De la ultima mea vizită aici a trecut aproape un an. E mult? E puțin? Nu știu. Cert e că stau încă multe articole în așteptare cu și despre oameni fantastici, dar pe care i-am lăsat pe stand by pentru că alte proiecte au dat buzna peste mine și cărora le-am dat prioritate… Promit să revin, pentru că în aceste articole îmi găsesc și eu echilibrul. Iar cel care mi-a dat un șut ca să deschid iar pagina a fost Andrei Dragomir.
Cei care mă știu, deja știu că filtrez mult până mă așez la masa de scris. La drept vorbind, acest articol s-ar încadra perfect într-un ebook de genul „epopeea comico-tragică unui tânăr antreprenor care a învățat cum se fac afaceri abia după ce și-a umplut fruntea de cucuie”. Lejeritatea cu care-și povestește peripețiile te cucerește. Aventura sa antreprenorială e un mix de ambiție, rezistență, dezvoltare continuă, puterea de a o lua de la zero, nenumărate de „așa da” la pachet cu „așa nu” și multe altele. E cam lungă povestea lui Andrei, dar se citește pe nerăsuflate pentru că ține în suspans de la… și până la…
Afacere la 21 de ani – n-aveam, în fond, nimic de pierdut în afară de niște bani și posibilitatea de a nu fi încercat să fac ceva cu viața mea.
Salut. Numele meu este Andrei Dragomir și sunt de la Ploiești. Sunt un tânăr normal la prima vedere, dar cu ceva abilități în plus pentru vârsta mea, pe care le-am căpătat datorită experienței în calitate de antreprenor și care ar fi utile oricui pentru o mai bună practică și înțelegere a sistemului din care facem parte.
Am început să fac afaceri pe la 21 de ani, în Italia. Ca vânzător ambulant de clătite. Adunasem înainte de asta 3500 de euro pe care îmi doream să-i înmulțesc. Mi-a fost destul de ușor să decid în ce vreau „să mă arunc”, pentru că n-aveam, în fond, nimic de pierdut în afară de niște bani și posibilitatea de a nu fi încercat să fac ceva cu viața mea.
Era 2009 când am reușit să creez primul cărucior de clătite cu care să mă pot afișa pe stradă în fața publicului larg. Nu am găsit pe nimeni care să mi-l poată construi așa cum mi-l doream, sau să-l fi cumparat deja gata făcut. Pe atunci nu era răspândit fenomenul de clătitărie mobilă. Treaba era că nici n-aveam cine știe ce dubă pentru transportare mai ușoară și nici să sudez nu știam, la fel cum nu știam mare lucru despre cum aș putea ajunge să vând aceste clătite pe stradă.
Clătităria mobilă și epopeea „facerii” ei
Și totuși ce-am făcut? Am cumpărat de la un magazin de bricolaj țevi tubulare, „L-uri” de metal, plăci de plexiglas, vopsea și o grămadă de șuruburi și mi l-am făcut singur în garaj. Îmi vine și acum să râd când mi-amintesc… A fost o perioadă minunată când nici nu-mi imaginam ce urmează.
– Ai vrut să fii antreprenor? Ia cu pâine Andrei acum.
Aveam la vremea aceea un Fiat Palio albastru. Dacă dați search pe google, vă veți da seama că nu era mai mare cu mult decât un Tico și eu trebuia cumva să fac să intre tot bancul acela în mașina cu plite duble de clătite, butelii, generator, umbrelă, marfă de vândut și mai trebuia să și pot conduce mașina. Era greu cu condusul, căci volanul îl țineam înfipt în torace. Dar n-aveam ce să fac. Scopul scuză mijloacele.
Era cam pe la jumătatea lui Iulie 2009. Plin sezon la mare. Turiști gârlă. Atmosferă minunată. Am ieșit pe stradă să vând clătite.
Nu era o problemă să le fac, căci le-am făcut pentru familia mea cu mare drag încă de la varsta de șapte ani. Am fost dintotdeauna pasionat de clătite și vă confirm că nici acum, după toate câte urmează să vă relatez, nu mi-am pierdut entuziasmul de a le face cu atata dragoste. Treaba e că nu le făcusem decât la tigaie, vă imaginați nu? Și nicidecum pe plite de 40 de cm cu „T-ul” acela mare de învârtit clătite. Și mai rău, nu în fața atâtor priviri curioase, nu în fața a cozilor imense de oameni care așteptau să mănânce clătitele mele… nu, nu așa.
Cum am învățat să le fac? Mi-am făcut zeci de kg de aluat și mi-am instalat pe balconul de-acasă toate cele necesare. Am făcut la clătite până mi-am format propriul stil de muncă. Am reușit, relativ repede.
Cel mai greu din toată povestea asta era faptul că eram român, venit într-o țară străină, care încerca să razbata în țara lor. Noi n-am fost văzuți bine niciodată și știți foarte bine care sunt motivele imaginii noastre în Europa.
Deci deja nu aveam doar problema mașinii, bancului demontabil, lipsei de apă curentă pentru a putea lucra profesionist în fața clienților, generatorului de curent galagios si urat mirositor… Intervenea și nesiguranța oamenilor de a cumpăra de la mine, ochii răi ai conaționalilor, poliția locală care venea cu tot felul de reguli si restrictii noi, reclamațiile făcute de oricine îl deranja prezența mea și multe-multe altele. Cu toate astea, în mai puțin de două luni, am încasat frumoasa sumă de șapte mii de euro.
– Da măi tată, așa mai vii de-acasă. Cu Dumnezeu înainte. Hai, Andrei, la nivelul următor.
Printre ciudățeniile de întâmplări de care m-am lovit în acea perioadă au fost și multe lucruri pozitive ce m-au motivat să merg mai departe. Unele dintre ele ar suna cam asa:
Nimic nu este intamplator in aceasta viata iar coincidentele nu exista. Nici norocul de altfel nu exista, noi ne construim singuri calea cu succesele si esecurile ei, iar suferinta este sigur cel mai bun doctor dintre toti. Doar cei persistenti cu adevarat, vor si reusi in viata.
Astazi suntem varianta noastră mai bună decât cea de ieri si mai slaba decat cea de maine.
ORICINE ÎȘI DOREȘTE CEVA CU ADEVĂRAT ÎL VA OBȚINE, INDIFERENT TIMPUL NECESAR.
Progress is progress, no matter how small.
Noi orizonturi, noi piețe, noi prieteni și, desigur, noi „greble”
Un alt lucru pozitiv este faptul că interacționam zilnic cu o mulțime de oameni. Prin felul meu de a fi mi-am făcut prieteni și cunoștințe pe oriunde am fost. Îmi plăcea să stau în mijlocul oamenilor. Să fiu cu ei sufletește în orice moment, în absolut egală măsura, indiferent de statutul lor social.
Mi s-au deschis noi orizonturi, noi piețe. Și când spun piețe mă refer chiar la cele pe plan local. Ce nu știam eu atunci era cum aș putea să-mi cresc afacerea și să mă extind. Tot ce știam la acea vreme avea la bază puținele experiențe deja obținute.
Astăzi nu sunt cu mult diferit de atunci din punct de vedere moral și nici pe toate încă nu le știu în ale antreprenoriatului. Pot spune cu certitudine că încă nu știu nimic. Veți putea trage singuri concluzii pe parcursul lecturii.
Spuneam ceva mai sus despre cunoștințe… Păi iată, am cunoscut un tip pe care l-am considerat chiar prieten. Era un italian care făcea același lucru ca și mine, dar prin alte locații. Am zis – nu ne călcăm pe picioare, nu ne deranjează să fim prieteni și să facem schimb de cunoștințe. Ca în orice prietenie puerilă se pleca de la încredere maximă devotată unul față de altul, doar că între timp s-a ajuns până la eliminare de pe piață. Prietenia aceasta puerilă era din partea mea, căci vedeam naiv, că orice om căruia i-ai făcut bine, îți va răspunde la fel. Nimic mai greșit… Îmi spune că îmi poate face un banc de clătite după cum îmi doresc eu, dintr-o structură metalică, bine sudat, roșu, cu umbrelă detașabilă, ușor de transportat s.a.m.d. Doar că de treaba asta se ocupă vărul lui care locuiește în Sicilia, la vreo 800 de km depărtare de orașul nostru. Îi dau cu toată încrederea, fără nici un fel de hârtie la mână, act notarial sau factură, frumoasa sumă de 2950 euro…
…munca mea de-o vară, sau mai bine zis ce mi-a rămas dupa ce mi-am plătit toate cele necesare, asta însemnând 3+3+3+2,50+2+2+3+… euro adunați cu o trudă enormă o vară întreagă, nopți nedormite si stres, amestecate cu multe neplaceri.
Vânzarea se putea face numai incepand cu ora 21.00 din cauza căldurii mari, si pentru că articolul meu se servea fierbinte.
Cu mâna pe inimă, până azi nu am văzut nici bancul de clătite, nici banii, nici pe respectivul vânzător de vise. Nu știu dacă înțelegeți sentimentul, și ăsta e de abia începutul.
CE NU TE OMOARĂ, TE FACE MAI PUTERNIC
– Hai Andrei că poți. De ce au reușit alții și tu nu poți, sau ce fac alții și tu nu faci? Sunt cuvintele care nu m-au părăsit niciodată indiferent de cât de multe gropi mi-am săpat singur în perioada următoare.
Mergem mai departe. În vara lui 2010 nu aveam ce să fac decât să mă folosesc de același banc pe care îl aveam deja și să mă mulțumesc cu ce am.
De la cotețul de găini Fiat Ducato la generatorul performant marca Honda
Am zis să nu mă mai chinui cu ´´ trotineta mea ´´ de Fiat Palio și să-mi iau o dubiță, indiferent de cât de răblăgită ar fi fost. Mi-am cumpărat un ´´ coteț de găini ´´ de Fiat Ducato din 1992, pe care nici macar găinile nu-l preferau. Schimbător manual cu bătaie, dacă mai știe cineva cum erau acele schimbătoare. A durat vreo două săptămâni, mi-a picat cutia la el. (Cutia de viteze)
Doamne, râd cu lacrimi când povestesc aceste lucruri și când îmi aduc aminte de acele vremuri. Dădusem vreo 500 de euro pe dubă, iar cutie la schimb nu găseam nicăieri în Italia, iar la comandă mă costa cât cinci cotețe de găini…
Era clar, trebuia să revin la trotineta mea din vara trecută. Volan în plămâni, montat și demontat zilnic taraba, iar uneori și de câteva ori pe zi, când eram nevoit să-mi mult locul. A trebuit să schimb vreo șapte generatoare de curent, căci la cât de ieftin îmi permiteam să le cumpăr, unele nici nu porneau când ajungeam cu ele în piață. De abia în al treilea an, pe la sfârșitul sezonului, am făcut saltul și am cumpărat un generator performant de la Honda. Era micuț cât o valiză și puteam să-l țin lipit de picior, atât de silențios și de performant era. Mă si costase o galagie de bani.
Român sau chinezoi?
Acesta era bancul meu minunat cu care am început. În al treilea an, i-am făcut și un facelift, schimbându-i grafica și acoperindu-l cu o mână de vopsea. Arăta altfel decât la început. Practic era format din baza finală de jos, care până la urmă, mi-o sudase cineva pe comandă după câteva luni. Pereții laterali se ridicau și se închideau ca un plic, iar baza de sus era din lemn, lucru extrem de neindicat… Avea o gaură pentru umbrela mea chinezească, după care clienții mă numeau: „Il ombrellino Cinese”. Nu era de ajuns că eram roman, acum mai eram și chinez…
Continui cu plitele duble care cântăreau peste 50 de kg, toate borcanele de ciocolată, lapte, făină, ouă, apă, două butelii, generator și câte măruntaie mai erau pe acolo, pe care trebuia să le montez și demontez de câteva sute de ori pe lună.
Să fi văzut ce frumos era când venea ploaia dintr-o dată sau vreo vijelie mai puternică, iar din cauza greutății nu îl puteam mișca mai mult de câțiva centimetri. Sau când venea câte un polițist mai ambițios la câteva minute după ce terminam totul de preparat și mă punea să strâng totul și să îmi caut alt loc.
Am muncit o altă vară și am câștigat bani pentru un banc de clătite, care mi-a ușurat substanțial munca. Am găsit o firmă ce mi-a putut creea această structură metalică în baza unui proiect ce l-am prezentat, iar eu m-am ocupat de vopsirea și cosmetizarea lui finală. A ieșit ceva plăcut, luminos țipător la vedere, căci este necesar tot timpul să ieșim cumva în față și iată ce ieșit:
Sincer, am dus-o din ce în ce mai bine după ce am apărut cu acest banc pe piață. Dar îmi dau seama că nu numai bancul era cel care avea succes, ci și eu prin modul cum tratam clienții și accentul pe care îl puneam pe CALITATE, CURĂȚENIE și ONESTITATE față de ABSOLUT toți cei care cumpărau ceva de la mine.
Au fost vremuri minunate. Chiar nu regret nici o secundă nimic. Se spune că cel mai bun doctor este suferința, iar cea mai înaltă facultate din lume este cimitirul, pentru că până și cei mai bogați și cei mai deștepți, de rând cu restul, tot acolo ajung. Diferența o face traseul.
Cel mai frumos banc de clătite de pe piața Italiei era al meu
Am fost și sunt persoana care nu se mulțumește cu puțin. Consider că omul, ca specie, este într-o continuă dezvoltare și este necesar să trecem cu rapiditate la un alt nivel atunci când lucrurile miros a monotonie. Cam așa am făcut și eu. Am proiectat cel mai frumos banc de clătite de pe toată piața Italiei la acel moment.
Ce însemna asta? Un banc construit total din Inox cu apă curentă, implant electric executat și autorizat de către un specialist în domeniu, spațiu de depozitare a buteliilor de gaz (pline și goale), geam de protecție antibacterian, spațiu de depozitare materiale prime pentru un volum mare de muncă, muzică, lumini, acoperiș incastrabil și multe altele.
A fost probabil singurul banc de clătite care a obținut autorizație de funcționare HACCP din partea autorităților locale, care a fost construit de o persoană fizică privată. Era una din cele mai mari satisfacții pe care le-am primit la vremea aceea, după toate sacrificiile și nopțile nedormite de până atunci.
În momentul când am ajuns cu acest banc pe piață „am rupt gura târgului” cum s-ar spune. Deschideam și lucram indiferent de locul în care mergeam. Curățenia, culorile, parfumul clătitelor, muzica și bineînțeles persoana din spatele plitelor făceau ca totul să devină un show culinar în plină stradă pe centrele orașelor.
Clar c-a trebuit să-mi cumpăr și o dubă mai nouă între timp. Am avut nevoie de un motor care să mă ajute să bag bancul în dubă, căci cântărea nu mai puțin de 800 kg gol, iar cu toate celelalte în el depășea tona.
Totul mergea ca pe roate, căci începusem să fiu și eu mai „călit” din punct de vedere al problemelor acestui tip de afacere. Știam deja cum să reacționez și ce este de făcut pentru a găsi soluții eficiente și rapide. Exact așa se întâmplă și în viață – indiferent de domeniul în care activăm, mai devreme sau mai târziu devenim, involuntar, experți. De aceea, vreau să transmit acest mesaj de încurajare tuturor. Nimic nu este imposibil decât dacă-i spunem noi că nu se poate. Creierul și subconștientul fac exact ceea ce le spunem noi să facă. Dacă-i spunem că vom fi săraci toată viața, vom face tot posibilul ca asta să se întâmple. Și viceversa.
Punct și de la capăt.
Nici de data asta istoria nu s-a terminat prea bine. Da, da istoria asta cu ultimul banc de clătite. M-am putut bucura de toate pentru două veri. Una întreagă și încă una. De ce spun asta? Vă arăt în clipa următoare.
În martie 2014, am rămas peste noapte la fratele meu. A doua zi urma să aibă loc o manifestație, iar eu mă mutasem la vreo 80 de km de orașul unde stateau ai mei. Am parcat duba pe o stradă principală și foarte traficată.
La ora 1.15 dimineața primesc un telefon de la pompieri.
„Domnule Dragomir, vă rugăm să coborâți. Mașina v-a luat foc.”
Și acum mi se pune un nod în gât.
… Cobor. Între timp și pompieri terminaseră de stins focul. Mirosul ăla de plastic amestecat cu cauciuc, sticlă și ce mai era pe acolo, îmi persistă și azi, după atatia ani, in nas. Slavă Domnul că n-a fost mai rău și n-au explodat buteliile de gaz, generatorul și rezerva de benzină pentru generator, pe care trebuia să le car tot timpul după mine. S-ar fi putut ajunge inclusiv la ranirea oamenilor.
La întrebarea: „cum s-a întâmplat asta?” Răspunsul fu: „Mașina a luat foc singură.” N-avea cum, mașina avea revizia totală făcută cu două zile înainte. În zonă se aflau șapte camere de supraveghere. Am cerut secției de Carabinieri să văd și eu filmările cum duba a luat foc singură. Între timp, am anunțat asigurarea. Și mi s-a spus că daunele nu vor fi acoperite, căci a fost un accident. Buuun..
Am reușit să salvez ce mai era de salvat. Am avut un mare noroc de faptul că bancul era construit dintr-un Inox ce se folosea la balustrade, de 3 mm și nu din „foaie de ceapă” și am putut să șlefuiesc 1 mm din el. Am refăcut grafica, am schimbat acoperișul.
Era exact perioada în care terminasem cu toate ratele la toate investițiile și aveam achitat totul. Toată munca mea enormă de cinci ani s-a ruinat în 15 minute. Ce n-am spus până acum e faptul că pe perioada de iarnă și vară de multe ori, ca să mai pot acoperi din cheltuieli și să ne asigurăm nivelul de trai, nu era suficient doar să vând clătite. A fost necesar să mă mai apuc de ceva.
În paralel cu vânzarea clătitelor, m-am apucat de făcut mutări complete de apartamente și montare de mobilă. Făceam asta destul de des, ajunsesem să am o echipă de vreo șapte – opt băieți care mă mai ajutau și reușeam să rontujesc din când în când veniturile.
În acea situație am simțit din nou cum Dumnezeu este cu mine. Nu mai aveam bani de alte investiții, iar repararea bancului mi-a stors de asemenea toate resursele mele mici. Intru pe net să caut o dubă și vă spun pe cuvânt, că prima duba pe care am văzut-o în anunțuri și implicit primul vânzător, aceea a fost si duba pe care am luat-o.
Mulți oameni ce treceau pe strada unde a luat foc duba, mi-au recunoscut mașina și m-au sunat. Mi-au oferit fiecare ajutorul și susținerea după cum au putut. În acest fel am reușit să strâng sub formă de împrumut alți 1500 de euro. Duba, în schimb, costa 3000 de euro. Acel domn mi-a vândut mașina pe încredere, ascultându-mi întâmplarea urmând ca restul de bani să îi dau până la sfârșitul verii.
Slava Domnului pentru toate.
Între timp, am fost sunat de carabinieri și mi-au confirmat că duba a fost incendiată intenționat de cineva. Am mers la ei și am văzut un nene care a spart geamul dubei și a aruncat o cârpă incendiată. Nu-l știam. A fost plătit de altcineva. Aveam o mulțime de gânduri, dar mergeam către o singură persoană care ar fi putut face asta.
Era în orașul nostru un italian care credea ca pamantul ii apartine și își elimina concurența, la propriu si la figurat. Făcea lucruri mârșave, inclusiv fraților lui, prin oameni plătiți de el. Cu doi ani înainte, avusesem si o mica altercație cu fiul lui, ce-mi ocupase abuziv locul de vânzare. După fix o săptămână de la incident, am ieșit din nou pe piață. Participam la un târg împreună cu domnul. Acesta, care în ultimii ani numai mă sfida și mă provoca, nici măcar nu s-a uitat în ochii mei. Era confirmarea mea că el a făcut-o.
Ce s-a întâmplat apoi? A murit la scurtă perioadă după. Dumnezeu să-l ierte… Asigurarea a aflat și de cealaltă variantă și a întors-o ca la Ploiești. Clar că nu mi-au plătit nici un cent și că m-am ales cu peste 25.000 de euro de paguba. Credeți-mă te ustura stomacul în astfel de situații. Dar nici de această dată n-a fost apogeul.
Așa arăta noua mea dubă și bancul de clătite după acel nefericit incident:
Ceao Italia… Punct și de la capăt. Dublul doi.
Viața merge mai departe. Am lucrat toată vara aceea ca să-mi acopăr, iar datoriile și mi-am jurat că pentru mine strada a murit. În sens că nu voi mai munci pe stradă.
Țineam legătura cu un italian ce avea cunoștințe în Germania și am zis să încercăm amândoi să facem ceva prin vânzarea de cafea pe la târguri prin Wuppertal, in nord vestul tarii.
Pe 30 noiembrie 2014 am aterizat in Germania, direct in Wuppertal și au trecut mai bine de șapte ani de atunci și încă suntem aici. Aici începe o nouă viață și o nouă luptă de supraviețuire. Limba germană nu era deloc prietenoasă, iar oamenii – cu atât mai puțin.
La trei zile după, pe 3 decembrie deja eram angajați amândoi. Atât eu, cât și actuala mea soție, în acea vreme doar prietenă. Primul nostru loc de muncă în Germania a fost să facem curățenie la cai, restaurări generale la casa patronilor ce avea peste 100 de ani vechime, iar soția mea se ocupa de curățenie și gătit. Am rezistat șase luni. Unul dintre motive era praful pe care îl înghițeam zilnic, tonele de lucruri ce trebuiau mutate în gospodăria împrăștiată pe o jumătate de deal, lemne, pietre și câte altele. Dar oricât de multe făceam, soțul patroanei era veșnic nemulțumit și pus pe trântit și bufnit.
De acolo am reușit să începem cursul de germană B1 ce includea și un curs de integrare în Germania. Ne-am angajat la McDonalds amândoi Fulltime. Eu la casă, soția la bucătărie, iar după program sau înainte mai facem și 6-7 ore de curs intensiv de limba germana. Eram scurși de toate forțele. La „Mec” tot numai șase luni a durat, căci ne-am îmbolnăvit amândoi de un virus puternic (gen Corona) și am ajuns la spital. A doua zi, când patronul a primit scutirile noastre medicale, ne-a făcut licențierea pe loc. Frumos nu?
În schimb, la spital am aflat că în scurt timp urma să devenim părinți. Cea mai mare bucurie din ultimii ani. Încă o dată Slavă Domnului pentru toate. Băiatul nostru are acum cinci ani și jumătate și este un înger, este puterea și motivația noastră numărul unu.
Șofer și administrator, cu talent de clătitar
Dupa care am început la o firmă de transporturi pe camioane mici și mari. Din simplu șofer, în firmă am preluat în timp de șase luni toată organizarea în firmă în depoul de care aparțineam, ocupându-mă de turele celor 10-12 colegi ai mei, de acte, de asigurarea mărfii și de rezolvarea diferitor probleme. Am stat la ei un an și jumătate. A fost o experiență grea, dar care m-a motivat foarte mult.
Am avut tot timpul „mâncărimi” și nu mă puteam stăpâni de la dorința de a face clătite. Mă maturizasem și mai mult, iar mama a căpătat și mai multă încredere în mine. Am rugat-o să vândă apartamentul ce-l avea în România și să-mi dea banii ca să fac doua lucruri cu ei. Ori să plătesc avansul la o casă aici ca să scăpam de chirie, ori să investesc banii într-o afacere ce mi-ar permite să cumpăr o casă mult mai rapid decât condițiile momentului respectiv.
Am mers pe a doua variantă. Ne mai rămăsese vreo 25000 de euro din apartament, eu am mai luat un credit de 15000, mama încă unul de 15000 am împrumutat bani de la prieteni și cunoștințe și am reușit să deschid mult visatul meu Restaurant – Clătitărie cu o investiție totală de circa 60.000 de euro.
Bine ați venit la restaurantul nostru Andre Crepe Café în Wuppertal
Pe data de 28.04.2018 am deschis restaurantul Andre Crepe Café în Wuppertal. A fost un preț super pentru faptul că m-am ocupat singur de tot – design interior, grafică, aparatură, birocrație, meniu și concept. Practic, vindeam mult iubitele mele clătite, Pancakes-uri și Galettes în toate culorile posibile și pe toate gusturile. Prindeam o foarte mare paletă de clienți începând cu copii, familii întregi până la oameni în vârstă sau oameni de clasa medie spre înaltă.
Drumul spre aceasta afacere, nu a fost deloc ușor, mai ales că nu eram decât de trei ani în Germania, iar limba nu o stăpâneam la fel de bine ca și acum. Dar am făcut acel local cu toată dragostea. Toți cei care ne călcau pragul se simțeau ca la ei acasă, din prima clipă.
Conserve nespălate și revândute
Prima neplăcere destul de mare, a fost faptul că după o lună de la deschidere a fost o furtună puternică în orașul nostru și ne-a inundat beciul (în care țineam toată marfa nou-nouță) și toaletele ce erau tot la subsol. 1,80 metri de apă înălțime peste tot în subsol.
Asigurarea ne-a plătit decât vreo 350 de euro din 6000 de euro estimate de noi, pe motiv că toate sticlele închise și conserve etc., pot fi respălate și revândute. I-am invitat să le consume ei pe gratis. Toate cele după ce apa a ieșit mai întâi din toalete și din canalizări, ca mai apoi să se unească cu cea de sus. Practic, mai întâi, au refulat canalizările după care a venit apa și de sus. O frumusețe de istorie și asta nu e tot. Propietarul localului nu ne-a mai auzit când l-am rugat să ne scutească de o parte din chirie în acea luna. Afacerile sunt afaceri, desigur.
Am făcut niște sacrificii de eroi pentru a putea ține în picioare acest Restaurant. Peste 400 de ore pe lună pe care le petreceam în local, familia sacrificată la maxim, copilul îl vedeam cu rândul și destul de rar, căci stătea cu una dintre bunici. Personalul nu era deloc afidabil, cel puțin, în prima perioadă a activității.
Am făcut sute de greșeli de-a lungul acestei activități. Motivul principal fiind business organizat „după ureche”.
Am mers după intuiție de cele mai multe ori și de cele mai multe ori am luat inclusiv decizii bune. Fiind un concept cu totul nou, nu se putea compara cu altele deja existente și a trebuit crescut acest „bebeluș”, cu pipeta, nu cu biberonul cum ar crește o astfel de afacere. Am testat pe pielea și banii firmei, tot felul de strategii de marketing, publicitate inutilă câteodată, oferte necorespunzătoare față de calitatea pe care o ofeream.
Am avut cea mai înaltă calitate la absolut toate produsele și automat, cele mai mari prețuri la materia primă, dar clienții au înțeles asta și au băgat mâna în buzunar de fiecare dată mai adânc atunci când a trebuit să ridicăm prețurile, căci altfel nu ne mai încadram.
Ar fi enorm de multe detalii de explicat pe care cu plăcere le pot împărtășii și vouă, celor interesați dacă îmi cereți asta.
Mă bucur enorm de mult că mi-am împlinit visul și doresc asta tuturor: nu lăsați niciodată ca visele voastre să rămână sub pernă, scoateți-le la aer!
Corona…
Cât a durat toată treaba asta? Până la primul Lockdown Corona… Marți 10.03.2020 am luat decizia, duminică 15.03.2020 am închis Restaurantul. Motivul principal nu ar fi fost doar nesiguranța situației, ci mai degrabă faptul că propietarul încăperii nu avea nici un fel de scrupule, iar noi eram exact la sfârșitul celor doi ani de contract și trebuia luată o decizie care sa ne dăuneze cât mai puțin pe viitor. Poate nu a fost cea mai bună decizie, dar în momentul când am închis am fost fericit că am scăpat de închisoare. S-a produs o implozie înăuntrul nostru de la atâta muncă și sacrificii.
Localul mergea nu bine, ci extraordinar de bine, dar noi nu mai făceam față fizic și psihic să-l mai ținem viu. Mi-am pus toată familia în cap cu această decizie, dar așa cum am stabilit de la început eu am rămas până la sfârșit „patronul” acestei afaceri, iar toate responsabilitățile mi le-am asumat pe deplin. Nu am putut recupera investiția în aproape doi ani si am rămas cu încă o sumedenie de rate pentru încă patru-cinci ani.
Mai făcusem o „prostie” cu vreo șase luni înainte – cumpărasem o mașină de familie ce ne-ar fi trebuit și nouă să mergem în vacanță, chipurile. Era o mașină semi nouă la un preț bun, dar nu a fost deloc cea mai înțeleaptă „investiție” pe care am făcut-o, chiar dacă era trecută pe firmă și o deduceam din cheltuieli. Făceam și livrări la domiciliu și o mai puteam folosi din când în când și în acest sens.
Când am închis mai rămăsese o factură mare de vreo 4000 de euro de TVA ce trebuia restituit statului și 1100 de euro contabilului. Chiar dacă aveam mici rezerve, s-au consumat destul de repede în două săptămâni cât localul nu mai producea din cauza restricțiilor, iar personalul, facturile de marfă și restul de plăți mergeau oricum în voia lor.
Cei de la finanțe mi-au spus că e strict problema mea de unde scot banii, exact cu aceste cuvinte, și că nu am prea mult timp la dispoziție să le plătesc. De unde era să mai iau bani având în vedere, că abia închisesem restaurantul, aveam două credite în curs și că oriunde m-aș fi angajat, ar fi fost necesar un minim de doi ani pentru a obține un contract de muncă nedeterminat și implicit credibilitate la bănci. Intrasem într-o cursă a șobolanului pe care nu i-o doresc nimănui, tocmai de aceea și împărtășesc cu voi aceste gânduri.
Credeți-mă, pe cât de apropiați eram cu toți clienții și angajații cei ce ne livrau materia primă etc., pe atât de repede au dispărut cu toții pe data de 16.03.2020. Primele câteva luni m-am bucurat că nu mai veneau plicuri prea multe, dar cea mai grea perioadă a fost după șase luni până la vreun an de la închidere. Groaznic, aș spune din toate punctele de vedere. Am vândut imediat mașina. Pe un preț de nimic, pierdusem alți vreo 6000 de euro, căci am vândut-o în plină criză, ca să pot plăti amărâtele alea de facturi de 5100 de euro, iar pentru asta făcusem un alt credit, care să acopere creditul inițial al mașinii. La cel din urmă am obținut interese de peste 8% plus cele 4,5% de la primul credit. Mașina a costat inițial 12500 de euro, am vândut-o cu 8500 si practic mașina aia m-a costat cu siguranța 25000 de euro cu toate interesele băncilor și faptul că nici măcar nu o mai am. Nu am intrat în faliment, iar totul s-a încheiat din punct de vedere fiscal exact așa cum își dorește legea, nu contează prețul pe care l-am plătit.
Dar viața merge mai departe și cum spuneam mai devreme: ATITUDINEA FACE TOTUL.
Este nevoie câteodată să usture atât de tare ca să înțelegi că frige dacă nu te uiți unde pui mana, dar asta e, nu de mult timp am aflat că nu sunt singurul. Ne-am ridicat mânecile și ne-am pus mai tare la muncă decât am făcut-o înainte. Slava Domnului că ne place munca și că nu ne este rușine de absolut nimic și slavă Domnului că soția încă mai este lângă mine în condițiile actuale. II sunt dator la infinit atât ei cât și mamei mele pentru enorma susținere ce mi-au dat-o de-a lungul anilor și că o fac în continuare. Le sunt dator pentru tot ceea ce am realizat până astăzi și vreau să la mulțumesc pe această cale, din toata inima.
One Men Show înseamnă bucătar, ospătar, șef de tură cel mai bun angajat al nostru, contabil, avocat, arhitect, inginer de design, director de marketing, responsabil de resursele umane.
Ce am făcut după aia? Păi ne-am angajat imediat. Am început să studiez d´ale afacerilor. Am început să caut amănunțit de ce unii încă mai rezistă pe piață și cum anume fac ei asta și am aflat lucruri pe care le citeam plângând. Dacă aș fi știut atunci ceea ce am învățat în ultimii doi ani, sigur restaurantul ar fi fost deschis și astăzi. Am fost tot timpul pe mentalitatea „ONE MEN SHOW” și nu am avut încredere să deleg din atribuții și celorlalți angajați. Am zis mereu că dacă vrei ca un lucru să fie făcut bine, fă-l tu. Nu așa stau lucrurile. Am fost bucătar, ospătar, șef de tură cel mai bun angajat al nostru, contabil, avocat, arhitect, inginer de design, director de marketing, responsabil de resursele umane și tot ceea ce mai are nevoie o afacere, dar comprimată într-o singură persoană.
De aceea nu m-am putut bucura de frumusețea afacerii așa cum ar fi fost indicat, căci nu am știut cum să fac asta. Mi-am creat un loc de munca în loc să creez o afacere care să funcționeze fără mine.
Am muncit împreună cu soția mai mult decât toți angajații noștri la un loc (aveam vreo șase persoane pe lângă noi) și asta ca să plătim și ceea ce nu făceau ei. Dar nu-i nimic, învățăm și din asta. Mai ales că i-am promis mamei mele că banii pe apartamentul ei îi voi fi de zece ori mai mult în viitorul nu foarte îndepărtat.
Studiez, studiez, pun în practică mici tipuri de afaceri, fac investiții micuțe ce pot aduce randamente bunicele pe viitor și fac tot posibilul să scap definitiv de datorii. Mi-am făcut ordine generală în viață și în gânduri și le mulțumesc tuturor mentorilor care, și ei la rândul lor, și-au expus poveștile lor și au întins o mână de ajutor spre oameni ca mine, ca noi.
Mai durează până când ieșim la suprafață. Ce mi-a plăcut foarte mult din cartile pe care le-am citit este faptul că este o diferență enormă între a fi sărac și a fi falit.
După astfel de experiențe antreprenoriale, devii un om cu o coloană vertebrală de oțel. Creierul nu doar învață să facă față stresului, ci dimpotrivă, îl caută, căci lipsa stresului după astfel de experiențe este ca și cum ai fi bolnav. La mine, cel puțin, așa funcționează. Nu pot să stau într-un loc. Am făcut o listă de priorități în viață din toate punctele de vedere și vreau să vă spun că eu voi fi primul milionar din familia mea. Indiferent de cât timp îmi va fi necesar.
Sunt sigur că voi ajunge milionar.
Să fiu milionar, înseamnă să fiu liber de legătura unui loc de muncî nedorit. Ceea ce îmi doresc cu adevărat este să mă pot trezi zilnic cu gândul cum aș putea să îmbunătățesc viața celor de lângă mine, să creez comunități sanatoase, și mai presus de toate, să devin un model pentru băiatul nostru și pentru toti ceilalti din jur.
Suntem copiii noștri de mâine. Așa că atenție la ce semințe plantăm astăzi ca să nu ne mirăm peste ani. Este nevoie de noi toți, de foarte multă dragoste și înțelegere. Răbdare, răbdare și iar răbdare. Un munte de zăpadă tot fulg cu fulg se adună.
Dacă mă întrebați ce-mi doresc astăzi să fac cel mai mult în viață – ce credeți c-ar fi?
Ați ghicit – TOT CLĂTITE.
Vă îmbrățisez cu drag pe toți și vă stau la dispoziție cu orice întrebare la adresa de email: an.dragomir@yahoo.com
Youtube: Coolinaria Romania si Coolinaria Deutschland
Instagram: YTCoolinaria Romania
și Facebook: Dragomir Andrei (Wuppertal)
Google: Andre Crepe Cafe.
Cu stimă și cu o inimă mare, al vostru
Andrei Clătitarul
