pașcani, apoi Universitatea de Medicină din Iași.
Cu trei copii mari în casă cheltuielile au crescut peste puterile noastre și iar a trebuit să luăm drumul emigrării. De data asta a plecat soția în Franța, unde a lucrat ca îngrijitoare pentru o profesoară de matematică, ajunsă la vârsta pensionării.
Când revenea soția în țară plecam eu. Astfel am ajuns să lucrez pe diferite șantiere din Marea Britanie și Franța ca instalator de sisteme sanitare și de încălzire. Plecam pentru câteva luni, reveneam, apoi iar plecam. Așa s-au perindat ani buni din viața mea.
Cel mai mult mi-a plăcut în Franța. Am simți mult respect. Am lucrat și la Paris și la Cannes. Din Franța am venit cu un hobby nou – albinăritul. Azi am 50 de stupi. E multă muncă, dar nici eu nu sunt obișnuit să stau degeaba.
Întoarcerea definitivă
Ultima dată am fost plecat în 2017. M-am întors cu gândul că viața este una, copiii sunt deja la casele lor și nu mai este nevoie să fim despărțiți. Băieții muncesc în Norvegia și Anglia, dar pleacă și ei pe perioade scurte de timp, cum o făceam și eu, pentru că acasă îi așteaptă soțiile cu copii. Fiica e aici în sat. Căsătorită și ea, mama de gemene, la moment în concediu de îngrijire a copiilor.
Eu lucrez ca inginer-inspector la Întreprinderea de Stat INTEHAGRO. Înregistrez și inspectez tehnica agricolă la nivel raional.
Ce am adus acasă? Nu doar bani, ci și o altă viziune asupra vieții. Am învățat că omul trebuie să muncească, dar și să se odihnească, să se bucure de viață.
Privesc cu nostalgie perioada din străinătate. A fost o etapă importantă. Dar liniștea o simt aici, acasă, în Hîjdieni. Astăzi, în pofida greutăților, în Moldova se poate trăi. Eu cred că nu am trăit niciodată mai bine ca acum. Dacă omul este sănătos și vrea să facă ceva, are toate posibilitățile.
În ce mă privește, pentru mine, cea mai mare realizare nu este cât de departe am ajuns, ci faptul că astăzi pot spune că sunt acasă împreună cu soția mea, care între timp a devenit una din Femeile Moldovei și eu mă bucur pentru ea, mă bucur s-o știu implicată în acest proiect, pentru că cine dacă nu eu am fost unul dintre cei plecați în afară și am gustat din pâinea amară a emigrării.
