Când am făcut cunoștință, mi-a spus că o cheamă Silvia. Silvia Gandrabur, pe care lumea o cunoaște drept Silvica. Iar pentru publicul online, e proprietara restaurantului „Cumătra ta” din Potsdam.
E pentru prima dată când nu știu pe ce să pun accent în acest articol. Pentru că femeia asta a adunat în cei 42 de ani o biografie cât pentru șapte vieți cu scenarii de Hollywood (și nu, nu exagerez absolut deloc când spun asta) sau pe povestea deschiderii restaurantului „Cumătra Ta”.
E cazul când, după ce cunoști povestea, ajungi să admiri și mai mult omul cu care interacționezi, pentru că orice-ar spune, o face din propria experiență trăită atât de complexă din ceea ce numim cu toții „Școala vieții”. Ca să bag un pic de intrigă pot spune că femeia asta atât de frumoasă și solară a crescut într-o familie cu zece copii, dar o bună parte din copilărie și-a petrecut-o într-un internat din Leova, a devenit mamă la șaisprezece ani, și ca s-o poată crește (ironia sorții) a plecat în Germania. Astăzi are patru copii, o firmă de curățenie, cântece scrise despre propria viață și un restaurant cu bucate moldovenești. Are și-un mott-o al vieții pe care mi l-a repetat de câteva ori în timpul discuției noastre: „Știi, Daniela, dacă Dumnezeu îți dă greutăți, înseamnă că o face pentru că le poți duce.
Am crescut într-o familie cu zece copii
M-am născut în prima zi a lui 1984, într-o familie cu mulți copii din satul Hănăseni de Pădure, raionul Cantemir. Eram mezina, venită pe lume împreună cu sora mea geamănă, Livia, pe care, din păcate, am pierdut-o la vârsta de șase luni. Dumnezeu mi-a dat o mamă extraordinară, care a clădit o casă și o gospodărie din care, în anii 70–80 nu a lipsit nimic.
Dar stabilitatea aceea s-a surpat, puțin câte puțin…. La o lună după nașterea noastră, mama a fost condamnată pentru evaziune fiscală. E o poveste lungă și grea, pe care o voi așterne pe larg în cartea mea autobiografică, dar tot ce pot spune acum e următorul lucru: adevărata ei vină a fost faptul că era prea credulă. A fost nevoită ulterior să vândă tot ce se putea de acasă ca să nu înfunde pușcăria, dar asta e altă poveste.
Tot în acea perioadă, cea mai bună prietenă a mamei, o femeie extraordinară, a fost bătută de soțul ei până la moarte. Pe patul de spital, înainte să se stingă, i-a smuls mamei promisiunea să nu-i lase pe cei cinci copii ai ei. Și mama și-a ținut cuvântul. Așa a ajuns să crească zece copii sub același acoperiș cu vârste între șapte luni și 14 ani.
Alții poate că ar fi stat pe gânduri. Recunoștea și ea, mai târziu, că socoteala ar arăta simplu de tot: ori pușcăria, ori încă cinci copii de crescut. Dar tot ea adăuga, de fiecare dată, că „chiar și fără să fiu pusă în fața acestei alegeri, i-aș fi luat pe toți ca unul.” Și din clipa aceea nu a mai făcut diferență între noi. Am fost toți ai ei.
Probabil mulți se întreabă acum ce a zis tata. Cum a reacționat el? Nicicum, din simplul motiv că el dispăruse din peisajul nostru imediat ce s-a aflat de condamnarea mamei. Nu-l judec, dar nici nu mă pot prefac că n-am fost afectată de trădarea lui. Mulți ani mai târziu, când viața noastră se așezase și lucrurile mergeau bine, a vrut să se întoarcă. Dar nu i s-a mai deschis ușa.
Pentru că dacă era el, capul familiei, la timpul potrivit în familie, viața noastră ar fi avut o cu totul altă direcție. Ca un adevărat bărbat, ar fi ținut piept nebunului ai cărui copii locuiau în casa noastră, or, el n-a dispărut din viața noastră odată cu femeia pe care a băgat-o în pământ. Venea des pe la noi acasă și sub pretextul că vrea să-și ia copiii înapoi, ne bătea pe toți. Dar mama avea de suferit cel mai mult. Unde era poliția? Veneau, dar ca de obicei, prea târziu, împreună cu ambulanța, după ce mama zăcea într-o baltă de sânge. De-a lungul anilor, a avut parte de bătăi crunte… care, la un moment dat, i-au agravat mult starea de sănătate.
Atunci a fost și momentul când ea a decis să ne scape de teroarea pe care o trăiam zilnic acasă și a decis că e mai bine pentru noi să fim duși la internat. Cel puțin acolo nu am fi văzut atâta violență. Așa am ajuns cu toții la internatul din Leova.
Norocul nostru (dacă îl pot numi așa) a fost faptul că ne-am ținut grămadă. Cu toate astea, indiferent de viața pe care am avut-o în copilărie, pot spune cu recunoștință că am avut cea mai bună mamă de pe pământ. Eu, Silvica, de azi sunt rodul educației ei.
Un măr întreg n-am mâncat niciodată
Pe hârtie, un internat înseamnă un pat, o masă, un acoperiș. Așa e gândit sistemul. Statul te ține până crești. Trăit pe pielea ta, asta arată altfel.
Am stat acolo din clasa a doua până în a opta, iar amintirile acelor ani nu sunt deloc vesele. Un măr întreg n-am mâncat niciodată. Mai degrabă câte un ciot și acela, dacă făceam curat prin clase și-l găseam. Cât am stat la internat, sătulă n-am fost…
Am plecat de acolo după clasa a opta, în urma unui abuz despre care nu vreau să vorbesc. A noua am făcut-o în satul natal, lângă mama. Apropo de mama, ea n-a dispărut din viața noastră. Ne vizita des, venea la toate adunările de părinți. Petrecea timp cu fiecare dintre noi și ne arăta afecțiune tuturor la fel. Mereu ne repeta să nu ne obijduim unul pe altul, ci dimpotrivă să ne susținem. Și suntem așa uniți până azi.
Aveam șaisprezece ani când am devenit mamă de fată
După școala de nouă clase, am început liceul la Cantemir, dar am făcut doar clasa a zecea pentru că am hotărât să fac cursuri de secretariat. Aveam pe atunci un prieten și lucrurile s-au precipitat într-atât de repede între noi, încât… am rămas însărcinată, la doar 16 ani. Situația în care m-a pomenit m-a maturizat peste noapte, deși, precum vezi, de mică n-am fost alintată de soartă.
Am dus sarcina, fără să-i spun mamei. De frică. Ea nu a știut până în ultima zi, cu toate că uneori i-am dat de bănuit. Am mers să nasc într-un alt raion. Și aici povestea e mult mai lungă și mai dureroasă, dar mă voi rezuma la a spune că nașterea a fost indusă și am adus pe lume o fetiță perfect sănătoasă, dar care l-a scurt timp mi-a fost luat-o din brațe. Alții aveau deja alte planuri cu ea. Și, dacă nu era mama aș fi pierdut-o definitiv în labiritnul din care puțini copii, născuți din mame singure și minore mai găsesc drumul înapoi.
Mi-am dat seama de asta când toate mamele își alăptau copiii, pe când al meu era mereu hrănit de angajatele spitalului, iar mie nu mi-a fost adusă niciodată. Se înnopta când am sunat acasă și i-am spus mamei că am o fată. Țin minte reacția ei: „De toate am trăit în viața asta, dar așa ceva prima dată.” Dar nu s-a pierdut cu firea. A luat un cearșaf și l-a rupt în bucăți, făcându-l scutece, și în noaptea aceea a luat o mașină de ocazie și a venit la mine.
Când am reușit să o aducem acasă, vecinii se mirau de unde până unde avem nou-născuți, pentru că vedeau zilnic „pelinci” pe frânghie. Fetița aceea are astăzi douăzeci și cinci de ani, o cheamă Tania și este prima și unica mea fiică de care sunt foarte mândră.
Când ea avea patru luni, a apărut din străinătate și tatăl ei. Ne-am cununat și înscris într-o sâmbătă și tot în ziua aceea ne-am și despărțit. Paradoxal, nu? De ce? Pentru că s-a îmbătat, iar când i-am făcut o observație la masă, de față cu toată lumea, a aruncat cu ulciorul de vin după mine. Aveam șaptesprezece ani și un copil de câteva luni, dar nu mi-a fost frică să-l alung din casa și din viața mea. Pentru că o familie nu se face din nevoie, ci din dragoste. Iar la noi aceasta din urmă lipsea cronic.
De ce repet soarta mamei?
Rămasă mamă singură, am ales să o las pe Tania cu mama, iar eu m-am dus să lucrez la o fabrică, ca să pot aduna ceva bani pentru scutece, butelii de gaz și lemne. Ne descurcam foarte greu. Când nu aveam gaz, făceam mâncare la cotlon.
În 2002, am lăsat-o pe Tania cu mama și am venit în Germania la sora mai mare, la făcut curățenie în case private și hoteluri. Pentru decizia asta am plătit un preț mare: n-am venit deloc acasă timp de cinci ani.
E greu de povestit cum au fost anii aceia. În ziua plecării am dus-o, ca de obicei, la grădiniță și i-am spus că vin seara s-o iau. Eu n-am mai venit… Pe atunci nu era Skype: îmi mai trimitea mama poze de acasă prin câte un moldovean, iar eu sunam acasă și o întrebam dacă e bine, dacă are lemne de foc și mâncare. Când am revenit, după cinci ani, Tania nici nu s-a apropiat de mine; nu mă mai știa, mai ales că eu venisem cu un copil mic în brațe. Ca să putem cât de cât discuta, o luam de mânuță și mergeam împreună la barul din sat unde îi mai cumpăram câte o înghetață. Deși ruptura a durat doar cinci ani, fisurile acelei despărțiri sunt pentru toată viața resimțite. Din păcate…
În Germania am cunoscut pe altcineva, un moldovean de-al nostru cu care speram să fac o familie, dar am trăit o nouă dezamăgire. Am trăit zile pe care nu le doresc nimănui… bătută, hărțuită și șantajată…. Și asta e doar o mică parte din ce pot eu povesti. M-am întrebat nu o dată, de ce repet soarta mamei?! Din relația aceea mi-au rămas, totuși, doi băieți pe care i-am crescut și încă îi cresc cu multă dragoste. Când am rămas gravidă cu al doilea băiat, eram într-o derută totală, dar din nou mama a fost cea care m-a încurajat: „Lasă, mamă, că copilul nu are nicio vină. Unde cresc doi, crește și al treilea.”
Am rămas fără omul care mă ținea în picioare
Cum ziceam, peste cinci ani, am reușit s-o aduc pe Tania lângă mine. Pe ea și pe mama. Mama se bucura, dar în același timp se mira că din toți copiii, tocmai eu am fost cea care i-a dăruit o bătrânețe frumoasă în ultimii ei ani de viață.
În 2013, mama a plecat din lumea asta și, odată cu plecarea ei, am intrat într-o depresie adâncă, pentru că rămăsesem fără omul care mă ținea în picioare. Din golul acela a venit o altă relație și încă un copil.
Când eram însărcinată cu mezinul, în luna a patra, am văzut aceleași tipare în relație și am înțeles că nici acum nu va funcționa. Am plecat, dar de data asta cu credința că, de acum încolo, pentru tot ce voi face pentru mine și pentru viitorul celor patru copii ai mei, îmi voi asuma de una singură. Fix ca mama. Dacă ea a putut lipi la pieptul ei zece copii, eu nu am dreptul să nu mă descurc doar cu patru.
Țin minte că am vorbit cu copilul din burtă, spunându-i să nu-și facă griji, că eu voi munci și noi toți vom trăi bine. Și așa a fost. N-am fost niciodată mai puternică și, cât ar părea de ciudat, nici mai fericită decât atunci.
Primul meu cântec și primul videoclip le-am făcut când eram gravidă
Eu una, cânt de când mă țin minte. Am avut norocul să particip și la emisiunea „De la 5 la 10”. Și am știut mereu că într-o zi voi ajunge să cânt și pe scene mai mari. Și acest talent îl am de la mama, care a avut o voce frumoasă, dar pe care bunica n-a lăsat-o să plece în lume, pentru că a vrut-o aproape. Așa că mama m-a încurajat pe mine: „Măcar tu să cânți.”
Dar posibilitatea de a urca din nou pe scenă, a venit după ce am pus la punct o firmă de curățenie, care să mă ajute să-mi cresc copiii.
Am făcut totul oficial (am înregistrat activitatea la Gewerbeamt, m-am pus în regulă cu Finanzamt-ul și cu Handwerkskammer-ul și mi-am făcut o asigurare de răspundere), iar primii clienți au venit, ca la mai toată lumea, din recomandări. Afacerea a pornit bine, prin puterea mea, prin credința în Dumnezeu și prin lecțiile mamei și, când a început să-mi ofere stabilitate, m-am putut întoarce spre muzică.
Primul meu cântec și primul videoclip le-am făcut când eram gravidă. Era o piesă în limba rusă, „Moi rodnoi, dalëkii, ciujoi”. De atunci am tot scris. În acești ani am adunat vreo douăzeci și cinci de piese, care urmează să iasă în două albume în două limbi – rusă și română. Toate sunt despre viața și trăirile mele. Am avut, în anii aceia, colaborări felurite. Muzica era compusă de o casă de muzică din Spania, în timp ce versurile mi le scria, la Chișinău, El Radu. Am muncit mult, dar am ajuns în sfârșit să trăiesc perioada când copiii trăiau, în pace și armonie, în timp ce eu participam la emisiuni de promovare și lansări în Moldova, România și chiar Germania..
A existat și un proiect muzical în care am crezut mult, „Cumătra ta”. N-a fost să fie: după o neînțelegere cu producătorul, m-am trezit peste noapte cu toate site-urile blocate și cu muzica ștearsă. Ne-am despărțit amiabil, iar din colaborarea aceea mi-a rămas doar numele pe care aveam să-l dau, mai târziu, restaurantului meu.
Patru case pentru patru familii.
Am ajuns la televiziune printr-o întâmplare. Am cumpărat o casă pentru o familie care risca să se destrame. Apoi încă una și încă… Patru în total, cu prețuri între trei și cinci mii de euro.
Pe prima o cumpărasem când eu însămi nu aveam casa mea. Eram însărcinată cu mezinul, tocmai mă despărțisem și mă întrebam ce fac mai departe. Am văzut atunci, la Jurnal TV, că o familie din Moldova ajunse într-o situație complicată și nu avea un acoperiș deasupra capului. Cred că atunci mi s-a activat propria rană de abandon…
Cu două dintre cele patru familii țin legătura până azi. Pe una o ajut și acum periodic, când vin în țară, trec pe la ei.
Și cum ziceam, m-au invitat cei de la Jurnal TV ca să le povestesc cine sunt și de ce am făcut acest act de caritate, ca ușor-ușor să încep să fiu chemată și la alte emisiuni cu tentă cultural-artistică.
În clipa în care am intrat, m-am și văzut lucrând acolo
După atâtea urcușuri și coborâșuri, am ajuns la un moment când mi-am dat seama că multe lucruri în această viață deja le-am bifat… și că mie una nu-mi mai trebuie mare lucru, dar copiii ce se fac? Trebuie să-și clădească un viitor. Și iar mi-am amintit iar de mama care m-a învățat să mă descurc în orice situație, să fiu gospodină, să gătesc… și aici s-a aprins beculețul… vreau să-mi deschid un restaurant, pentru că am niște copii extraordinari care au deprins multe lucruri, inclusiv munca în bucătărie, de la mine.
Am văzut restaurantul întâi în capul meu și am simțit că pot deschide unul, fără să știu când, unde și cum. Și, ca de atâtea ori, viața a pus omul potrivit în drumul meu. M-a întrebat o moldoveancă dacă nu vreau să o ajut pe fiica ei care a intrat în depresie după ce a născut doi copii, unul după altul, și nu mai făcea față cafenelei pe care o deschise.
M-am dus s-o văd și, în clipa în care am intrat, m-am și văzut lucrând acolo. Mi-am imaginat pe loc cum va arăta totul. Am semnat contractul, atât de tare am simțit că e a mea. Când am luat-o, era într-o stare dezastruoasă, dar am reușit să o pun la punct și s-o deschid pe 25 decembrie anul trecut, împinsă de nevoia de a avea din nou o activitate: să repar, să mă ocup de acte, să dau comandă de tot felul de lucruri necesare pentru restaurant. Arta și munca m-au ținut pe val, or, orice coborâș a fost, pentru mine, un urcuș.
N-a fost ușor, dar lucrurile au mers repede fiindcă, focusată pe rezultat, am muncit și zi și noapte. Primii lucrători am fost noi trei, eu și doi dintre copii: eu la bucătărie, fata chelneriță, băiatul mai mare la bar. Apoi am mai angajat doi chelneri și o bucătăreasă care mă ajută până azi și așa lucrăm zi de zi.
Am numit restaurantul „Cumătra Ta” și l-am deschis păstrând stilul de acum o sută de ani al crâșmelor noastre, cu bucate tradiționale moldovenești în meniu, așa cum am văzut la bunica pe masă tocăniță cu mămăligă și brânză de oi, plăcinte, sarmale, cu murături etc. Vreo optzeci la sută din produse vin din Moldova.
O zi în restaurant nu arată cum ți-ai închipui. Sunt mereu aranjată la patru ace, nu semăn deloc a bucătăreasă, sunt gătită parcă pentru scenă, nu cu pestelca (șorțul) la brâu —, ca să-mi întâmpin oaspeții frumos, cu un pahar de vin din partea casei și o bucată de pâine, exact cum am văzut la cei mai bătrâni. Dar tot ce ajunge pe masa clienților trece pe sub mâna mea. Iar undeva, în capul meu, restaurantul rămâne și o scenă, pentru că este locul unde mă pot întoarce la muzică, cântând cu drag clienților mei.
Vreau să ridic o casă pentru bătrânii Moldovei
Restaurantul nu e un scop în sine. Banii pe care îi strâng aici au o țintă anume: vreau să construiesc în Moldova o casă pentru bătrâni. Știu sigur că voi reuși.
Mă gândesc la oamenii care au muncit o viață și au un suflet curat, dar în bătrânețe sunt tratați rău. Ce n-am reușit să fac pentru mama, aș vrea să fac pentru ei — un loc cu condiții adevărate, cu liniște sufletească, unde omul să-și trăiască frumos bătrânețea. Poate că, dacă viața nu m-a lăsat s-o răsplătesc pe mama cât aș fi vrut, o pot răsplăti dăruind altora liniștea pe care ea n-a apucat s-o guste.
Orice început are un final și un Dumnezeu peste noi
Nu regret nimic. Dacă aș regreta, n-aș putea face comparația care mă face azi să înțeleg cine sunt. Nicio împlinire nu vine fără să treci prin niște dureri, prin niște traume — ușor, pur și simplu, nu există. Nu cred că am o soartă zbuciumată; dacă aș mai avea o viață, probabil tot acest drum l-aș accepta încă o dată. Uneori mi se pare că nu eu am trăit toate astea. Mulți mă întreabă cum pot; mie mi se pare că am parte doar de o viață simplă și activă, și reușesc să bifez într-o zi cât alții într-o săptămână.
Sunt o femeie bogată: am patru copii, oameni pe care mă pot bizui, și fac totul din dragoste. Vreau să fiu un exemplu pentru mine și pentru ei și să fiu o mândrie pentru mama acolo sus.
Nu mă simt tristă și n-am purtat niciodată răutate în mine, oricât de greu mi-ar fi fost. Mereu spun că viața e frumoasă. Și îi mulțumesc acestei vieți pentru toate darurile pe care le-am primit. Ceea ce pentru alții sunt poveri, pentru mine sunt bucurii. Viața mea e frumoasă pentru simplul fapt că m-am trezit, am văzut lumina zilei și sunt de folos — mie, copiilor mei și celor din jur. Asta le transmit și altora: să nu le fie frică, pentru fiecare dintre noi e pregătit ce e mai bun — trebuie doar să acceptăm și să nu întrebăm de ce…
