Mi-a plăcut abordarea ei de viață, adică viziunea de a trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima – nu dintr-o frică de sfârșit, ci dintr-o dorință profundă de a nu lăsa loc regretelor. Și chiar nu regretă nimic, pentru că trăiește cu intensitate molipsitoare, cu conștientizarea că viața este prea scurtă pentru a o trăi cu jumătăți de măsură. Pasiunile i-au croit drumul spre ceea ce face azi – propria afacere în domeniul decorului, după care a urmat un alt proiect de suflet pe canalul de YouTube „Vorbe cu Gust”, dedicat moldovenilor din diasporă, unde împărtășește povești și aduce în prim plan valorile și tradițiile care ne definesc. Acel proiect a dat naștere și unei reviste același nume. A urmat „Restart”, un alt proiect dedicat în exclusivitate femeilor. Tot ea a organizat și prima ediție a Hramului Moldovenilor de la Paris, un alt eveniment destinat comunității moldovenilor din Franța. Ușor, ușor, Ecaterina Costaș sau, așa cum o numesc toți, Catiușa, se afirmă ca leader în diasporă. În Franța, multă lume știe cine este ea. Pentru restul, rămâne doar o poveste pe care urmează s-o descoperim azi.
Cine sunt? Ce întrebare bună! Sunt persoana care trăiește fiecare zi în mintea ei de parcă ar fi ultima. Acest gând mă face să mă ridic dimineața din pat, mă face să planific proiecte, să am curaj să le duc la final, să sun oameni pe care în mod normal mi-ar fi rușine sau incomod să-i abordez. Chiar asta mă întreba zilele trecute și soțul meu. Știi, tot asta i-am răspuns. „Iura, eu când închid ochii, mă gândesc, dacă asta ar fi ultima secundă de viață, de ce mi-ar părea rău că n-am făcut?” Trăiesc viața azi, aici și acum, ca să n-am regrete mai târziu. Multe obiective deja au fost bifate, altele urmează… Pentru a le realiza pe unele, trebuie mai întâi să fac pace cu frica mea, apoi să acționez. Spre exemplu, vreau să ating cu mâna fundul mării, dar pe cât de tare-mi doresc, pe atât de tare mi-e frică…
Voi începe cu începutul. Am crescut într-o familie (pot zice) social-vulnerabilă, cu trei copii. La început eram doar eu și mama. Apoi, în viața noastră a apărut tatăl vitreg. Știi cum a fost? Tânjeam după un tată și priveam cu tristețe cum copiii erau luați de la creșă de tații lor… și într-o zi a apărut el. I-am zis „tata”, pentru că îmi doream și eu unul, care să mă ia și pe mine de la grădiniță. Și el chiar m-a îndrăgit… până când în familia noastră au apărut încă doi copii. Atunci, relația lui față de mine și față de mama s-a răcit. Ba mai mult chiar, a devenit foarte violent față de noi două. Am luat bătaie. Multă bătaie. Și bătăile constante care veneau din partea lui m-au făcut să înțeleg că dacă nu mă apăr eu pe mine, n-o va face nimeni în locul meu. Iar de la o anumită vârstă și să dau înapoi… Atunci am dezvoltat și agresivitatea. Cu timpul, mi-am analizat această agresivitate, precum și dorința de a mă apăra, de a răspunde cu violență și am înțeles că, a trebuit să fiu puternică, altfel m-ar fi distrus. Și totuși, dacă ar trebui să aleg să mai trăiesc încă o dată copilăria alături de el, așa face-o fără regrete. Dacă nu era el, n-ar fi fost fratele și sora mea, pe care-i iubesc la nebunie.
Aș vrea să las în urmă amintirea copilului care a fost maltratat fizic. Dar nu pot. Deși pe de altă parte, asta m-a făcut să fiu empatică în multe situații și puternică în altele. Și totodată m-a făcut să pun limite clare – să nu admit abuzul de orice fel în viața mea.
În schimb, mama ne-a învățat să fim uniți. După moartea tatălui, ne-a crescut singură și mereu ne-a spus: „Voi vă aveți doar pe voi.” Dar ce știam noi pe atunci? Ne certam și ne supăram unii pe alții. Ne mai și băteam. Mai ales eu cu sora, pentru că nu puteam împărți ba rochia, ba cosmetica, iar fratele se supăra pe noi. Dar am ascultat vorba mamei și am fost uniți, în special acum când suntem atât de departe unii de alții. Eu sunt în Franța, sora – în Italia, fratele – în Marea Britanie.
Dar copilăria mea a avut și multe lucruri frumoase. Iubeam să citesc. Și cel mai frumos lucru pe care mi-l amintesc din acea perioadă era evadarea mea în lectură. Îmi amintesc că între orele două și cinci, în loc să fac task-urile pe care mi le scria mama pe hârtie, eu citeam ascunsă pe undeva. Iar cărțile alea mă duceau într-o lume a mea, unde era multă iubire și multă bucurie copilărească. Eu, în acea lume eram ba prințesă, ba regină, ba fata moșneagului și tot așa.
Am început să lucrez pe la 14 ani. Verile. Ca chelneriță într-un local din Chișinău. Creșteam eu și odată cu mine și dorințele și necesitățile mele, pe care mama nu mi le putea acoperi. Știi tu, anii 90…. Mama muncea mult, în construcții. Tata nu prea lucra, era mai mult pe acasă. Iar bani ne ajungeau doar pentru prima jumătate a lunii. Am lucrat chelneriță până pe la 18 ani, apoi m-am angajat ca îngrijitoare la o grădiniță din Chișinău. Anume experiența cu cei mici m-a făcut să aleg învățământul preșcolar și primar.
Am făcut studii universitare la Universitatea Pedagogică din Bălți, dar în paralel am urmat și alte cursuri. Spre exemplu, am făcut un curs de frizer, pentru că auzisem de la o rudă de-a soțului că studiile universitare sunt bune, dar o meserie mereu o să-ți aducă cinci lei de-o pâine pe masă. Am analizat ce-o zis omul, i-am dat dreptate și a doua zi m-am înscris. După ce am terminat cursul chiar am lucrat în domeniu o perioadă scurtă de timp. Și da, a avut dreptate, pentru că ne-au fost de mare ajutor acei „cinci lei de-o pâine” în perioada când copiii ne erau mici, iar salariile nu ne ajungeau pe mare lucru. După absolvirea facultății m-am angajat la o școală de lângă casă, ca la scurt timp să mi se ofere un alt post de muncă ca învățătoare pentru clasa a III-a într-un liceu. Nu vedeam pe unde calc de bucurie, dar m-a trezit soțul la realitate cu un apel. „Pregătiți-vă pentru că voi veniți în Franța.” Și eu, de fapt, nu-mi doream să plec, pentru că la Bălți aveam un apartament mare și luminos, o viață socială activă, un post de muncă la care nici nu visasem. M-a convins replica unei prietene, căreia mă confesasem, că nu doresc să merg acolo la făcut menaj, la care ea: „Dacă nu pleci tu, vor pleca copiii tăi și-o vor face!” Cred că a fost unul din cele mai puternice argumente. Decât ei, mai bine eu. Ne-am făcut bagajele și…
În 2015, când am venit în Franța, nu aveam mari așteptări de această țară, pentru că nu-mi doream să mă stabilesc aici. Totuși, n-am scăpat de dezamăgiri. Dezamăgirea cea mare a venit chiar din prima zi. Era vorba de garsoniera în care ne-am stabilit. Și când mă gândeam c-am schimbat un apartament luminos și spațios pe o cameră mică la subsol, umedă, care semăna mai mult a depozit decât a cameră de locuit cu doi copii… Avea și un geam mic, care dădea spre calea ferată, într-o zonă unde locuiau toate popoarele lumii, de ziceai că ne-am mutat în Babilon. Peste câteva luni, am auzit că s-ar da în chirie un apartament mai spațios, cu curte, ce dădea spre pădure. Soțul auzise, înainte să avem prima discuție cu proprietarul, că apartamentul era plin de șoareci și că era într-o stare destul de deplorabilă. Dar eu, gata să răstorn munții, țin minte că i-am zis: „Iura, îl reparăm, îl facem locuibil, numai hai să nu mutăm de-aici.” Și ne-am mutat. Acel apartament a fost casa noastră pentru următorii cinci ani.
Primul meu job a fost într-o companie de menaj. Am făcut-o doar pentru a avea actele-n regulă. Am lucrat acolo timp de doi ani, iar în mintea mea, în acea perioadă nu exista nimic altceva decât acest job. De fapt, cam așa era și anturajul meu. Sincer nu știu cum să explic asta – puteam să vorbesc fluent franceză, dar n-aveam în plan să mă angajez într-un alt domeniu. Cred că este esențial inclusiv cu ce setări vii într-o nouă țară, dar și ce oameni te înconjoară. Și da, toate femeile cu care comunicam atunci lucrau în curățenie. Dar pe măsură ce a trecut timpul, am realizat că trebuie să fac o schimbare.
Apropo de primul meu job, am făcut curat prin casele burghezilor dintr-o zonă din apropiere de Versailles. A fost totuși o experiență interesantă pentru mine. M-a ajutat să înțeleg că aceea este zona unde vreau să trăiesc și să îmbătrânesc. După doi ani, am început să mă simt epuizată și frustrată pentru că nu avansam, așa că am decis să iau o pauză.
Fiind în șomaj, am început să fac decor. Această nouă îndeletnicire m-a scos din zona de confort, dar mi-a adus confortul financiar. De ce decor, probabil se vor întreba mulți. Pasiunea pentru a face diferite chestii de decor a venit treptat în viața mea. Încă din copilărie am avut o pasiune aparte pentru lucruri frumoase, create cu mâinile mele. Însă prima experiență adevărată a venit la nunta surorii mele. Având un buget limitat, mi-a spus că și-ar dori un decor de nuntă, dar nu și-l permite. Am luat inițiativa în mâinile mele și am mers împreună la piața de flori. Acum, zâmbesc la cât de stângaci a fost totul, dar atunci tuturor le-a părut absolut minunat. Impresionați mă încurajau să-mi deschid un atelier de decor la Paris. Am râs și am dat din mână, dar cu timpul, am început să mă gândesc mai serios la asta.
Iar la Paris, astrele s-au aliniat astfel ca să cunosc o animatoare ce organiza evenimente pentru copii și, în timpul unei discuții mi-a spus c-ar avea nevoie de un decorator pentru evenimentele copiilor. Aceia au fost primii pași adevărați în domeniu. Așa a apărut Life Story Decor Paris. Îmi ieșea tot mai bine, respectiv, tot mai mulți au început să-mi solicite serviciile. De unde mă inspiram? De oriunde. Seara, înainte de culcare, deschideam Pinterest-ul și mă minunam de tot ce găseam acolo. Analizam fiecare detaliu – din ce a fost făcut, cum e combinat, cum e croit. Dimineața, după ce mă trezeam, reluam aceeași practică. Știam că sunt pe drumul cel bun. Totul îmi venea natural, îmi plăcea, îmi dădea energie. Nu era ca și cum aș fi făcut menaj.
Mi-am creat un cont Facebook pentru promovare și la scurt timp comenzile au început să vină. Mulți mă găseau prin „bouche à oreille” (din vorbă în vorbă), inclusiv francezii. Apoi a venit COVID-19, perioadă în care am lucrat cel mai mult mult, am cunoscut multă lume și am câștigat foarte mulți bani. Da, au fost și zile pe care cred că nu le voi uita curând. De exemplu odată am avut cinci decoruri într-o singură zi. La final, eram atât de epuizată încât abia mai stăteam în picioare. Mă uitam la banii câștigați, dar nu simțeam nici o bucurie. Am strâns bani ca să plecăm într-o vacanță în Egipt. Știi ce am făcut în primele două zile acolo? Am dormit. Pur și simplu. Ne trezeam, luam masa și adormeam pe loc. Atât de obosiți eram. Am învățat și din alte situații pe parcurs. Spre exemplu, am avut un caz când a trebuit să apelăm la poliție ca să ne primim banii pentru servicii. Clienții au cerut un decor cu Winnie the Pooh pentru aniversarea copilului de un an. Totul a fost perfect, clienții încântați, dar când mi-am cerut plata mi-au spus că „nu au banii la ei” și că mă vor plăti mai târziu. I-am scos a doua zi cu poliția. Altfel nu m-ar fi plătit. În acești șase ani am și pierdut șirul decorurilor pe care le-am făcut, dar m-ai făcut curioasă… poate ar trebui să le număr!
Din decor se poate câștiga foarte bine. Întrebarea pe care mi-o dau mulți este – de ce nu iau mai multe comenzi? Răspunsul este pentru că doresc să-mi împart timpul și cu alte activități și hobby-uri, inclusiv să-mi susțin soțul care are aici o afacere în domeniul imobiliar.
Al doilea proiect a venit în pandemie. Ascultam multe emisiuni și podcasturi, în special despre istorii de succes. Îl urmăream pe Iurii Dudi (jurnalist rus n.r.) care mergea prin lume și vorbea cu oamenii. Cel mai mult m-a impresionat poveștile oamenilor care lucrează la Silicon Valley. Când am ajuns la episoadele despre ei, am rămas fascinată de cum se dezvoltă, cum își trăiesc viața. Și m-am gândit: „Și noi avem astfel de oameni! Ce-ar fi dacă aș face și eu ceva similar?” Apoi a venit al doilea gând: „Ești nebună? Cine ești tu să faci așa ceva?” Entuziasmul mi-a fost umbrit imediat de un milion de incertitudini. Eu, pe online? Eu, care nu ieșeam niciodată în față? Și totuși, i-am spus soțului despre ideea mea. La care el, pragmatic de felul lui: „La ce-ți trebuie asta?” Sincer, nici eu nu înțeleg la ce-mi trebuiau toate astea, plus că n-aveam recuzită. Și totuși gândul nu-mi dădea pace.
Între timp continuam să ascult podcasturi. Unul după altul. Uneori nici nu mai știam unde se termină gândurile mele și unde încep ale altora. Seara mă culcam și începeam să tremur de emoție când doar îmi imaginam cum ar arăta un astfel de proiect făcut de mine. Îmi era clar că asta vreau să fac. Așa că am început să caut camere video și microfoane, să privesc tutoriale, să fac lista cu prețuri. M-am speriat când am văzut că doar camera de filmat costa peste 2000 de euro. Dar am început să strâng bani. A durat câteva luni până am reușit să cumpăr tot ce aveam nevoie.
Doar că frica de a începe a durat și mai mult. Cu cine să fac primul episod? Am început cu Ana Butuc, la mine în bucătărie. Primul episod scos pe YouTube a fost cu Ana Croitoru. Am mers la ea și am filmat – la vinărie, apoi acasă. A fost exact așa cum mi-am imaginat. Iar ulterior am făcut totul de una singură, chiar dacă era un domeniu absolut nou pentru mine. Am învățat ce înseamnă montaj, cum se pune lumina, cum se editează sunetul și multe altele. Mi-aș fi dorit să filmez și în continuare în deplasare, dar îmi lua prea mult timp și resurse. De aceea atunci când ne-am mutat în casă nouă, cu o bucătărie mare, i-am zis soțului: „Aici vor fi filmate emisiunile mele.” Numele proiectul „Vorbe cu gust” a venit atât de spontan într-o seară, încât am tresărit de bucurie.
În ianuarie 2023 am început această aventură, iar acum am ajuns la a 41-a ediție. Cu alte cuvinte, patruzeci și unu de oameni au trecut prin bucătăria mea, fiecare cu povestea sa. Ca și concluzie, mulți dintr-ai noștri sunt ambițioși, dar le lipsește ceva… cred că încrederea în forțele proprii și asta vine din cultura noastră… „Taci, nu grăi”, „dacă nu știi, mai bine nu răspunde”, „nu spune la toți, nu striga în gura mare”… Am crescut cu asta și asta ne-a format. Când, de fapt, avem tot ce ne trebuie ca să reușim. Trebuie doar să nu apucăm de treabă.
Cât despre revista „Vorbe cu Gust”, am vrut ceva care să rămână… să fie un pic despre emisiune, dar și despre protagoniști. Să nu fie doar un episod care trece, ci ceva ce rămâne pe mesele celor care mă urmăresc. În revistă apare rețeta, dar și povestea pe scurt a invitatului. De ce o fac? Inclusiv pentru mine. Eu deja le-am pus deoparte, pentru copiii și nepoții mei. Să știe cine am fost și ce am făcut.
Pe 16 februarie va avea loc ediția a doua a revistei „Vorbe cu gust”. Va fi un eveniment în cadrul căruia, pe lângă lansare, inclusiv, vom aborda subiecte precum „Tehnici de auto-cunoaștere (Kambo, Constelații Familiale etc)”, „Transformă durerea în forță prin comunicare”, „Cum să pierzi 50000 de euro, din cauza comunicării greșite”, „5 greșeli pe care să nu le faci atunci când comunici cu partenerii”. Evenimentul are drept scop să susțină proiectul cumpărării unei case pentru o mamă cu șase copii, victimă a violenței domestice.
Restart e un proiect comun, făcut împreună cu unele dintre invitatele mele. Le-am cunoscut în cadrul emisiunii „Vorbe cu Gust” și, ideea de a ne aduna într-un proiect a venit de la sine. Este un proiect filmat la Paris, care transformă viețile femeilor din Republica Moldova ce muncesc peste hotare, printr-un make-over total. Protagonistele au parte de o consultanță în imagine, cosmetologie, nutriție, astrologie, schimbarea stilului vestimentar. Am filmat câteva ediții, în urma cărora patru femei au trecut prin astfel de schimbări. Proiectul este unul cu perspectivă de viitor și sunt sigură că va aduce tot mai multe femei care au nevoie de acest restart ca de o gură de aer curat.
Festivalul „Dor de Casă” este la moment ultimul proiect care completează frumos CV-ul meu. Ideea festivalului a pornit de la dorința de a da posibilitatea să se întâlnească oamenilor din diasporă, de a aduna la un loc talentele moldovenilor de aici, într-un cadru ce aduce aminte de hramurile tradiționale de acasă, lucru care s-a și întâmplat. Am adunat peste 600 de moldoveni care și-au dorit să participe la prima ediție a acestui eveniment. A fost ceva diferit, un eveniment în aer liber, dând șansa fiecărui talent local, fie el copil sau adult, să se afirme. Pe scenă au urcat Gabriel Nebunu, Irina și Anatol Bivol și Laurenția Coptileț. Printre artiștii locali s-au numărat Cristina Clichici, Andrei Todașcu, Mihaela Colța și mulți alții. Evenimentul a adunat și un număr impresionant de artizani, corturile fiind pline de creații populare, precum obiecte din lemn, bijuterii, ii, genți, pâine cu maia și multe alte produse.
Echilibrul între viața personală și profesională e greu de atins pentru că eu sunt o persoană multilaterală. Vreau să fac și asta și asta și asta… Dar mă liniștește lectura. Îmi pune gândurile în ordine. La fel și plimbările în aer liber, care-mi permit să identific ceea ce este prioritar în acel moment din punct de vedere profesional. Dar orice ar fi pe locul întâi se află familia – soțul și copii.
Am o relație deosebită cu ambii copii – Milena și Robert. Suntem apropiați și sinceri unii cu alții, chiar dacă ei sunt foarte diferiți. Milena este un copil zvăpăiat, plin de energie, de idei și gânduri. E un motoraș care nu se oprește nici când doarme. Robert este opusul ei – creierul casei liniștit și rațional. E greu să împaci două lumi atât de diferite, dar înclin să cred că noi am reușit. Zilnic găsesc măcar câteva clipe să mă conectez cu ei și cu problemele lor, fie când îi duc sau aduc de la școală, când luăm masa, seara înainte de somn, discutăm, ne îmbrățișăm. Familia rămâne prioritară, chiar și atunci când vine avalanșa de proiecte, pentru că-i implic și pe ei. Armonie ideală nu există. Cel puțin eu nu cred în ea.
Prezența mea pe rețelele sociale au fost inițial o necesitate. Trebuia să am activitate acolo, să fiu vizibilă, să mă găsească oamenii, să vadă cu ce mă ocup. Dar la un moment dat am înțeles că oamenii vor să vadă și partea umană – familie, probleme, viața de zi cu zi. Iar când a venit emisiunea, a fost important să arăt și ce fac, cum fac, cine sunt. Toate astea pentru ca să creez o comunitate, să fidelizez oamenii. Și azi sunt pe rețele nu doar pentru că trebuie, ci pentru că îmi place. Îmi sunt dragi oamenii care mă urmăresc. Și ei sunt mulți. Aș putea să fac și mai multe, dar încă am niște blocaje. Un lucru e sigur, dacă soțul meu ar ieși în față, cred că ar avea mai mulți urmăritori decât mine. Doar că lui nu îi place să se expună. Totuși, când e în fața camerei, o face natural, fără să-l trag de mână, fără să-l conving. Are mereu o glumă, un comentariu care îi cucerește pe toți. Și oamenii îl iubesc. El e omul care, când mă însoțește în proiectele mele, o face doar pentru că mă iubește, deși nu neapărat și-ar dori să fie acolo.
Oamenii de lângă mine? Se acceptă așa cum sunt – cu lumini și umbre, fără teama de a-și recunoaște vulnerabilitățile. Sunt oameni lângă care eu mă simt întreagă, valoroasă, pe aceeași lungime de undă, cu care pot împărtăși atât reușitele, cât și momentele de cumpănă. Nu am idoli, dar am repere – oameni de la care învăț, care mă inspiră și mă provoacă să cresc.
Moldova? M-aș întoarce doar dacă ar fi o decizie luată împreună, în familie. Mi-e dragă, îmi place cum se dezvoltă și mă bucură faptul că are un potențial imens. Avem investiții acolo și ne dorim să contribuim la creșterea ei în continuare. Când am plecat, plecasem cu buzunarele goale, dar am învățat că Moldova nu e doar despre bani. E țara mea, oamenii mei, locurile mele.
Soțul meu a spus clar: „Niciodată.” Eu însă revin mereu cu mare drag și plec cu greu. Dar, mi-am găsit și aici locul. Și sunt foarte recunoscătoare destinului pentru asta.
Sacrificiile? Da, au fost multe. Uneori, în detrimentul propriei sănătăți. Nopți nedormite, energie investită nu doar în proiectele mele, ci și în altele care, privind în urmă, poate că nu meritau. Am învățat însă că orice experiență a fost necesară, chiar și atunci când am călcat peste propria stimă de sine, doar pentru a mulțumi pe cineva. Atunci nu înțelegeam că nu trebuie. Acum știu. Dar știi cum e în viața asta, unii dintre noi se nasc cu stima de sine sănătoasă sau cresc într-un astfel de mediu, alții învață să se iubească abia după ce-și adună toate cucuiele primite de-a lungul anilor. Dar să știi că nu-mi pare rău.
Am învățat să mă susțin singură. Când mă doboară frica sau îndoiala, vorbesc cu voce tare: „Tu vei putea. Ai muncit mult. Ești mai bună decât ieri. Mâine vei fi și mai bună.” Îmi spun cu tărie că am o comunitate care mă sprijină, oameni care cred în mine. Dar, mai presus de toate, eu cred în mine. Și merg înainte.
Eșecurile? Nu le consider eșecuri. Chiar și oamenii care m-au dezamăgit mi-au oferit lecții. Chiar și proiectele care nu au mers cum aș fi vrut m-au învățat ceva. Și când înveți, nu pierzi. Sunt mândră de cariera mea, de afacerea pe care am crescut-o până în punctul în care îmi permit nu doar să-mi întrețin familia, dar să pot susține și alte inițiative. Mă mândresc că am învățat să spun cât valorează munca mea și să refuz ceea ce nu rezonează cu mine.
Unul dintre cele mai mari proiecte de suflet? Sărbătoarea „Dor de Casă”. Când suma necesară organizării depășea 20.000 de euro, mi s-a părut imposibil de realizat. Și totuși, am reușit. Iar asta mi-a demonstrat încă o dată că am știut să planific, să gestionez, să creez, că sunt un lider, un om care transformă visurile în realitate.
Viitorul meu? Îl văd luminos. Asta nu înseamnă că nu am frici – dimpotrivă, ele sunt acolo, dar învăț mereu să le gestionez. Când simt că o frică își face loc, îi vorbesc direct: „Frico, treci înapoia mea, să nu te văd!” (râde). Pentru că viața nu e despre a scăpa de frici, ci despre a le înfrunta cu curaj. Îmi văd viitorul împreună cu soțul, cu copiii, în proiectele mele, plin de energie, de mișcare, de momente care aduc valoare.
Planurile mele sunt multe și îndrăznețe. Vreau să trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Dacă apare o idee, imediat s-o pun în practică. Vreau să-mi ajut copiii să-și atingă potențialul, să nu le stau în cale, ci să-i susțin. Mă bucură că pot să le spun: „Uitați-vă la mine. Eu fac ceea ce îmi place și-mi trăiesc viața din plin.” Nu trebuie să fie ceea ce sunt eu – decorator, blogger, antreprenor. Pot fi orice doresc, atâta timp cât aleg conștient și cu sufletul împăcat.
Cred în puterea comunității și știu că împreună putem schimba lucruri. Îmi doresc s-o cresc, s-o inspir să consume conținut de calitate, să-și schimbe obiceiurile care îi consumă timpul fără rost. Cât mai multe podcasturi bune, emisiuni care educă, cărți care deschid orizonturi – hrană pentru minte și suflet și mai puțin TikTok.
Mă împlinește faptul că pot face exact ceea ce îmi doresc. Pentru că am puterea de a nu regreta niciodată și curajul de a trăi fiecare moment. Aș putea, dacă vreau, să-mi cumpăr o geantă de 5000 de euro. Dar mai degrabă aș investi în camere, lumini, echipamente. Am alte valori. Dar asta nu înseamnă că le judec pe ale altora.
Pentru mine, filosofia de viață este simplă – fiecare om trebuie să se cunoască pe sine pentru a trăi cu adevărat. Altfel, începe să-i imite pe alții și sfârșește prin a trăi viața altora, nu pe a sa. Și dacă mă întrebi ce înseamnă succes, îți spun că aici e cheia – să ai curajul de a-ți trăi propria viață.
