Când o asculți pe Dorina Possmayer despre felul cum vorbește despre satul Vatici din raionul Orhei, simți instantaneu mirosul de pădure, de aer curat și liniște… acea liniște rară care astăzi aproape că a dispărut din orașele aglomerate. Deși trăiește în Germania, unde și-a construit o familie complexă și frumoasă cu șase copii, Dorina a lăsat mereu o ancoră adânc înfiptă în pământul de acasă. Iar această ancoră a prins o formă fizică, din lemn și suflet, pe care a numit-o simbolic „Căsuța Liniștii”.
Storytellingul Dorinei se încadrează perfect în cronica succesului în turismul rural, dar cu o mărturie profundă despre identitate, reziliență și dorul inconfundabil care îi urmărește pe cei din diasporă. Este parcursul unei tinere care la doar 18 ani a plecat singură în străinătate, a învățat o limbă de la zero, a trecut prin crize de identitate, iar astăzi gestionează de la distanță o afacere de succes în Moldova. Alături de ea se află Andreas, un bănățean șvab născut în România, omul cu mâini de aur care s-a îndrăgostit de Moldova încă din avion și care a transformat visul soției sale în realitate prin muncă brută, de la temelie până la acoperiș.
Vă provoc să lăsați deoparte agitația zilnică pentru a descoperi o poveste sinceră despre ce înseamnă să construiești cu adevărat ceva durabil acasă, transpunând standardele și rigoarea din Occident într-un proiect de suflet care dezvoltă comunitatea locală.
Copilăria la Vatici și saltul curajos de la 18 ani. Am vrut să încep de la zero.
Satul Vatici este locul în care îmi odihnesc sufletul. M-am născut într-o familie respectată în comunitate – tata fiind primar cu mai multe mandate, un om care a pus mereu un accent deosebit pe educație și independență financiară pentru fetele lui. Am avut parte de o copilărie în care interesele noastre au fost puse în prim-plan, iar asta m-a ajutat să cresc o femeie integră și încrezătoare în forțele proprii.
După ce am terminat gimnaziul din Vatici, am urmat studiile la Colegiul Pedagogic „Vasile Lupu” din Orhei. Însă imediat după bacalaureat, deși în Moldova ne mergea bine și nu duceam lipsă de nimic, am simțit o nevoie acută de a-mi testa propriile limite. Fiind cea mai mare dintre surori, am vrut să fiu un exemplu de independență pentru restul, respectiv s-o iau complet de la zero, în a-mi croi destinul prin forțe proprii. Așa că, la doar 18 ani, m-am aventurat în Germania ca au pair mädchen.
Când am venit aici, germana mea era extrem de rudimentară, limitată la un simplu curs de începători făcut în țară. Am avut însă norocul uriaș de a fi primită de o familie minunată cu patru copii, care m-a tratat ca pe propria fiică. Îi ajutam cu activitățile zilnice, le găteam cu drag, pasiune moștenită de la mama, iar în prima parte a zilei mergeam la cursuri de limbă.
Deși aveam un mediu cald, dorul de casă mă copleșea uneori atât de tare încât nu mă puteam opri din plâns. Eram, în fond, un copil singur primit printre străini și multe provocări păreau peste puterile mele. Am vrut de multe ori să împachetez și să mă întorc. Totuși, am rezistat, iar cea care mi-a dat curaj a fost mătușa mea, Raia, sora tatei. Apropo aici, ea a fost cea care mi-a oferit tot sprijinul și care m-a luat sub aripa ei la propriu și la figurat. Mătușa Raia a fost cea care a insistat să fac acest pas și a devenit, cu adevărat, ca o mamă pentru mine în toți acești ani. Învățătoare cu o carieră de peste 30 de ani, a reprezentat pilonul meu de stabilitate în Germania și m-a ghidat și m-a susținut în toate. Este sprijinul meu de nădejde până în prezent, ajutându-mă în creșterea copiilor, iar aceștia o iubesc din tot sufletul și îi spun, cu drag, bunicuța.
Iar paradoxul migrației m-a lovit abia când m-am întors în Moldova. După un an acasă, am realizat că îmi era dor de Germania… Atunci am înțeles că destinul meu se va scrie între aceste două țări, ambele aflate la același nivel în inima mea.
Pedagogia Waldorf și oceanul de răbdare în calitate de Tagesmutter
M-am întors în Germania hotărâtă să-mi fac un rost prin studii solide. Am urmat timp de trei ani o școală pedagogică cu profil Waldorf din Stuttgart, calificându-mă ca educatoare și învățătoare pentru clasele primare, urmând în paralel și o formare ca Tagesmutter (mamă de zi – un sistem german de îngrijire timpurie, unde un educator calificat primește în propria locuință un grup mic de copii (0-3 ani), oferindu-le o educație personalizată, de tip familial).
Sistemul german este extrem de flexibil și individualizat, însă munca mea a fost dublată de efortul uriaș de a stăpâni limba la un nivel academic. Nu a fost ușor să redactez planuri pedagogice complexe într-o limbă străină, dar determinarea a învins barierele.
Apoi s-a născut primul meu fiu, David, iar doi ani mai târziu am devenit mama Dariei. Odată cu ei, timp de șase ani, casa mea s-a transformat într-o adevărată grădiniță. Am lucrat ca Tagesmutter, având în grijă permanent de câte cinci copii cu vârste de la câteva luni până la trei ani. A fost o perioadă pe cât de intensă, pe atât de frumoasă. Prin casa mea au trecut în total 12 copii. Mulți au făcut primii pași pe covoarele mele, au învățat să țină lingura în mână sau să rostească primele cuvinte în grija și prezența mea. Am fost o a doua mamă pentru ei, iar copiii mei i-au privit mereu ca pe niște prieteni.
Ulterior, am simțit nevoia unei reconversii profesionale și am urmat o școlarizare administrativă în domeniul muncii de birou (Umschulung der Bürokaufrau), lucrând în cadrul unei companii germane până la următorul mare capitol al vieții mele – întâlnirea cu Andreas și extinderea familiei.
Familia noastră tip patchwork. Șase copii și un echilibru construit în fiecare zi.
Pe actualul meu soț, Andreas, l-am cunoscut într-un moment în care viața mea era, într-un fel sau altul, previzibilă. Dar el a adus o lumină complet nouă în ea. Este un om extraordinar din toate punctele de vedere: loial, muncitor, cu o inimă imensă și gata să ajute pe oricine fără să stea pe gânduri.
Andreas este un bănățean șvab născut în România, cu rădăcini germane, dar vorbește limba română, lucru care ne-a apropiat și mai mult. El avea doi copii din relația precedentă, cu vârste apropiate de ale lui David și Daria. Deși acești doi copii mai mari ai lui Andy nu locuiesc permanent cu noi, ci cu mama lor, ei ne vizitează foarte des și stau zile la rând la noi acasă.
Am decis să ne unim destinele și să construim o familie frumoasă și să construim o familie de tip patchwork (mozaic). Iar în 2020 și 2021, viața noastră s-a împlinit prin nașterea lui Darius și Marius, doi băieți minunați născuți în aceeași zi, dar la un an distanță!
Astăzi familia noastră este formată din șase copii. Să fii mamă într-o familie atât de complexă înseamnă să fii prezentă 100% pentru toți, fără nicio excepție. La început, evident, nu a fost totul roz. Copiii au trecut prin perioade firești de adaptare și gelozii, disputându-și timpul și atenția noastră, pentru că nu doreau să împartă părintele cu ceilalți. Însă, în timp, lucrurile s-au aranjat, am învățat să păstrăm o relație caldă și echilibrată, iar acum sunt foarte buni prieteni între ei. Mergem la bowling, la film, petrecem seri frumoase și sunt extrem de mândră de felul în care ei cresc și interacționează.
Andreas și dragostea la prima vedere pentru Moldova. Dacă nu era el, nu era nimic.
Un moment de cotitură în viața noastră a avut loc în 2018, când l-am adus pe Andreas pentru prima dată în Moldova. Ceea ce a urmat a depășit orice așteptare. S-a îndrăgostit de țara mea încă din avion. Privind pe geam înainte de aterizare, s-a întors spre mine impresionat: „Dorina, nu am văzut niciodată în viața mea atâta verdeață!”
Aterizarea a fost doar începutul. Primirea călduroasă a tatălui meu de la aeroport, ospitalitatea pură, hramul satului și mesele pline cu plăcinte și vin bun l-au cucerit definitiv. Un moment deosebit de emoționant a fost vizita la prima mea învățătoare, o persoană extrem de dragă mie, la care merg mereu și fără de care nu pot pleca înapoi în Germania. Când l-a văzut pe Andreas cum se atașează de oameni, m-a luat de o parte și mi-a spus cu ochii în lacrimi: „Dorina, el este bărbatul pe care l-ai căutat toată viața.”
Deși, strategic vorbind, am fi putut ridica un proiect turistic în Croația, unde avem, de asemenea, niște terenuri, Andreas a fost cel care a insistat să facem ceva acasă, în Moldova. Pe el țara noastră îl atrage ca un magnet. Spune mereu că aerul de aici îi dă o energie vitală inexplicabilă, chiar și când muncește câte 18 ore pe zi pe șantier, nu simte oboseală.
Datorită acestei iubiri pentru pământul nostru, Andreas a devenit motorul din spatele tuturor inițiativelor noastre. De fapt, dacă el nu ar fi insistat, acest proiect nu ar fi existat. Mai mult decât atât, el a deschis și calea acțiunilor noastre de caritate. El fiind catolic, am donat pentru biserica catolică din Orhei, dar și pentru casa de copii din Stăuceni, unde am cumpărat toate cadourile de Crăciun.
Pentru că în Vatici copiii au doar gimnaziu, ne-am dorit să îi sprijinim să meargă mai departe: de două ori pe an, oferim premii bănești în sumă de 500 de lei pentru eminenții cu note de 9 și 10 și 700 de lei pentru elevii care pleacă să facă studii mai departe. De asemenea, am donat echipamente profesionale complete – haine, cizme și papuci în valoare de aproximativ 1000 de euro – pentru oamenii din sat care se ocupă de strânsul gunoiului și sprijinim constant persoanele bolnave de cancer. Dacă nu ar fi fost el și sufletul lui mari, eu nu aș fi făcut toate acestea.
Drumul anevoios către „Căsuța Liniștii”. De la un proiect mamut, la refugiul din lemn
Ideea unei construcții în Moldova nu s-a născut dintr-o ambiție comercială, ci dintr-o nevoie reală a familiei noastre în timpul vizitelor acasă. Fiind o familie mare cu șase copii, fiecare vacanță devenea o provocare legată de cazare. Ne împărțeam între rude, fiind greu și pentru gazde să găsească suficiente paturi pentru toată lumea. Atunci, tata ne-a sugerat să construim o pensiune pe un teren împroprietărit de lângă pădure, unde să stăm când venim acasă, iar în restul timpului să o dăm spre chirie.
Am pornit la drum cu un entuziasm uriaș și am început o construcție mare, un proiect mamut de aproximativ 800 de metri pătrați, cu trei etaje. Visam frumos, dar pe parcurs ne-am lovit de realitatea costurilor, investiția depășind 120.000 de euro. Construcția a durat vreo trei ani. Casa era deja ridicată, dar într-o bună zi ne-am dat seama că pur și simplu nu mai puteam continua. În acel moment de impas, Andreas a venit cu o propunere excelentă – clădirea aproape finisată o vom transforma în viitor într-un azil de bătrâni, iar pentru noi, am luat-o de la capăt pe un alt teren și am construit o căsuță din lemn, pe care inițial nici nu o proiectasem în scop turistic.
Nu a fost ușor nici de această dată, dar am reușit. Astăzi, „Căsuța Liniștii” din Vatici este o realitate primitoare, construită din lemn și mult suflet, având o capacitate de găzduire cuprinsă între 8 și 14 persoane. Spațiul interior este gândit pentru un confort deplin, punând la dispoziție patru dormitoare cu paturi mari și două livinguri spațioase dotate cu canapele extensibile. Pentru momentele petrecute în aer liber, am amenajat un foișor generos, ideal pentru grupuri de 20–25 de persoane, completat de o zonă specială pentru grătar, plită și mâncare la ceaun. Relaxarea este asigurată de o saună rusească și un ciubăr tradițional din lemn, în timp ce pentru cei mici oferim o curte mare și sigură, unde urmează să amenajăm în curând un teren de joacă.
Numele locației a venit și el destul de natural. La început dădeam casa în chirie fără să aibă un nume propriu-zis. Însă aproape fiecare oaspete care ne călca pragul ne spunea exact același lucru la plecare: „Aici este atâta liniște…” Atunci am înțeles ce oferă, de fapt, acest loc. Pe lângă cazare și confort, oferă multă pace. Așa s-a născut „Căsuța Liniștii”.
Gestionarea de la distanță și feedback-ul mult așteptat
Să gestionezi o astfel de afacere din Germania, în timp ce ai grijă de o familie numeroasă, este o provocare uriașă. Uneori ajung să dorm doar trei-patru ore pe noapte, fiind mereu la telefon pentru ca totul să meargă ceas. Din fericire, la Vatici am două fete extraordinare, fără de care acasă nu s-ar mișca nici măcar un pai.
Iar recompensa pentru toate aceste sacrificii nevăzute — finanțe, manoperă, implicare personală zi și noapte — vine din fericirea oamenilor. Chiar de curând am primit câteva feedback-uri minunate care mi-au confirmat că tot efortul a avut sens. Oamenii îmi spun că locul acesta le oferă o stare deosebită, îi face să uite de zgomotul din oraș, îi face să se descarce de stres, iar curtea mare le oferă intimitate și spațiu unde copiii pot alerga liberi. Am gândit tot decorul și designul interior în așa fel încât să se bucure și ochii omului de confort și frumos.
Nu demult, am trăit o experiență care m-a emoționat până la lacrimi. O doamnă care rezervase căsuța la începutul lunii aprilie pentru a-și sărbători împlinirea a 35 de ani m-a sunat și mi-a spus: „Doamna Dorina, am vrut să vă vorbesc la telefon ca să îmi auziți glasul. Nu vă cunosc personal, dar ceea ce ați făcut acolo… parcă a dat Dumnezeu o lumină, atât de bine ne-am simțit! Toți oaspeții mei au fost profund impresionați.” Am plâns de bucurie. Să știi că un loc gândit de tine, care îi face pe oameni să se simtă ca acasă, este cel mai frumos dar.
O punte de dezvoltare între Germania și Moldova
Proiectul „Căsuța Liniștii” demonstrează cum experiența, rigoarea și standardele administrative acumulate în anii petrecuți în diaspora pot deveni motorul unei inițiative de succes pe pământ nativ. Transferul de bune practici – de la managementul de la distanță la atenția riguroasă pentru detalii, design și confortul oaspetelui – arată că moldovenii din străinătate pot genera valoare adăugată reală acasă, creând oportunități locale și promovând turismul rural de calitate.
Dacă această căsuță din lemn ar avea un mesaj pentru oameni, aș vrea ca acesta să fie: Veniți, simțiți-vă liberi și fiți siguri că veți fi primiți mereu cu brațele deschise!
Construind acest loc, am descoperit despre mine că pot face și pot duce mult mai mult decât aș fi crezut vreodată. Lumea vede din exterior doar o pensiune frumoasă, dar în spate sunt muncă titanică, investiții masive și nopți albe, în care soțul meu doarme doar 2-3 ore pe noapte pentru a face lucrurile singur, de la zero. Însă, oricât de bine ne-ar fi în străinătate, rădăcinile te cheamă întotdeauna înapoi.
Moldova noastră are ceva cu totul deosebit, un magnetism unic. Visul meu este ca acest loc să devină cunoscut peste tot, ca oamenii să descopere frumusețea satului Vatici – natura, pădurea, râul și aerul curat. Îmi doresc ca fiecare om care ajunge aici să plece mai liniștit și mai aproape de sine. Pentru că, până la urmă, când construiești cu suflet, oamenii simt asta. Sufletul meu a rămas acolo, iar noi știm sigur că într-o zi – fie că va fi peste cinci ani sau peste douăzeci – ne vom întoarce definitiv acasă.
Dacă rezonați cu valorile Dorinei și vreți să descoperiți oaza de relaxare pe care a construit-o în Moldova, o puteți contacta direct pe rețelele sociale sau puteți urmări pagina oficială a agropensiunii „Căsuța Liniștii”.
