Diana Moraru, stabilită în Mumbai, India, este una din „găselnițele” proiectului Portrete în Cuvinte, de care sunt extrem de mândră. Și nu e vorba doar de exotismul țării în care locuiește de aproape două decenii moldoveanca noastră, ci și de profunzimea gândurilor cu care s-a împărtășit de-a lungul discuției. Eu, care am scris peste două sute de interviuri de când m-am stabilit în diasporă și care credeam că nu mai pot fi surprinsă, ei bine, Diana a reușit s-o facă. Mi-a povestit cu atâta nonșalanță despre faptul că la primul ei zbor în India la controlul actelor pașaportul ei moldovenesc a fost declarat fals, pentru că „așa țară nu există pe glob”, ca ulterior unul dintre angajații aeroportului să vină cu o hartă a lumii și să-i ceară să-i arate unde-i Moldova, după zeci de telefoane care nu l-au convins. Sau că în India mai sunt cătune unde socrul nu are voie să vadă fața nurorii și există familii în care cei doi habar n-au cum arată celălalt, deși locuiesc sub același acoperiș. Sau despre faptul că are servitori în casă, ale căror sarcini pot părea… ridicole. Spre exemplu, există un om special plătit doar pentru a apăsa butonul liftului…. Da, da, și eu am rămas la fel de surprinsă. Deci, dacă vreți să citiți o poveste marca Bollywood, care a început la nordul Moldovei, dar a continuat în India, atunci luați-vă câteva minute.
M-am născut în Chișcăreni (fostul Lazo), Sângerei. Teoretic am crescut într-o familie monoparentală, dar la modul practic, am făcut parte dintr-o familie mare, alcătuită din mamă, bunici, precum și sora mamei, unchiul și băieții lor gemeni, care locuiau în imediată apropiere. Mama era profesoară de franceză, iar bunicul – președinte de colhoz. Cu tata, din păcate, nu am multe amintiri, pentru că părinții au divorțat devreme, așa că figura bărbătească din copilăria mea a fost preluată de unchiul, care m-a crescut ca pe copilul lui. Am fost o familie frumoasă și unită, și ne simțeam suficienți în anturajul nostru. De aceea cred, n-am avut mulți prieteni și nici nu ne interesa ce spune lumea despre noi.
Tot în copilărie am prins drag de sport. De orice fel. Practicam o activitate pe care noi o numeam „turism” și presupunea să căutam cu harta în mână prin pădurea de la marginea satului toate punctele, pe care le aveam semnate pe hârtie. Făceam și baschet, handbal, volei, seară de seară pe stadion. A fost mult sport în copilăria mea și asta mă împlinea. Sportul m-a salvat și mai târziu.
Când eram mică, îmi imaginam viitorul în tot felul de feluri. Uneori credeam că voi deveni profesoară, ca mama. Aveam caiete peste caiete în care scriam intenționat greșit, doar ca apoi, în rolul de „doamna”, să corectez totul cu seriozitate. Cred că am „distrus” sute de caiete în felul acesta, dar pentru mine era un joc foarte real.
Alteori mă vedeam medic. Mama îmi cumpărase un set de seringi, iar toate păpușile mele au trecut, fără excepție, prin „tratament”. Aveau urme peste tot, dar în mintea mea le salvasem pe toate.
Și, uneori, mă gândeam că poate voi fi avocat… fără să știu exact ce înseamnă, dar atrasă de ideea de a avea o voce, de a spune lucrurilor pe nume.
După clasa a IX-a, am plecat la Chișinău, la colegiul „Socrate”, apoi în România, la Academia de Studii Economice din București. Cu Bucureștiul a fost mai mult un „hai să încerc”.
Din România în India
Eram la București când, într-o zi, am primit un e-mail de la domnul Sylvain Bilain, cetățean francez. Dumnealui era în căutarea unei persoane care vorbea fluent franceză, engleză și română. Era country manager și se pregătea să plece în India pentru proiectul producătorului auto „Dacia”, respectiv avea nevoie de cineva multilingv care să-l asiste în gestionarea colaborării. Prima mașină trimisă de români în India a fost Loganul, iar acum 20 de ani transferul de know-how între Europa și India era dificil, ceea ce făcea comunicarea dintre echipe extrem de importantă.
Într-un fel, am fost persoana potrivită la locul potrivit, în momentul potrivit. Toate bune doar că eu, planificam să-mi fac o carieră în Franța sau Belgia, după ce absolvesc ASE-ul, și nici decum să mă stabilesc în India.
Mi-am zis că merg pentru un an, să văd cum e. Numai că un an s-a transformat în doi, apoi în trei… Viața și-a continuat cursul și precum vezi sunt tot aici.
De ce n-am plecat după primul an? Pentru că aveam un salariu la care nici nu visasem și lucram cot la cot cu o persoană extraordinară, care-mi devenise un fel de mentor. La rândul său, domnul Sylvain, pentru care teoretic eram o străină, m-a tratat mereu ca pe copilul lui.
Am fost angajată în calitate de asistentă executivă. Participam la întâlniri și făceam legătura între echipele franceze, române și indiene. De multe ori, trebuia să intervin și să acționez rapid atunci când apăreau urgențe. Eram un fel de „firefighter” al proiectului.
M-a căutat pe ICQ după numele „Diana”
Cu Rohit, indianul care mi-a devenit soț și tatăl copiilor mei m-am cunoscut cu trei ani înainte de venirea mea în India. Și aici e o întreagă istorie demnă de Bollywood. Eram studentă la București și aveam un cont pe platforma de comunicare ICQ. El avea un prieten care se însurase cu o rusoaică pe nume Diana. Respectiv, și-a dorit să cunoască și el o fată străină. Nu știa alte nume așa c-a dat „Diana” la search. Din ce mi-a povestit ulterior, poza mea a fost prima. La ea s-a oprit. Mi-a scris și am început să comunicăm.
Respectiv, atunci când am primit oferta domnului Sylvain, mi-am zis că astrele se aliniază exact pentru mine și s-a ivit ocazia perfectă să ne cunoaștem offline. Am pornit spre India foarte sigură pe mine. Eram independentă financiar, și dacă relația nu ar fi mers bine, oricând îi puteam pune punct.
Primul meu șoc în India n-a fost ce crezi
Acum, când privesc înapoi, aveam doar 24 de ani. Și, ciudat, nu simțeam deloc frică să vin. Nu știu de ce. Prietenii mei din România încercau să mă convingă că va fi o greșeală, că e periculos, că „o să te vândă pentru organe”… Îmi amintesc cum râdeam.
India părea atât de exotică, aproape de neatins, încât nici măcar nu era pe lista de locuri de vizitat pentru mulți. Și totuși, am lăsat totul în urmă și am plecat.
Îmi amintesc perfect momentul în care am aterizat în Mumbai. Primul lucru care m-a lovit nu a fost zgomotul sau aglomerația… ci mirosul aerului. Da, aerul are un miros. Un amestec de condimente, de fum, de ceva dulce. Și apoi, umiditatea. Nu era doar „cald”, era ca și cum aerul devenea dens, aproape lichid.
Primele zile le-am petrecut într-un hotel de 5 stele, un loc care părea desprins dintr-un basm – marmură peste tot, flori proaspete, aer condiționat, liniște. Aproape ireal. Și apoi ieșeai afară… și era o altă lume. Contrastul era atât de puternic încât aveai senzația că ai trecut printr-un portal. Ca și cum ai fi intrat într-o realitate paralelă sau ai fi ieșit dintr-o capsulă a timpului.
Nu știam ce înseamnă întâlnirea cu părinții lui în India…
Ceea ce urma să aflu eu mai târziu este că pentru indieni nu există noțiunea de „curtare clasică”, mai ales într-o familie tradițională. Rohit vine din casta brahmanilor, una dintre cele mai superioare aici în India, din care derivă preoți (pandit), profesori (guru) etc.
Așa că atunci când el mi-a spus: „Vreau să te invit să faci cunoștință cu părinții mei”, nici prin gând să-mi treacă ce înseamnă, de fapt, asta. Pentru întâlnirea cu ei m-am pregătit temeinic. Îmbrăcasem haine tradiționale, pentru că urma să mă văd cu o familie foarte conservatoare, și am mers la restaurant. Aici, când saluți oamenii mai în vârstă, te apleci astfel încât să le atingi picioarele, în semn de respect. Știam asta și m-am conformat. După „reverans” m-am așezat pe scaun. În fața mea – mama lui Rohit. Ea nu vorbea engleză, eu nu vorbeam hindi. Între noi două – tăcere. La un moment dat, o văd cum, uitându-se la mine, face ochii mari și scoate un icnit, ceva de genul: „iii…”. M-am speriat. Primul meu gând: „Doamne, oare ce-am făcut?”
Se pare că, în momentul în care m-am aplecat să le ating picioarele, m-am lovit cu sprânceana de colțul mesei. Începuse să-mi curgă sânge, dar, din cauza emoțiilor, nu mi-am dat seama. Mi-a făcut semn s-o urmez. Am intrat împreună în baia restaurantului și abia atunci, am realizat ce s-a întâmplat.
Mi-a întins o băsmăluță să mă șterg, iar cât eu încercam să mă adun, ea a scos inelul de pe deget și mi l-a pus mie. N-am înțeles ce înseamnă gestul. Am revenit la masă, dar Rohit, când l-a văzut, a făcut ochii mari de uimire și mi-a explicat că asta însemna c-am fost acceptată în familie.
O nuntă în care nu știam că sunt mireasă
Nunta a fost organizată în doar trei săptămâni. Eu, însă, n-am înțeles aproape nimic din ce se întâmpla chiar sub nasul meu și nici nu mi s-a explicat.
Acum știu că poate sună ciudat — cum să nu știi că e nunta ta? Dar imaginează-ți: nu vorbești limba, nu cunoști nimic despre hinduism, nici ca religie, nici ca tradiții. Nu participasem niciodată la o nuntă tradițională indiană, așa că nu știam la ce să mă aștept.
Totul era diferit. De la haine, la ritualuri, la întreaga energie a evenimentului — atât de departe de o nuntă din Moldova. Mireasa poartă roșu, este împodobită cu multe bijuterii, machiaj intens. Dar, poate cel mai surprinzător pentru mine, a fost faptul că nu este despre dans și distracție, așa cum suntem obișnuiți. Aici, nunta este mai mult un act de recunoaștere socială. Oamenii vin, te văd, și în mod simbolic confirmă: „da, acești doi oameni sunt acum căsătoriți”.
Partea interesantă, și puțin ironică, este că un bărbat căsătorit nu poartă niciun semn vizibil, așa cum avem noi verigheta. În schimb, pentru o femeie, există mai multe semne, atât de clare încât nu poți greși. Începe cu linia roșie de vermilion în cărarea părului, continuă cu bindi-ul, apoi mangalsutra, un lanț special purtat de femeile căsătorite, și brățările roșii de pe ambele mâini. Pentru mine, totul era ca un spectacol pe care îl trăiam din interior.
Iar când într-un final am conștientizat scopul acestui eveniment, unul din regretele cele mai mari a fost faptul că mama n-a putut să fie prezentă la nunta unicei fiice. Mama mi-a spus: „dragul mamei, dacă lucrurile nu merg bine, vino acasă”. Eu o linișteam, spunându-i că am un soț care, de acum încolo, va avea grijă de mine. Din păcate, grija pe care o primești aici, în India, este diferită de cea cu care ești obișnuită acasă.
Am fost doar noră, nu și soție
Într-o astfel de familie, nora nu are prea multe drepturi. Cea care ia deciziile majore în familie este soacra, considerată practic, regina casei. Aici nu te căsătorești cu un bărbat, ci cu întreaga lui familie. Nu există loc de romantism în viața de familie. Mai mult decât atât, căsătoria este văzută ca o obligație a nurorii față de restul membrilor familiei.
Noi doi nu am vorbit niciodată despre viitor sau planuri comune. N-am călătorit și n-am făcut prea multe lucruri împreună. Când îi propuneam să ieșim undeva, apărea soacra cu: „Avem destulă mâncare acasă” și soțul nu riposta.
Eu, între timp, am învățat să fiu cuminte, să gătesc mâncare vegetariană, să îmbrac doar haine tradiționale, să nu port machiaj exagerat, să fiu o femeie exemplară, să nu mă cert, să respect ritualurile, care sunt parte din tradiție și modul lor de viață, și să nasc băieți. Apropo, de ultima, în India este interzis prin lege să afli sexul viitorului copil, întrucât fetele nu sunt dorite. În schimb, să ai băieți e un fel de datorie socială nescrisă.
De ce nu fete…? Pentru că la nuntă, părinții mirelui au dreptul să ceară zestre foarte mare, cum ar fi apartamente, mașini sau alte bunuri. Când l-am născut pe primul băiat, a fost o mare fericire. Am devenit nora exemplară.
N-am fost lăsată să fiu eu
În această nouă realitate, am început să mă pierd pe mine. N-aveam suport din partea nimănui, pentru că ei așteptau să devin una de-a lor. Sub presiune, m-am simțit forțată să fac lucruri pe care nu le înțelegeam – să devin hindusă, să merg prin temple. Și dacă la început chiar mi se părea ok, pentru că eram curioasa să cunosc o nouă cultură, încet-încet am realizat că este ceva care nu mă reprezinta pe mine.
Toți îmi spuneau că m-am integrat bine. Eu zic că mi-a reușit pentru că am venit în țara asta cu mintea goală, asemeni unui copil. Nu aveam niciun punct de comparație, pentru că între India și Moldova, pur și simplu, ele nu există, iar eu nu am vrut să intru în blocaje din cauza lor.
La început, am fost un observator pasiv și acest lucru m-a ajutat mult, atât în momentele bune, cât și în cele dificile. Mai greșeam uneori, dar apoi am început să înțeleg tot mai bine lumea în care am nimerit și să mă integrez în ea.
Din respect pentru cultura lor, am încercat să particip la diferite ritualuri, să merg mai des în temple, să mă rog la Idoli hindusi: Ganesh, Shiva, să le aduc lapte sau alte ofrande. Dar, pe măsură ce „copilul” din mine creștea, au apărut și întrebările: de exemplu, de ce Krishna este într-un fel, iar Ganesh are capul unui elefant…?
În general nu sunt o persoană conflictuală, dar atunci când am început să dau întrebări, am văzut că lumea nu e deschisă la discuții. E tabu mai ales pentru o noră să discute deschis cu soacra… Dar ce m-a șocat cu adevărat a fost tradițiile lor legate de relația dintre noră și socru, care e una foarte strică, să nu zic ciudată. Spre exemplu, soacra mea nu l-a văzut niciodată pe tatăl soțului ei, chiar dacă au locuit în aceeași casă. E valabil și viceversa. Atunci când el apărea în preajmă, ea trebuia să își acopere fața și să se retragă. Eu, în schimb, am avut parte de un socru foarte modern, care a călătorit mult și vorbea o engleză fluentă. Multe dintre răspunsurile și explicațiile pe care le căutam le-am găsit, mai degrabă, la el decât la soț. Ne plăcea să stăm ore întregi la discuții și acest lucru displăcea vădit celorlalți.
Nu mai eram Diana. Eram doar Dia. Un fel de „black hole” indian.
A urmat o perioadă în care m-am pierdut pe mine, un fel de „black hole”, din care nu puteam ieși. M-ai întrebat de poze. Nu am nici una din acea perioadă. Nu țin minte ce-am făcut, unde am fost, cum am trăit. Mi-am pierdut complet reperele: cultura, tradițiile, nu mă regăseam în nimic. Nu aveam dreptul nici măcar la un ou fiert dimineața, sau la o supă caldă, atunci când aveam pofte. Simțeam că nu e bine ce trăiesc, dar nu aveam cu cine vorbi, nici măcar cu mama, pentru că nu voiam să o îngrijorez. Ei mi-au schimbat până și numele. Nu mai eram Diana, eram Dia.
Nu mă recunoșteau nici prietenele de la București, nu găseam suport pe facebook, nu aveam o ambasadă, pentru că simțeam că mi-am pierdut identitatea nu doar ca persoană, ci și ca cetățean. Cea mai mare dificultate era că, atunci când spuneam că sunt din Moldova, nimeni nu știa unde este țara noastră.
Când am început să mă iubesc din nou
Apoi m-am regăsit. În sport. Aveam nevoie de ceva intens și sănătos, ca să revin la viață, să-mi simt din nou corpul viu, așa că am început să merg la sală, unde ridicam greutăți cot la cot cu bărbații, să particip la maratoane și semimaratoane. Atunci am simțit cum sângele începe din nou să circule, după o perioadă atât de lungă de moarte emoțională. De data asta nu mi-a păsat că ai casei nu erau de acord cu ieșirile mele. Sportul a rămas o constantă a vieții mele până în prezent.
Când mi-am revenit, am înțeles că sunt și frumoasă și deșteaptă și nu înțelegeam cum am putut să pierd esența mea modelată în atâția ani de trăiri și emoții. Am început să mă port cu mai multă încredere și să mă apropii de mama, care, în esență mereu mi-a oferit mereu o viață fără lipsuri și a avut încredere în mine.
Tradiție versus libertate. Viața unei nurori în India.
Probabil te-ai întreba de ce să rămâi într-o astfel de situație, când ai opțiuni, inclusiv pe cale legală. Da, există legi, ca în orice țară, dar societatea are o influență mult mai mare decât legea. De aceea am stat atât de mult într-o astfel de relație – pentru că nu era simplu să ieși din cadrul social impus.
Da, am ajuns să trăiesc într-o țară unde partea socială este foarte diferită de ceea ce am văzut noi în Europa sau în alte părți ale lumii, pentru că India este o țară unică. Oamenii sunt foarte tradiționali când vine vorba de familie. Noi, europenii, ne căsătorim și ne facem propriul nucleu. Aici, însă, legătura cu familia este foarte puternică. Mulți trăiesc cu părinții lor, nu pentru că ar fi săraci, ci pentru că așa sunt obișnuiți și pentru că simt responsabilitatea de a avea grijă de părinți. Ei rămân împreună ca familie, într-o structură care este foarte importantă pentru cultura lor.
Hai să fiu corectă: o astfel de structură socială, cu o familie extinsă trăind sub același acoperiș, are și avantajele ei. Ai mereu pe cineva care să te ajute, să gătească, să aibă grijă de copii, să preia din responsabilitățile zilnice. În teorie, acest sprijin ar trebui să-ți ofere libertatea de a-ți urma propriile planuri.
Din punct de vedere psihologic însă, lucrurile devin mai nuanțate: prezența constantă vine adesea la pachet cu supraveghere, așteptări și îndrumări despre cum „ar trebui” să faci lucrurile. Astfel, spațiul personal și autonomia sunt subtil limitate, iar libertatea pe care o simți datorită sprijinului existent este, în realitate, diminuată, uneori chiar anulată, de această dinamică de control.
Până în prezent sunt multe căsătorii aranjate. La început, mi se părea extrem de ciudat, dar în timp m-am obișnuit că lucrurile anume așa funcționează și că totul se face după niște reguli și tradiții foarte vechi. Căsătoriile sunt, de multe ori, aranjate pentru ca familia să nu-și piardă linia. În India există încă sistemul castelor, adică a comunităților diferite și ei nu vor ca sângele lor să se amestece cu al altor caste.
La fel, și religia creează anumite limite între oameni. Există hinduși, musulmani, catolici etc., fiecare cu credințele și tradițiile lor.
E firesc să vrei să aparții unui grup, dar uneori această apartenență îi face pe oameni să vadă diferențele mai puternic decât lucrurile care îi apropie. Așa se ajunge ca religia, care ar trebui să aducă liniște și apropiere, să devină un motiv de tensiune, uneori chiar de conflict. Vaca, până în prezent este considerată sfântă. Dacă ucizi una, poți face închisoare pe viață – lucruri care pentru noi par sălbatice, aici sunt absolut normale și fac parte din viața de zi cu zi.
Propria afacere în India
Pe măsură ce începeam să mă descopăr și să-mi înțeleg mai bine valorile, simțeam un foc în mine. Voiam mai mult, dar nu știam exact ce și nici cum.
În India, am învățat să am încredere în instinctul meu, să mă ascult, să port conversații cu mine însămi. Da, poate sună a nebunie, dar acolo, în liniștea dintre zgomote, am început să mă aud cu adevărat. Întrebările deveneau mai clare, chiar dacă răspunsurile întârziau.
Știam doar atât: că vreau mai mult. Că vreau ceva care să aibă sens pentru mine. Ceva legat de identitatea mea, de originile mele. Și, în același timp, îmi doream să construiesc și o formă de independență financiară.
Nu aveam încă planul. Dar aveam acel foc. Și, uneori, asta e tot ce ai nevoie ca să începi. Deschiderea Ambasadei Moldovei în 2024 mi-a dat curaj. Atunci am spus: „Gata! Moldova are o voce în India, la nivel oficial.” Am început să văd oportunități și conexiuni pe care le puteam construi, să ies din izolare și să mă leg de oameni și instituții care îmi puteau sprijini viața aici.
Astfel în decembrie 2024 mi-am deschis propria afacere – IndoMold Connect. Promovez Moldova în India, în special în domeniul educației. Facilitez studiile în Moldova pentru tinerii indieni – admiteri, vize și tot ce ține de proces.
Pe partea de trade, aduc vinuri și alte produse din Moldova. Afacerea mea este despre promovarea imaginii Moldovei în India prin educație, exporturi și produse locale. Pentru că am afacerea mea și curajul să vorbesc cu diferiți oameni – investitori, oameni cu poziții înalte rețeaua mea este foarte diferită acum… politicieni, directori generali, oameni de afaceri importanți și lista continuă să crească.
India este o piață extrem de interesantă și dinamică. Din punct de vedere economic, este deja un gigant, la același nivel cu marile puteri ale lumii – un jucător din top 5 global. Există un potențial enorm aici, dar este și o piață foarte complexă.
Rolul meu este să creez punți – să aduc Moldova mai aproape de această lume și să arăt că avem ce oferi, fie că vorbim de educație, produse sau oameni. Este o misiune care ține nu doar de business, ci și de identitate și reprezentare.
Anotimpuri uniforme, ceasuri nealiniate și 19 ani de viață indiană
Curând se fac două decenii de când am venit aici. Și nici nu mi-am dat seama când s-au scurs acești ani. În India, anul împrejur e vară. Nu am cizme, nu am haine groase, maxim un sacou, și acela îl pot purta doar câteva luni, ca piesă de fashion pentru a aduce puțină eleganță. Anotimpul este atât de „flat”, încât nu simți trecerea timpului. De aceea, când sunt întrebată de cât timp sunt aici, uneori fac un calcul rapid în minte: am ajuns în decembrie 2007, deci da, se fac curând 19 ani.
Și încă un moment interesant pentru cei care vin pentru prima dată aici. India are un fus orar cu jumătate de oră în plus, așa că atunci când în restul lumii este ora exactă, de exemplu. 12:00 în India este cu 30 de minute mai mult.
Legea junglei?
În India, în multe familii, este obișnuit să existe ajutor în casă. Avem “servitori”. De cele mai multe ori, sunt oameni care provin din medii mai puțin educate (din păcate, accesul la educație încă nu este egal pentru toți), iar pentru ei, aceasta este o modalitate de a-și câștiga existența, de a pune pâine pe masă. Pentru mulți, munca în casele altora nu este o alegere, ci una dintre puținele opțiuni pe care le au.
Îmi amintesc că, la început, eram surprinsă de această realitate. Simțeam nevoia să-mi spăl măcar farfuria sau paharul meu. Mi se părea aproape o formă de lene să nu o fac. Dar soacra mea mi-a explicat altfel lucrurile. Nu era vorba că eu nu pot sau nu ar trebui să fac aceste lucruri, ci că, făcându-le în locul lor, iau, fără să-mi dau seama, din munca și venitul cuiva care depinde de asta și care, poate, nu are alte alternative.
Atunci am început să înțeleg cruntul adevăr: într-o societate în care mulți oameni nu au acces la educație și nici la un sprijin real din partea statului, responsabilitatea se mută, într-un fel, și către cei care pot crea oportunități. Pentru că, în lipsa acestor șanse, se activează, inevitabil, o formă de „lege a junglei”, unde supraviețuirea devine prioritatea absolută, iar uneori oamenii pot ajunge la gesturi extreme doar pentru o gură de mâncare.
Eu am o un respect deosebit pentru femeia care-mi spală vasele și pe care o prezint nu ca pe o servitoare, ci ca pe ajutorul meu. Datorită faptului că ea se ocupă de casă, eu să am destul timp pentru întâlniri, business, călătorii etc.
Să știi că cuvântul „sărăcie” are conotații complet diferite în Moldova și în India. În Moldova, chiar și cei mai săraci oameni au ceva pus deoparte – bani pentru zile negre, un acoperiș deasupra capului sau o parcelă de pământ care îi hrănește, adică o siguranță minimă care le oferă stabilitate.
În India, însă, realitatea este dură. Oamenii pot trăi ani fără un ban în buzunar. Nu au case și dorm pe stradă. Și totuși, dacă într-o zi reușesc să găsească o gură de mâncare, acea zi poate fi una de adevărată fericire. Contrastul este șocant și te face să înțelegi cât de relativă este noțiunea de „nevoie” și cât de mult depinde fericirea de percepția fiecăruia.
Pașaport fake? Prima mea întâlnire cu India
Când am zburat pentru prima dată în 2008 din India și a trebuit să fac chek-in, m-am ciocnit cu o situație pe care pot să o numesc, cel puțin, bizară. Acolo în departamentul vamal, cred c-ar fi trebuit să fie cineva cu un minim de geografie. Dar omul s-a uitat la mine, s-a uitat la pașaport și mi-a râs în față, zicând că așa țară nu există, că actul meu e fake. Cum adică fake, omule? M-a ținut jumătate de oră lângă ghișeu dând telefoane peste telefoane. Aparent a fost convins de ce i-au spus alții, dar înainte să mi se permită să trec, mi-a întins o hartă, cerând să-i arăt unde este Moldova.
După acel incident, am refuzat o perioadă să mai spun că sunt din Moldova. Mă limitam să le răspund în doi peri că vin din Europa, oricum în afară de Rusia, Anglia și Germania, alte țări nu prea erau cunoscute majorității. Apropo, percepția indienilor despre cine sunt și de unde vin a fost o provocare mare pentru mine: sunt femeie, albă, iar pentru mulți indieni femeia albă înseamnă fie americancă, fie rusoaică.
Bucuria de a fi moldovean. Despre lucrurile simple pe care le înțelegi de la distanță
Dar eu sunt moldoveancă și cu asta mă mândresc. Asta le spun și băieților mei, Dev Mihai și Shaan Daniel: „Voi sunteți pe jumătate moldoveni. Nu uitați niciodată asta.”
Cât de des vin acasă împreună cu ei? Acum mult mai des – de cel puțin trei ori pe an. Le place foarte mult în Moldova, chiar dacă se simt incomod pentru că nu cunosc limba. În același timp, sunt lucruri pe care ei le simt, chiar dacă nu le pot explica în cuvinte. Le place aerul (da, așa mi-au zis – le place aerul din Moldova), liniștea, și Chișinăul.
Pentru noi, toate acestea sunt lucruri obișnuite – trotuare, copaci, bulevarde largi, magazine mici la fiecare colț de unde îți poți cumpăra o apă. Dar venind din India, ei le văd altfel cumva. Observă detalii pe care noi nu le mai observăm, pentru că le considerăm normale.
În Mumbai, orașul în care trăiesc, totul are un ritm diferit, aproape imposibil de explicat până nu îl simți pe pielea ta. Este un loc al contrastelor puternice. Aici întâlnești unii dintre cei mai bogați oameni din lume, iar la doar câțiva pași, oameni care trăiesc pe stradă. Orașul pare că nu doarme niciodată. Este aglomerat, intens, mereu în mișcare. Oamenii sunt grăbiți, fiecare în propriul drum. Nu prea există timp pentru socializare, pentru întâlniri fără grabă sau pentru petreceri lungi. Totul se întâmplă repede. Și, cumva, în mijlocul acestui haos, înveți să te adaptezi. Să simți energia locului. Să înțelegi că aici viața nu încetinește pentru nimeni, dar, dacă reușești să ții pasul, te învață mai mult decât ți-ai fi imaginat.
Și cu fiecare vizită, eu devin tot mai recunoscătoare țării în care m-am născut, originii mele, pașaportului meu. Moldova are o altfel de bogăție – prin oameni. De aceea, după ce mi-am revenit din acea perioadă grea, următorul pas a fost să-i caut pe ai noștri prin toată India.
Mult timp am crezut că sunt unica moldoveancă în India, așa că am intrat în diferite grupuri unde am cunoscut români și ruși, cu care am intrat în contact pentru că rezonam mult mai mult pe anumite aspecte, decât cu indienii. Într-un târziu, tot în acel grup am cunsocut-o și pe prima moldoveancă, care locuia în același oraș cu mine.
Azi sunt mândră de mica comunitate pe care am creat-o. Suntem cred că vreo zece moldoveni în India, dar când vorbesc cu un indian, îi spun: „Știi tu oare că vorbești cu o persoană unică?” Chiar și la nivel de pașaport, sunt unică – du-te și caută alt moldovean aici! Nu cred să găsești prea curând. Mă simt specială pentru că fac parte dintr-o comunitate atât de mică, dar puternică.
În același timp, am început să mă întreb cum pot păstra vie legătura cu Moldova, chiar și la mii de kilometri distanță, în viața mea de zi cu zi. Am reușit. Prin lucruri mici, dar foarte personale. Port cu mândrie lucruri aduse de acasă. De exemplu, cele mai multe dintre gențile mele sunt de la VB. Indienii au început să mă întrebe tot mai des de unde le am. Și, fără să-mi dau seama, acele întrebări au plantat o idee. Așa am ajuns să aplic pentru un proiect cu Invest Moldova.
Feedback-ul pe care l-am primit mi-a rămas în minte. În timp ce majoritatea din diaspora se concentrau pe exportul de vin, lucru pe care îl înțeleg perfect, pentru că este unul dintre cele mai puternice simboluri ale Moldovei, eu eram printre puținii care vedeau dincolo de un produs clasic.
Sau hai să-ți povestesc despre un alt moment care m-a emoționat profund. De curând am avut o întâlnire cu un parlamentar indian și, cu ocazia asta i-am dăruit un mărțișor. Nimeni din jur nu înțelegea ce are omul în piept. Dar eu știam, și pentru mine era destul.
Nu există eu și Dumnezeu. Suntem parte din aceeași energie
Nu sunt o persoană religioasă. Nu simt o legătură cu religia în sensul clasic. Sunt, însă, spirituală, cred. Pentru mine, nu este vorba despre Dumnezeu așa cum este definit de religii. Fiecare îl numește diferit, dar eu cred că, de fapt, este o putere. O energie. O energie atât de mare și de puternică, încât nu cred că avem capacitatea reală să o înțelegem pe deplin.
Nu văd o separare clară între mine și această energie. Nu cred că există „eu” și „Dumnezeu” ca două lucruri distincte. Mă văd ca parte din ea. Este ceva mult mai mare decât mine, ceva ce nu pot cuprinde sau explica complet.
Poate tocmai această idee mă protejează. Puterea gândului, energia din jur – acestea sunt lucrurile în care cred cu adevărat. Am o biserică lângă mine, dar nu i-am călcat niciodată pragul, pentru că nu mă atrage. Nu simt că acolo aș găsi ceea ce caut.
Visez la ziua când voi cumpăra o casă servitoarei mele
În India am învățat să fiu pozitivă și să înțeleg puterea cuvântului și a gândului – aici ele par să aibă o magie aparte. Au fost momente care m-au trezit cu adevărat și m-au făcut să văd cât de imprevizibilă și frumoasă poate fi viața. În fiecare dimineață, când deschid ochii și văd soarele, îmi spun cât de norocoasă sunt. Mulți alții, chiar mai tineri ca mine, n-au ajuns să prindă această dimineață.
Sunt o ființă spirituală, dar banii contează la fel de mult pentru mine. Pentru mine, libertatea financiară nu înseamnă bogăție afișată, branduri sau lux ostentativ. Nu înseamnă Hermes sau Birkin. Înseamnă să nu mai gândesc în termeni de sume, acestea să nu mai fie o limitare.
Înseamnă că atunci când cineva apropiat are nevoie de ajutor, să-i pot spune instant: „Rezolvăm”, fără să mă gândesc de două ori. Asta este adevărata libertate pentru mine. Dacă e să fiu mai exactă, visez la ziua când voi putea să cumpăra o casă pentru servitoarea mea, ca să-i mulțumesc pentru tot ce a făcut și să-i ofer un trai mai bun – o femeie care are un soț alcoolic și trei copii pentru care muncește de dimineață până seară doar ca ei să poată merge la școala de stat, să facă studii și să nu repete soarta ei. Sau la ziua când voi dona cu ușurință toată suma necesară pentru proiectele MAD-Aid ale Victoriei Dunford, pentru reparația unei secții de spital, sau voi contribui la construcția unuia din cele două complexe Phoenix din centru sau sudul Moldovei.
Întoarcerea în rădăcini și lecțiile Indiei
Dacă ar fi să părăsesc India definitiv, cred că aș reveni în Moldova. Nu vreau să locuiesc în altă țară europeană doar pentru că e „dezvoltată” sau „modernă”, pentru că aș fi doar un spectator al unei lumi comerciale.
Lecția asta am învățat-o tot aici în India. Aici am avut acces la spiritualitate și la vizibilitatea lumii într-un mod în care nu aș fi putut în Europa. Am întâlnit oameni extrem de bogați și oameni foarte săraci, și de la fiecare am învățat ceva. Aici, viața are o altă valoare. O fi din cauza numărului mare de oameni? Probabil! Lucrurile se mișcă rapid și nimeni nu stă pe loc. Dacă nu îți place de cineva, există imediat altcineva în loc. Dacă moare cineva, nu se face mare doliu, a doua zi, locul lui este ocupat. Această abordare m-a făcut să înțeleg cât de diferit este raportul la viață și cât de mult depinde adaptarea și reziliența pentru a trăi cu adevărat.
Nu sunt fericită. Sunt mândră.
Privind în urmă, nu știu dacă mă consider fericită, sunt mai degrabă mândră. Mândră de foarte multe lucruri. Este o mare diferență între Diana de acum două decenii și Diana de acum. Iar această transformare mi-a schimbat nu doar viața, ci și felul în care îmi cresc copiii.
Ca mamă, bineînțeles că le doresc tot binele din lume. Dar, în același timp, am învățat că nu am control asupra viitorului lor, indiferent cât de mult mi-aș dori. Eu nu vreau să fiu soarele care le luminează drumul. Vreau să fiu umbra lor. Ei trebuie să fie propriii lor sori.
Le-am spus mereu: veți face greșeli, veți avea probleme – și este perfect în regulă. Asta face parte din viață. Eu sunt acolo, în umbră. Când aveți nevoie de mine, mă găsiți. Dar nu voi trăi viața în locul vostru.
Îmi doresc să îi văd responsabili pentru propriile alegeri, chiar și atunci când acestea sunt greșite. Vreau să cresc oameni care nu se tem de decizii și nici de eșecuri. Pentru că noi, de multe ori, știm să ne bucurăm când e bine, dar nu știm ce să facem când e greu.
Privind în urmă, înțeleg că fiecare experiență m-a format și m-a transformat. Nu e vorba despre fericire sau confort, ci despre forța de a rămâne fidelă propriei identități și de a învăța să navighez în lumea asta complexă cu curaj și răbdare. Sunt mândră de drumul meu, de cine am devenit și de ceea ce am reușit să construiesc – nu în funcție de alții, ci pentru mine însămi.
